Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Simon Andreea era o fetiţă de 9 ani care abia învăţa tabla înmulţirii. Într-un oracol necompletat, scrisese caligrafic: „iubirea pentru mine este un băiat care se numeşte Lori”. Pe atunci, Lori, un coleg de şcoală şi de joacă, avea 11 ani. Andreea aflase de iubire din telenovele. Mama o certa că se uită la ele. Şi-i ţinea predici, pe un ton ridicat, când o prindea că-şi aruncă hainele murdare înapoi, în şifonier. Era o fetiţă veselă, sociabilă şi bună la învăţătură. Îi plăcea să citească şi să deseneze felicitări cu prinţese. Îşi făcea temele la şcoală, în pauze, ca acasă să fie liberă. Îşi ajuta mama şi avea grijă de surioara ei mai mică. Când a plecat de acasă, în seara aceea geroasă de decembrie, Andreea şi-a lăsat pe-un colţ de masă batonul de ciocolată abia început. Se întorcea înapoi, să-l termine. Se întorcea la mama pe care o pupa de fiecare dată când pleca sau venea de la şcoală, la tatăl ei vitreg, care-o alinta „răţuşca”, la surioara ei, care nici nu împlinise doi ani. Se întorcea la examenul pentru centura de karate, de a doua zi, la tabla înmulţirii, la pomul de Crăciun şi la vacanţa de iarnă, de la bunicii din Palanca. Nu s-a mai întors niciodată. Pe ultimul ei drum, de la magazin spre casă, i-a spus „săru’mâna” celui învinuit astăzi că a ucis-o. Şi-a cărat singură sacoşa cu patru litri de apă minerală şi-a mers, cu capul descoperit şi cu mâna îngheţată pe baiere, grăbită, să nu întârzie acasă. A mers crezând, curată, naivă, având încredere. În ultima ei vară primise prima împărtăşanie.
Dispariţia
Era o seară de joi, 15 decembrie 2005. Ioana, mama Andreei Simon, pusese la fiert nişte cartofi, să facă piure. Ar fi avut nevoie de o cutie cu smântână. A vrut să plece să cumpere, de la magazinul de peste drum, însă Andreea s-a oferit să meargă ea. Era descurcăreaţă şi nu se temea seara pe stradă. Făcea karate de un an şi jumătate, taekwondo, şi de trei ori pe săptămână venea singură, pe întuneric, de la antrenamente. Vineri, a doua zi, ar fi avut examen pentru centura albă cu bandă galbenă.
Citeste si Şase ani de la dispariţia Andreei Simon. Cum s-a pierdut un copil într-o poveste complicată în care apar, până acum, trei poliţişti
Însă in seara aceea Andreea voia să meargă la magazin şi pentru ca să se mai uite la raftul cu bibelouri. Venea Crăciunul şi căuta un cadou pentru părinţi. Aşa că a insistat să se ducă. A lăsat batonul de ciocolată, şi-a scos elasticul din păr, şi-a pus nişte bocanci şi geaca fără glugă pe ea şi a plecat aşa, în pantaloni de trening, cu capul descoperit şi fără mănuşi. Afară era ger, – 15 grade, dar magazinul era aproape, şi-ntr-un sfert de oră ar fi fost înapoi. Era 18:55 când a ieşit din casă. La ora 19:01, camerele de supraveghere din interiorul „Napsugar” o surprind intrând în magazin. Merge printre rafturi şi pune în coş exact ce-i ceruse mama să ia: patru sticle de apă minerală, o duzină de chibrituri, o cutie cu smântână şi un caiet. Pe bonul de casă e trecută ora 19:05. Andreea primeşte restul de la un milion de lei şi iese afară, unde se întâlneşte cu doi colegi de şcoală, fraţi. Stă cu ei câteva minute, apoi se grăbeşte înspre casă. Pe drum, dispare. În jurul orei 19:15, văzând că nu mai vine, mama pleacă după ea spre magazin. Vânzătoarea îi confirmă că a fost acolo. Ioana crede că fetiţa a venit spre acasă pe un alt drum şi se întoarce, sperând ca ea să fi ajuns între timp. N-o găseşte acasă, aşa că vine din nou la magazin La orele 20:00, soţul Ioanei sesizează dispariţia Andreei la Poliţia din Miercurea Ciuc. Încep, imediat, căutările.
