Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Despre Sobaru s-a spus că e nebun, că e drogat, că a sărit de la balcon în Parlament pentru bani, pentru faimă, pentru ceva concret. Nu încape în mintea unora că există oameni care pot avea curajul desuet de a protesta cu adevărat în ţara în care alţii aleg să sfideze criza "ca băieţii", arzând hârtii de 500 de euro la televizor.
Adrian Sobaru, electrician la TVR, autor al unui gest fără precedent în istoria noastră recentă, nu e făcut pentru lumea asta. N-are spirit de afacerist, nu minte, nu înşală, nu gândeşte urât, încearcă să-i ajute pe alţii. "Prost de bun" şi "un om simplu" sunt câteva dintre caracterizările făcute de câţiva cunoscuţi. Prima păcăleală de la viaţă şi-a luat-o în 1989, când a ieşit pe stradă pentru libertate. Dezamăgit de farsele pe care le vedea, s-a întors acasă, gândind că cineva îşi bate joc de ţara asta. A dat un pumn în perete şi şi-a rupt mâna de durere şi neputinţă. După 21 de ani, Sobaru a strigat iar "Libertate!" şi s-a aruncat de la o lojă a Parlamentului. Pe tricoul pe care-l purta scrisese cu o noapte înainte un citat din filmul lui preferat: "Ne puteţi lua viaţa, dar nu şi libertatea". N-a văzut imaginile cu el căzând nici acum. Încă nu poate. Pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, spune fără răutate că i-ar fi plăcut să cadă pe partea cu reprezentanţii puterii, ca să-i facă mai buni. E de o modestie rară şi îi mulţumeşte lui Dumnezeu în fiecare zi pentru tot ce i-a dat şi pentru faptul că n-a rămas paralizat în urma căderii de la balcon.
Poate un om să simtă atât de acut disperare şi grijă cu privire la viitorul copiilor săi şi nu numai, încât să recurgă la un aşa gest? Având un fiu autist, Sobaru a resimţit din plin lipsa de perspective pentru un copil cu probleme. N-a mai văzut luminiţa, numai drumuri închise sau inutile. Deşi i s-a propus să-şi speculeze capitalul de imagine câştigat, electricianul de la TVR spune că nu s-a gândit nici o clipă să-şi vândă gestul. Nici pentru mii de euro. "Mi-au zis să fac tricouri cu ce mi-am scris pe tricoul alb când am sărit, mi-au zis să apar în presă pe bani mulţi", dezvăluie câteva dintre sfaturile "prietenilor" cu spirit întreprinzător. Mulţumirile lui sunt parcă de pe altă planetă: un buchet de flori adus de o necunoscută la spital şi îmbrăţişarea vecinei de la etajul şapte pe care o mai ajuta la diferite treburi au fost tot ce avea nevoie ca să simtă că durerile la frunte şi la picior pe care le suportă nu sunt degeaba.
Adrian Sobaru locuieşte într-un apartament cu trei camere la ultimul etaj al unui bloc dintr-un cartier aglomerat din Bucureşti. Sunt şase persoane într-o casă: cei doi soţi, copiii, dintre care unul autist, un unchi cu probleme privind nişte proprietăţi neretrocedate şi o mătuşă. Călin e băiatul de 15 ani, autist, care-ţi dă mâna nesigur, dar oricând bucuros de musafiri. Curând se aşază la calculator şi începe să exploreze tot felul de lucruri cu care apoi îi uimeşte pe cei din jur. Alexia e vorbăreaţă şi seamănă cu tati, abia aşteaptă să povestească oricui despre hamsterul Rostogol şi despre colecţia de biluţe pe care şi le procură de la un tonomat cu fise de fiecare dată când ia un "foarte bine". O familie obişnuită, pentru care vacanţă înseamnă un week-end pe an petrecut la mare, cu mari sacrificii. Şi un cap al familiei care regretă cel mai mult acum că în 16 ani de căsnicie n-a putut să-şi ducă soţia o dată la restaurant.
