Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Judecătorii din Piteşti l-au pus în libertate pe Cristian Cioacă invocând, în mod greşit, jurisprudenţa CEDO. În tot cuprinsul motivării, ei au vorbit despre “arestarea preventivă a inculpatului”, făcând referire la practica Curţii Europene, în condiţiile în care CEDO consideră că arestarea preventivă se încheie în momentul în care prima instanţă, în cazul nostru Tribunalul Argeş, pronunţă o decizie de condamnare.
E grav omorul, dar...
În pagina 10 din motivarea deciziei prin care Cioacă a fost pus în libertate, judecătorii din Piteşti precizează: “Astfel, este îndeplinită condiţia generală referitoare la existenţa suspiciunii rezonabile cu privire la săvârşirea de către inculpat a faptei de omor calificat, iar controlul judiciar, astfel cum este reglementat de dispoziţiile art.215 Cod procedură penală, este necesar pentru realizarea scopului măsurilor preventive, mai ales pentru buna desfăşurare a procesului penal în continuare şi pentru asigurarea prevenţiei generale cu privire la săvârşirea de infracţiuni. (...) În concret, deşi gravitatea faptei de omor calificat este foarte mare, prin prisma naturii sale şi a împrejurărilor în care este sesizată a fi fost săvârşită, instanţa observă că procesul penal, în sensul art 6 par.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, durează practic din septembrie 2007, de când s-a formulat împotriva inculpatului acuzaţia oficială de omor asupra soţiei.”
Art. 6 parag. 1 din Convenţie vizează celeritatea procesului şi prevede că “orice persoană are dreptul ca şi cauza sa să fie judecată (...) într-o durată rezonabilă de timp”. Dosarul Elodia a ajuns la Curtea de Apel Piteşti la 12 iulie 2013. La fiecare termen, inculpatul, care şi-a rezervat dreptul de a-şi construi apărarea doar în faza de cercetare judecătorească, a solicitat administrarea de noi probe. Iar instanţa i le-a acceptat. Este bizar, cunoscând prea bine motivele pentru care procesul durează, să invoci acest aspect printre argumentele în baza cărora decizi eliberarea inculpatului... Şi asta după ce, în prealabil, recunoşti că “gravitatea faptei de omor calificat este foarte mare”.
Arestarea preventivă şi CEDO
Mai departe, judecătorii analizează modul în care a fost luată decizia arestării preventive a inculpatului, făcând trimitere la jurisprudenţa CEDO. În sensul Convenţiei, arestarea preventivă se încheie însă o dată cu hotărârea de condamnare din prima instanţă (CEDO, 27 iunie 1968, Wemhoff c. Germaniei; CEDO, 28 martie 1990, B. c. Austriei). În cazul lui Cioacă, “dies ad quem” (termenul final al detenţiei provizorii) este 2 iulie 2013, când Tribunalul Argeş l-a condamnat la 22 de ani de închisoare.
În sistemul de drept românesc, arestarea preventivă durează până la pronunţarea unei hotărâri definitive. În astfel de situaţii, când legea naţională dintr-un stat membru contravine sensului Convenţiei, cel care vrea să se plângă la CEDO de prelungirea detenţiei sale nu se mai poate prevala de prevederile art. 5 parag. 3 (depăşrea limitei rezonabile a arestării preventive), însă poate invoca depăşirea duratei rezonabile a procedurilor (art 6 par.1).
Cu toate acestea, judecătorii din Piteşti invocă practica CEDO în materia arestărilor preventive (art. 5 din Convenţie). În pagina 12 din motivarea Curţii de Apel Piteşti se precizează că: “Instanţa observă că menţinerea inculpatului, în aceste condiţii, în stare de arest preventiv, pentru ocrotirea ordinii publice şi pentru asigurarea scopului prevenţiei generale, ar avea în prezent doar o justificare abstractă, din moment ce în concret inculpatul nu ar mai putea influenţa de acum încolo desfăşurarea procesului penal şi nu sunt date minime că s-ar sustrage de la judecată, cu toate că a fost condamnat în primă instanţă la o pedeapsă aspră, ori că ar săvârşi fapte penale, conduita sa în libertate, timp de mai mulţi ani anterior arestării, căpătând suficientă pondere şi fiind un motiv serios a se crede că riscul judecării în continuare în libertate nu ar fi decât unul care, teoretic, există cu privire la orice inculpat în orice cauză penală”. În orice cauză penală având ca obiect omorul, ca să fim mai exacţi.
Pe de altă parte, instanţa apreciază deja, înainte pronunţării sentinţei finale, că pedeapsa de 22 de ani de închisoare este “aspră”, iar conduita inculpatului are “suficientă pondere”.