„Ancheta”
In primele zile, cele esenţiale pentru elucidarea unei dispariţii in imprejurări suspecte, poliţiştii au mers pe varianta plecării voluntare: Andreea fugise in lume cu sticlele de apă minerală. Abia pe 3 ianuarie 2006 a fost incepută urmărirea penală „in rem” pentru lipsire de libertate in mod ilegal. Trecuseră 19 zile, timp in care criminalul a avut vreme să şteargă urmele. Dosarul e preluat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Târgu-Mureş, Dan Petru. Abia pe 21 ianuarie 2006, cand mama Andreei le-a mărturisit anchetatorilor că Burcuţă Tiberiu (unul dintre prietenii pe care ea ii sunase, ingrijorată, in acea noapte) i-a fost mai mult decât amic, acesta a intrat in cercul suspecţilor. Subcomisar de poliţie in IPJ Harghita, Burcuţă a avut parte, ca suspect, de un tratament preferenţial din partea colegilor lui. Pe 26 ianuarie 2006, la o lună şi jumătate de la dispariţia Andreei, s-a efectuat o percheziţie la domiciliul lui. Un fel de evaluare imobiliară care a durat 55 de minute. Percheziţia e finalizată cu un proces verbal ce conţine descrierea locuinţei şi, din loc în loc, consemnarea „nu s-au găsit obiecte sau alte elemente care să aibă legătură cu cauza”.
Citeste si: Confruntarea dintre poliţist şi mama fetiţei dispărute
Pe 21 februarie 2006, Burcuţă pică poligraful. Nimeni insă nu suflă o vorbă despre asta. Dimpotrivă, in aceeaşi perioadă, unul dintre adjuncţii şefului IPJ Harghita declara Jurnalului Naţional că „există încă pista ca fetiţa să fi plecat de acasă în urma unor neînţelegeri cu familia”. Trei ani şi jumătate ancheta a bătut pasul pe loc. În iunie 2009, dosarul a fost preluat de Parchetul General. În ianuarie 2010, s-a făcut un pas înainte: procurorul Marius Foitoş l-a pus sub învinuire pe Burcuţă pentru lipsire de libertate şi omor calificat.
Intalnirea
Tiberiu Burcuţă este ultimul care a văzut-o pe Andreea în viaţă în seara dispariţiei. Cel invinuit că a ucis-o pe Andreea recunoaşte că a intrat, in acea seară, în blocul unde se află magazinul Napsugar, ca să verifice orarul de la atelierul de reparaţii încălţăminte aflat la parter. N-avea asupra lui nicio pereche de incălţări pe care să le dea la flecuit. In februarie 2006 omite să declare că s-a intalnit in acea seară cu fetiţa dispărută, in iulie confirmă că a văzut ieşind din magazinul Napsugar o fată cu păr castaniu până la umăr, care avea o sacoşă din cârpă şi era îmbrăcată în haine de culoare închisă. Era probabil Simon Andreea, admite el, precizand că fotografia de pe afişul dispariţiei nu semăna cu ea. Dar el ştia cine-i Simon Andreea, fusese prieten cu mama fetiţei şi o văzuse de cateva ori, in trecut.
Citeste si: Poliţistul învinuit de omor şi fetiţa, pe ultimul ei drum spre casă
Din 2006 şi pană azi, Burcuţă şi-a tot schimbat declaraţiile. Variază exact povestea drumului pe care a mers cu fetiţa. Spune că in dreptul unor garaje ar fi auzit o portieră de maşină trantindu-se, apoi se intoarce şi-şi aminteşte că nici n-a mers pana acolo cu fata, doar au trecut strada impreună, apoi revine şi mai adaugă o porţiune de drum... Într-una din declaraţii, Burcuţă avea să facă o dezvăluire interesantă. E varianta in care el se intalneşte cu fetiţa pe scuarul din mijlocul bulevardului. Andreea era aplecată asupra sacoşei, şi lui i s-a părut că ar fi supărată, tristă, că avea o faţă plângăcioasă, probabil şi din cauza ninsorii, iar cand fetiţa s-a uitat la el, de jos, i-a remarcat ochii „mari, albi”.
