Amintiri din anotimpul în care înfloresc florile cele mai timpurii

Slujbele preotilor mi-au parut dintotdeauna ceva nedesavarsit; ei imi pareau prea robiti pamantului, faceau gesturi ce-mi ajunsesera prea obisnuite si lipsite de avant prin deasa lor repetare; niciodata nu ma infioram de vreo apropiere cu Marea Atotputernicie, pe care o simteam aievea mai adanc in sufletul meu, departe de participarea la un ritual bisericesc. Lunga pregatire si incercatele lamuriri teologice a tot ce primisem noi inainte, ba chiar o oarecare neimpacare, bineinteles nu mi-o marturiseam, dar simteam in inima ca un gol lasat de ceva ce as fi pierdut. Stiu ca Ducky, care va primi confirmatia o data cu mine, simtea acelasi lucru, dar o sfiala neinteleasa ne impiedica de a ne spovedi una alteia in aceasta privinta si de a cerceta lucruri care erau mai mult un mod de a simti, decat un prilej de vorba; totusi, stiam ca trecea si ea prin aceleasi stari sufletesti.

Incercam din toate puterile sa ne hipnotizam pana la un fel de extaz religios, un fel de atingere mai de aproape cu cele suprapamantesti, dar nici una din noi nu fu cutremurata de fiorul adanc, care mi se pare ca e harazit unora.

Primiram confirmatia in biserica din satul Oslow, de langa Rosenau, o cladire in stil rococo rustic, varuita si simpla, cu un acoperis inalt de tigle de culoare inchisa. Vechiul clopot avea un glas solemn, adunarea de oameni din popor era plina de cucernicie si toti cei ce se inghesuiau in biserica in acea zi, fie erau din clasa de sus, fie tarani, ne voiau binele, toti erau plini de dragoste pentru cele doua surori care isi depuneau intaia oara, cu toata buna stiinta, legamantul fata de altar.

Era anotimpul cand infloreste "narcissus poeticus", anotimpul in care infloresc florile cele mai timpurii. Ele impodobeau intreaga biserica, erau imprastiate sub picioarele noastre pe cand paseam spre altar, inconjurau stalpii in mari manunchiuri si mireasma puternica si cam ametitoare a acelor albe flori in forma de stea, cu inima ca un disc galben, imi aminteste, oriunde le intalnesc, ceremonia incantator de simpla, sefasurata in acea ciudata si rar cercetata biserica din sat. Versetul ce mi se daduse pentru intrarea mea constienta in viata, era: "Fericiti cei cu inima curata, caci vor fi numiti copiii Lui Dumnezeu".

In acea zi, mama imi darui patru frumoase siraguri de margaritar, prinse intr-un rubin inconjurat cu diamante, pe care mama-sa mi le lasase mostenire pentru ziua acestei ceremonii, deoarece pe vremuri si dansa, ca printesa de Hesse, fusese confirmata de biserica protestanta, inainte sa devina tarina Rusiei si sa-si schimbe religia.

Printre multe lectii ce luam, erau lectii de dans, incantator prilej de intalnire cu prietenele noastre, caci n-ar fi avut nici o noima o lectie de dans, daca n-ar fi avut cu cine juca. Omul palid, mic, aprig, si neastamparat, care ne initia in aceasta arta eleganta, se nimerise sa fie frate sau var cu bucatarul nostru si sa-l cheme, daca nu ma insel, Reinhart. Se trudea cu noi din tot sufletul si petreceam de minune, dar cu nici un chip nu puteam lua in serios acea arta, pe atunci cam teapana si ceremonioasa. Valsul in trei timpi, polka, schottischul, mazurka, galopul, cadrilul si lancierul erau jocurile pe care incerca sa ne invete disperatul si asudatul mic martir in manusi albe. Printre prietenii lui Alfred era un baiat foarte hazliu, numit Reinhold Ribbeck, cam prea indraznet, dar plin de veselie. Faceam haz de Ribbeck, mai mult decat era socotit cu cale, caci nu stiu cum se facea ca totdeauna simteam o inclinare catre cei pe care autoritatile noastre ii judecau rau. Imi amintesc de Ribbeck ca de un mare organizator al vanatorilor de lilieci din podul de la Roseanu. Unul din jocurile noastre preferate pe acea vreme era "Prigonirea crestinilor", insuflat de lectiile de istoria religiilor cu care tocmai ne luptam. Pentru a face jocul nostru izbitor de potrivit adevarului, ne supuneam la nesfarsite chinuri, lasandu-ne sa fim legate de pomi sau coborate, prinse de o funie, intr-un mic turn daramat la capatul terasei de Rosenau, in care ramaneam prizoniere pana cand cei care infatisau pe crestini veneau sa ne dea drumul. Faceam mare zgomot, aprinsi la fata si nadusiti, si apoi totul se sfarsea printr-un mare ceai, servit sub artari, cu mama prezidand o gloata de mici salbatici, zbarliti, cu obrajii aprinsi si cu o nemaipomenita pofta de mancare.