Cazul Scundeanu c. României
Am stabilit deja, Cioacă nu se mai afla, la momentul punerii lui în libertate, în perioada arestului preventiv, aşa cum a fost ea definită de CEDO. Mergem însă pe firul motivării judecătorilor din Piteşti, în încercarea de a descoperi argumentaţia lor, chiar dacă ea porneşte de la o premisă falsă.
La pagina 12 din motivare, apare o atenţionare: “De altfel, inclusiv în hotărâri pronunţate împotriva României (Hotărârea Scundeanu c. România din 16 februarie 2010), CEDO a sancţionat utilizarea excesivă a noţiunii de pericol public pentru ordinea publică în situaţii abstracte (...)”
Jurisprudenţa CEDO nu este însă un depozit de date unde tastezi expresia “arestare preventivă” pentru a primi argumentele unei motivări. Fiecare caz e unic şi are circumstanţe particulare. În cel invocat de Curtea de Apel Piteşti, Scundeanu, acuzat de înşelăciune, şi nu de omor calificat, a stat în arest preventiv un an şi două luni, bolnav fiind de ciroză. În aceeaşi hotărâre a CEDO, se precizează că “instanţele interne nu au examinat în mod individual situaţia reclamantului, profilul său personal şi situaţia sa familială şi nu au examinat niciodată posibilitatea adoptării uneia dintre măsurile alternative prevăzute de dreptul intern”.
Şi tot în această decizie, CEDO spune că tulburarea ordinii publice poate fi invocată ca argument al arestării preventive “dacă se bazează pe fapte de natură să indice că eliberarea deţinutului ar tulbura cu adevărat ordinea publică (Letellier împotriva Franţei, 26 iunie 1991, seria A nr. 207, pct. 51)”.
Cazul Calmanovici c. României
În aceeaşi pagină din motivare, judecătorii din Piteşti precizează: “Curtea Europeană a amintit şi că, în hotărârea Calmanovici c. României, concluzionase că autorităţile judiciare nu au furnizat motive pertinente şi suficiente pentru a justifica necesitatea menţinerii reclamantului în stare de detenţie provizorieşi nici nu au explicat imposibilitatea de a aplica măsuri alternative detenţiei”. Calmanovici a fost arestat la 2 august 2002, pentru fapte de corupţie şi sustragere de documente, deci nu pentru omor calificat. A fost condamnat la 5 ani de închisoare de Tribunalul Militar Bucureşti la 11 noiembrie 2002, iar CEDO a analizat exact perioada cuprinsă între prima zi de arest preventiv şi data acestei sentinţe. În aceeaşi decizie, Calmanovici c. României, CEDO “reaminteşte că o perioadă de detenţie este în principiu legală dacă a avut loc cu executarea unei hotărâri judecătoreşti. Constatarea ulterioară a unei încălcări din partea unui judecător poate să nu se răsfrângă, în dreptul intern, asupra validităţii arestării suferite în acel interval de timp. Acesta este motivul pentru care Curtea continuă să refuze să admită cererile sosite de la persoane recunoscute vinovate de infracţiuni penale şi care invocă faptul că instanţele de apel au constatat că verdictul de vinovăţie sau pedeapsa se bazau pe erori de fapt sau de drept (Benham împotriva Regatului Unit al Marii Britanii, Hotărârea din data de 10 iunie 1996, Culegere 1996-III, paragraful 42).”
Jiga c. României
Tot în pagina 12 din motivare, judecătorii din Piteşti argumentează: “Şi în cauza Jiga c. României din martie 2010, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat că anumite infracţiuni, prin gravitatea lor particulară şi prin reacţia publicului, pot determina o stare de pericol pentru comunitate şi o reacţie de tulburare a publicului, justificând astfel luarea măsurii arestării preventive, cel puţin pentru o anumită durată de timp. Acest pericol însă, a arătat Curtea Europeană, descreşte pe măsura trecerii timpului, iar necesitatea menţinerii stării de arest trebuie să fie justificată de o manieră concretă, nemaiputându-se invoca aspectele abstracte legate de protejarea prdinii publice”.
Jiga a fost arestat la 18 noiembrie 2002, pentru fapte de corupţie, nu pentru omor calificat. A fost condamnat, la 10 noiembrie 2003, la 5 ani de închisoare, de Tribunalul Bucureşti. Procesul lui a fost mediatizat, în perioada 2002 - 2003. În aceeaşi decizie, Jiga c. României, se subliniază: “Curtea (n.r. - CEDO) reaminteşte că perioada reglementată de art. 5§1 c) şi 3 din Convenţie se încheie, de obicei, la data pronunţării cu privire la temeinicia acuzaţiei aduse persoanei în cauză, fie şi doar în primă instanţă Lavents împotriva Letoniei, nr. 58442/00, pct. 66, 28 noiembrie 2002, şi Svipsta împotriva Letoniei, nr. 66820/01, pct. 107, CEDO 2006 - III (extrase)).