Adrian Sobaru e obosit. Din cauza durerilor de la un picior nu poate dormi deloc. Când stă pe scaun are nevoie de un taburet pentru a-şi ţine piciorul vătămat întins. Când vorbeşte despre copii, zâmbeşte. Când povesteşte cu voce joasă – "să n-audă copiii" – despre gestul de a se arunca de la balcon în Parlament, parcă îmbătrâneşte cu zece ani şi-şi freacă obsesiv palmele de mânerele din lemn ale fotoliului. Simte nevoia să se convingă de realitatea că e întreg, lucru pentru care-i mulţumeşte lui Dumnezeu în fiecare zi. N-a văzut imaginile cu el căzând nici acum. Încă nu poate. Pe jumătate în glumă, pe jumătate în serios, spune fără răutate că i-ar fi plăcut să cadă pe partea cu reprezentanţii puterii, ca să-i facă mai buni. E de o modestie rară şi crede că Cel de Sus îi dă mai multă atenţie decât merită şi l-a păzit cu grijă. "Dumnezeu ţine prea mult la mine. Nu faptul că mă ţine în viaţă. Asta cu capul, şi cu ochiul, şi cu piciorul o să treacă. În fiecare zi mă gândesc şi-I mulţumesc că nu m-a lăsat paralizat", spune cu emoţie.
Despre Sobaru s-a spus că e nebun, că e drogat, că a sărit de la balcon în Palament pentru bani, pentru faimă, pentru ceva concret. Nu încape în mintea unora că există oameni care pot avea curajul desuet de a protesta cu adevărat în ţara în care alţii aleg să sfideze criza "ca băieţii", arzând hârtii de 500 de euro la televizor. "Cel mai mult m-a deranjat că m-au făcut drogat. Nu e frumos. Nu poţi discredita un om aşa, doar pentru că nu îl înţelegi. Eu n-am făcut ce-am făcut cu răutate sau ca să fac rău cuiva", spune calm.
Adrian Sobaru, electrician la TVR, nici măcar nu s-a gândit să profite de pe urma mediatizării gestului său, cum îl sfătuiau nişte amici întreprinzători: să-şi deschidă o afacere cu tricouri inscripţionate precum cel pe care l-a purtat pe 23 decembrie anul trecut sau să-şi vândă cuvintele în mass-media. "Nu mi-aş vinde gestul nici pentru sute de mii de euro", spune bărbatul. "Prost de bun" şi "un om simplu" sunt câteva dintre caracterizările făcute de câţiva cunoscuţi. Prima păcăleală de la viaţă şi-a luat-o în 1989, când a ieşit pe stradă pentru libertate. Dezamăgit de farsele pe care le vedea, s-a întors acasă, gândind că cineva îşi bate joc de ţara asta. A dat un pumn în perete şi şi-a rupt mâna de durere şi neputinţă. După 21 de ani, Sobaru a strigat iar "Libertate!" şi s-a aruncat de la o lojă a Parlamentului. Pe tricoul pe care-l purta scrisese cu o noapte înainte un citat din filmul lui preferat: "Ne puteţi lua viaţa, dar nu şi libertatea". A mai adăugat şi banii, pentru că, crede el, la noi limitarea libertăţii începe cu tăierea banilor. "Vă spun sincer, deşi îmi e ruşine. Noi ne îmbrăcăm de la second-hand. Nu suntem muritori de foame şi n-am sărit pentru bani. Pentru copii aş face orice să mă descurc: mai vindem ceva din casă, o scoatem la capăt", spune acesta cu seninătate. Atunci de ce?
Poate un om să simtă atât de acut disperare şi grijă cu privire la viitorul copiilor săi, şi nu numai, încât să recurgă la un aşa gest? Având un fiu autist, Sobaru a resimţit din plin lipsa de perspective pentru un copil cu probleme. N-a mai văzut luminiţa, numai drumuri închise sau inutile.
"De mult mă gândeam să fac un protest. Nu ştiam exact cum. În ziua respectivă, m-am trezit la 3 dimineaţa şi am scris pe tricou ce-am scris. Citatul de la sfârşit l-am luat din filmul meu preferat. Aşa e, exact cum spune Mel Gibson în «Braveheart» (n.r. – «Inimă neînfricată»): «Ne puteţi lua viaţa, dar nu ne puteţi lua şi libertatea». Tricoul nu-l mai am în casă, l-am lăsat la alţii ca să nu sperii copiii. Bila portocalie cu numărul 13 semnifică sfârşitul şi ghinion pentru cei care ne conduc. Bila o am de la fetiţă, i-am sustras-o din colecţie. De fiecare dată când ia un «foarte bine», Alexia îi cere bunicii bani şi-şi ia o biluţă elastică de la un tonomat de bile de la şcoală. De curând, i-a picat bila portocalie cu numărul 13", povesteşte Sobaru tot mai încruntat.
"Omul simplu" a avut în ziua aceea curaj ca eroii săi din filme. Nu şi-a pus mâinile dintr-un gest reflex să-şi apere faţa, nu şi-a luat măsuri de precauţie. A sărit, pur şi simplu. "Trebuie să ai curaj în momentul ăla. E uşor să planifici şi să zici că sari. Eram singur în balcon. Voiam să cad în partea pedeliştilor, să-i fac mai buni, să-i fac să gândească. Nici nu mai ştiu la câte mă gândeam", încearcă să recompună scena pe care n-a avut puterea până acum să o vadă la televizor.