În decembrie 2008, din pragul uşii, Burcuţă le-a confirmat reporterilor Jurnalului Naţional că s-a întâlnit cu Andreea în seara dispariţiei. „Şi-aţi mers cu ea o parte din drumul spre casă?”. „Nu, nu. N-am mers nicio parte din drum cu ea. Ne-am întâlnit la magazin, eu intram, ea ieşea, şi i-am ţinut uşa. Apoi m-am dus la cizmărie, să văd dacă mai e deschis. Era cineva înăuntru, dar uşa era încuiată, iar persoana respectivă mi-a făcut semn că a închis”. „Şi, de-acolo, aţi mai văzut-o pe Andreea?”. „N-am ce să vă mai spun”, a repetat el de câteva ori, apoi a intrat în casă, trantind uşa.
Citeste si: "Mama se autosugestionează că fetiţa este în viaţă”
„Mă consider nevinovat”, declara cel invinuit de omor, in ianuarie 2010, Jurnalului Naţional. „Implicarea mea în acest caz este o eroare, am deplină încredere în activitatea organelor de justiţie şi am convingerea că voi dovedi că sunt nevinovat”. Până acum n-a dovedit nimic. N-a solicitat nici o probă în apărarea lui şi n-a mai făcut nici un fel de declaraţii care să-i sprijine inocenţa. Iar toate datele existente în dosar îl incriminează: declaraţiile lui contradictorii, existenţa unui mobil al crimei, lipsa unui alibi în noaptea de 15/16 decembrie 2005. Şi faptul că a picat de 4 (patru) ori pană acum testul poligraf.
Oameni diferiţi, intr-o ţară specială
Pentru mulţi dintre cei care au anchetat cazul ei, Andreea Simon n-a fost decât un nume pe o copertă de dosar. Pentru câţiva dintre jurnaliştii care şi-au mai amintit de ea, când şi când, a fost „fetiţa cu chibrituri” sau „Elodia de Harghita”.
Intr-o ţară normală, dispariţia unui copil n-ar fi trecută in uitare. Intr-o ţară normală, societatea ar reacţiona imediat dacă ar afla că există indicii că acel copil a fost ucis, iar criminalul lui este in libertate. Pentru că fiecare om normal se gandeşte că victima ar fi putut să fie chiar copilul lui.
Intr-o ţară normală, precum Spania, 40.000 de oameni au ieşit pe străzile din Sevilla, cerand justiţiei să facă dreptate in cazul unei adolescente, dispărută şi ucisă. „Todos somos Marta”. Toţi suntem Marta. Intr-o ţară normală. Noi suntem doar declarativ. Solidaritate, implicare şi spirit civic in stadiul amorf şi vocal.
Intr-o ţară normală, subiectul „Simon Andreea” n-ar fi fost ingropat de breaking news-uri despre Oana Zăvoranu, Nicoleta Luciu sau Adriana Bahmuţeanu. Iar oamenii n-ar fi interesaţi să consume pseudo-ştiri despre pseudo-celebrităţi. Intr-o ţară normală, lucrurile cu adevărat importante se descoperă, se spun şi se arată, nu sunt fabricate, cu copy/paste şi google translate, de pe site-urile tabloidelor.
Intr-o ţară normală, precum Anglia, oamenii de afaceri, impresionaţi de drama familiei şi dornici să-şi creeze un plus de imagine, donează bani pentru a ajuta la rezolvarea cazului. La aproape patru milioane de euro se ridică recompensa oferită pentru orice informaţie ce ar duce la găsirea lui Madeleine McCann, o fetita de 4 ani dispărută in 2007 in Portugalia.
Intr-o ţară normală, descoperirea şi pedepsirea ucigaşului unui copil ar fi prioritatea zero a organelor de anchetă. Şi nimeni n-ar incerca să-l acopere sau să-l protejeze, de dragul imaginii instituţiei unde lucrează, orice meserie ar avea acest ucigaş.
Intr-o ţară normală, cazul acestei fetiţe de 9 ani ar avea toată susţinerea presei şi tot suportul societăţii civile. Dacă nici moartea violentă a unui copil nu ne mai revoltă, inseamnă că peste noi a trecut deja sfarşitul lumii...
Noi nu trăim intr-o ţară normală. Suntem oameni diferiţi, intr-o ţară specială, resemnaţi de-atata vreme in faţa anomaliilor, incat normalul ni se pare anormal. Ca o mutaţie genetică ce se transmite in educaţia copiilor noştri, schilodindu-le conştiinţele. Condamnandu-i.