Curtea evidenţiază că, în prezenta cauză, perioada prevăzută la art. 5§3 a început la 18 noiembrie 2002, data arestării reclamantului, şi a luat sfârşit la 10 noiembrie 2003, data hotărârii de condamnare a Tribunalului Bucureşti. Prin urmare, această perioadă a durat unsprezece luni, trei săptămâni şi trei zile.”
În continuarea citatului invocat în motivarea Curţii de Apel Piteşti, în aceeaşi hotărâre a CEDO se precizează că: “Astfel, menţinerea arestării nu se justifică într-o anumită speţă decât dacă indicii concrete demonstrează o cerinţă veritabilă de interes public care prevalează, în ciuda prezumţiei de nevinovăţie, asupra regulii respectării libertăţii individuale (Smirnova împotriva Rusiei, nr. 46133/99 şi 48183/99, pct. 61, CEDO 2003 IX (extrase)).”
Rezonanţă redusă
În pagina 13 din motivare, judecătorii din Piteşti concluzionează: “Aşadar, instanţa, conformându-se tuturor acestor exigenţe şi analizând speţa de faţă prin prisma tuturor asperctelor prezentate anterior pe larg, constată că menţinerea inculpatului în detenţie preventivă nu ar mai putea reprezenta o măsură proporţională cu situaţia care a determinat-o, apreciind că privarea sa în continuare de libertate ar depăşi şi durata rezonabilă la care se referă art.6 pct.1 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.” Cu alte cuvinte, ne întoarcem la celeritate, deşi argumentele sunt din zona “arestului preventiv”...
Orice poveste are un apogeu. Punctul culminant al motivării judecătorilor din Piteşti stă în fraza: “În cauză, rezonanţa socială negativă este evident redusă la acest moment procesual, faţă de momentul săvârşirii presupuselor fapte ori de cel al arestării preventive.” Vă întrebaţi, nu-i aşa, cum măsoară judecătorii “rezonanţă socială”? Care sunt criteriile şi câtă obiectivitate se ascunde în ele?
Mai departe, judecătorii din Piteşti constată că “totodată, nu mai există niciun temei concret care să justifice temerea că lăsarea inculpatului în libertate ar pune efectiv în pericol comunitatea, ci, dimpotrivă, ocrotirea ordinii publice şi buna desfăşurarea a procesului penal pot fi asigurate în continuare, prin faptul că faţă de inculpat se va lua o altă măsură preventivă, care, fără a-l priva în totalitate, va fi oarecum restrictivă de libertate, şi i se va impune respectarea anumitor măsuri de supraveghere stricte şi obligaţii, a căror încălcare cu rea credinţă ar putea conduce la o nouă arestare preventivă.”
Cooperarea activă
În pagina 14 din motivare, judecătorii din Piteşti susţin că: “referitor la conduita persoanei acuzate, Curtea Europeană a arătat expres că art.6 paragr. 1 din Convenţie nu pretinde acuzatului să coopereze activ cu autorităţile judiciare.”
CEDO consideră însă comportamentul petentului drept unul dintre criteriile de determinare a caracterului rezonabil al detenţiei. În hotărârea W. c. Elveţia (26 ianuarie 1993, § 42-43), se subliniază că ,,în mod cert un deţinut are dreptul de a utiliza toate căile de atac şi toate mijloacele pe care i le conferă legea. El nu are obligaţia să prezinte autorităţilor probe ce l-ar incrimina, însă trebuie să suporte consecinţele pe care atitudinea sa le-ar putea antrena în mersul instrucţiei. Una dintre aceste consecinţe ar putea să fie pierderea timpului, iar aceasta nu ar putea fi imputată, în niciun caz statului”.
Dosarul Elodia a fost, de la început, un caz unic pentru justiţia din România. Este primul caz de omor, fără cadavru, fără arma crimei şi fără recunoaşterea faptei, trimis în instanţă. În subsidiar, este primul caz în care un soţ este judecat pentru violarea corespondenţei electronice a soţiei. Dar şi primul caz în care s-a judecat un furt între soţi. Continuând tradiţia, de când Cioacă a fost scos din arest de Curtea de Apel Piteşti, cazul Elodia este primul în care un condamnat pentru omor e judecat, la apel, în stare de libertate.
Vezi aici motivarea - format PDF