"Mi-aduc aminte că tremuram tot când îmi desfăceam cămaşa. Aveam o adrenalină în mine... Şi nu-mi mai găseam cuvintele. Singurul cuvânt pe care l-am găsit şi l-am spus cu tărie a fost «libertate»", rememorează şi se încruntă amintindu-şi durerea resimţită după căzătură. Principalul motiv în jurul căruia a gravitat decizia de "a face ceva" au fost copiii. Viaţa lor, viitorul. Pe care-l vrea mai bun ca propriul destin, dar pentru care nu ştie ce ar mai putea face. Dacă ar fi fost mai tânăr şi n-ar fi avut încă copii, Adi Sobaru recunoaşte că ar fi fost tentat să emigreze. N-a încercat niciodată să plece, aşa cum s-a spus în mass-media, dar s-a gândit la asta. Şi cum să nu se gândească atunci când nimic nu e cum trebuie în ce priveşte viitorul lui Călin, fiul său autist? Bărbatul povesteşte cum au început problemele, în timp ce-şi priveşte fiul, preocupat de imaginile de pe monitor. "Călinuş, nu te mai bălăngăni, tati", îi spune din când în când. "Aş vrea să fac mai mult pentru el, dar nu ştiu, nu pot. Am găsit fundaţii singuri, o instituţie publică am văzut-o mergând pe stradă. Doctorii nu ne-au îndrumat niciodată să facem aia, să încercăm asta. La medic ne fac programări şi gata. La şcoală, să facă sport, tot cu programări peste săptămâni, luni. Nu mai sunt nici gratuităţi. Aş vrea să ştiu care e drumul pe care o va lua. Să intre într-un circuit, că altfel te lupţi cu morile de vânt. Până la o anumită vârstă să zicem că ne descurcăm, dar după 18 ani ce facem? Călin învaţă bine, e foarte bun la calculator. El nu se joacă, creează, caută informaţii. E un diamant care trebuie şlefuit şi valorificat. Absoarbe informaţii ca un elefant", spune tatăl cu mândrie.
Când ai grijă de un copil autist, cea mai mare problemă sunt banii. Şi când ştii că băiatul are potenţial, salută, zâmbeşte, are contact vizual, o inteligenţă peste medie, frustrarea e şi mai mare pentru părinţi, ştiind că banii şi sistemul stau în calea dezvoltării sale. Prima dată când copilul şi-a exprimat un sentiment din proprie iniţiativă a fost când avea 7 ani. "Eram la mare şi ne plimbam cu barca.
Încântat de legănatul valurilor, Călin şi-a luat mama în braţe şi i-a zis: «Te iubesc, mami!»", povesteşte emoţionat. În seara respectivă, Adi a dat de băut tuturor prietenilor de fericire că există o şansă pentru fiul său. Faţă de surioara mai mică, Călin îşi mai exprimă afecţiunea. Dar fiecare zi e o bătălie, pentru fiecare gest, cu fiecare criză. "Slavă Domnului că am reuşit să-l dezvăţăm să mai meargă pe vârfuri. Că-i afecta tendoanele şi ligamentele. Am fost şi mai duri cu el, eram cu ochii pe el tot timpul, dar am reuşit", recunoaşte tatăl.
În spiritul de simplitate caracteristic, Adrian Sobaru nu visează să-şi vadă copiii ajunşi mari oameni în stat sau bogaţi peste măsură: "Pentru copiii mei îmi doresc să fie normali, să fie fericiţi. Dacă mai trăiesc zece ani, să-i văd că se descurcă, că sunt pe picioarele lor, aş fi fericit", spune Sobaru.
Acesta este omul al cărui gest a iscat atâtea controverse. Omul folosit politic în naivitatea lui, disecat de mass-media şi neînţeles de mulţi. "Sper că am trezit nişte oameni blocaţi, închişi, prin ceea ce am făcut. La spital m-au vizitat mulţi, cunoscuţi şi necunoscuţi, prieteni pe care nu i-am mai vazut demult. A venit o doamnă de la un birou notarial şi mi-a adus un buchet de flori, mulţumindu-mi. Mai devreme, vecina de la şapte a venit, m-a strâns în braţe. Mi-a dat şi bani să mă ajute. E un om deosebit. Nu poţi profita de aşa ceva. Mă duc mai târziu să-i dau banii înapoi."
