Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
După 26 de ani de retrocedări ilegale, mare parte din România a ajuns nu în mâinile adevăraţilor proprietari, ci a unor cercuri de interese bine protejate de instituţiile statului. Un caz aparte este orașul Oradea, unde retrocedările abuzive au atins cote alarmante. Din păcate, reacţiile autorităţilor, fie lipsesc cu desăvârșire, fie apar cu întârziere, când aproape nu se mai poate face nimic.
Centrul orașului Oradea. Un oraș cu o ahitectură impresionantă și o atmosferă aparte. Pe strada pietonală mărginită de clădiri splendide, istoricul Mihai Drecin se plimbă cu ochii pierduți și spune șoptit: „Uitați, toate aceste clădiri au fost retrocedate. Nimic nu mai aparține autorităților locale. Pentru unele imobile există dovezi arhivistice clare, dar sunt multe sub semnul întrebării. Situația nu mai poate continua așa, ar trebui să se instituie la nivelul Arhivelor Statului ce se poate retroceda și ce este solicitat sau a fost deja dat în baza unor documente false. Cele mai multe solicitări de retrocedare au aparținut de-a lungul anilor cultelor religioase”, explică istoricul. Această indiferență a statului român se traduce la Oradea prin 11 școli și licee și alte câteva clădiri emblematice pentru oraș pierdute: filarmonica, un muzeu, spitale și alte instituții publice.
Reţeta dezastrului: abuzuri pe linie și lipsă totală de reacţie
Dar ce-l revoltă cel mai mult pe profesorul Drecin este retrocedarea Policlinicii Mari, fost Palat de Finanțe în Imperiul Habsburgic și spital ambulatoriu până la începutul procesului de retrocedare. Imaginați-vă cea mai mare și frumoasă clădire din propriul oraș. Acum înmulțiți cu 10 și veți avea o idee despre clădirea monumentală ce domină centrul Oradei. Imaginați-vă apoi că peste cea mai frumoasă clădire din orașul vostru au trecut două zile de bombardamente neîntrerupte și o tornadă: așa o să vă faceți o idee despre paragina în care a ajuns. Ferestrele grandioase sunt acum oarbe, tencuiala se prăbușește, iar accesul în clădire nu e permis din cauza ruinelor periculoase.
„Clădirea a fost ridicată între anii 1899-1900 ca sediu al Administrației Financiare a comitatului Bihor. S-a construit din bani publici. O dată cu Marea Unire din 1918, toate clădirile instituții publice au trecut în proprietatea statului român, așa că nu putem întoarce astăzi istoria la anul 1800”, adaugă profesorul. Impozanta clădire a fost revendicată după anul 2000 de ordinul Călugărilor Mizericordieni, subordonat Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Oradea. După ce au cerut mai multe clădiri din oraș și un spital din apropiere, au folosit aceleași cărți funciare ca să ceară și palatul. „S-au prezentat niște cărți funciare dubioase, adică ei s-au bazat pe un act de la 1800.
Repet, de la 1800. Acest lucru nu prezintă importanță pentru cauză, pentru că pe noi ne interesează ce a fost după 1945”, explică avocatul Consiliului Județean Bihor, Mircea Ursuța. Consiliul Județean Bihor a fost singurul care a reacționat la aprobarea retrocedării palatului către mizericordieni și au dat în judecată Arhiepiscopia Romano-Catolică.
Neregulile descoperite au fost flagrante. „Acest ordin mizericordian nici nu exista din punct de vedere juridic la data cererii de retrocedare. Ei au formulat retrocedarea azi și s-au înființat peste o lună. În plus, ordinul nu a putut face niciodată dovada actului de naționalizare, necesar oricărei retroce- dări”, arată avocatul. Abia anul trecut, pusă în fața acestor dovezi, Înalta Curte de Casație și Justiție a decis rejudecarea deiciziei de retrocedare a Policlinicii Mari. Dar anii lungi de procese și-au spus cuvântul: fiind un imobil în litigiu, nimeni nu a avut voie să facă investiții de conservare și reabilitare a unei clădiri-monument.
Scenariu la indigo și pentru Palatul Baroc
Nu departe de Policlinica Mare, umbrită de un parc cochet, se află o altă clădire pentru care nu se mai poate face nimic. A fost deja retrocedată. Palatul Baroc este o minune arhitecturală, una dintre cele mai frumoase clădiri din Europa construite în acest stil arhitectural. Aici, timp de 45 de ani, a funcționat Muzeul Țării Crișurilor, ce adăpostește 400.000 de exponate. Azi, prin câteva săli înghesuite ale Palatului Baroc zac pe podele cutii și pachete ce ascund picturi de Nicolae Tonitza, Corneliu Baba, obiecte din epoci preistorice, costume populare rare. Printre ele, directorul Aurel Chiriac se plimbă buimac. „Aici a fost sala de istorie de epocă modernă a statului român, a mai rămas Cuza pe un perete, aici e despre Revoluția de la 1848...”, ne arată în penumbra de pe un perete. Chiriac a lucrat aici din anul 1975 și a trăit și mărirea, și decăderea muzeului.
„Muzeul Țării Crișurilor a fost un exemplu, un muzeu care a fost mereu căutat de vizitatori. Am fost un muzeu de atracție în România”, își amintește acesta de vremurile bune.
În urmă cu zece ani, aceste vremuri bune s-au terminat brutal. Arhiepsicopia Romano-Catolică din Oradea a devenit proprietara clădirii imense, în uma unui proces. Atunci, cele 400.000 de exponate au fost împachetate și înghesuite în câteva săli din palat. Numai că autoritățile locale nu aveau niciun spațiu pregătit pentru mutare. Așa că au rugat noul proprietar să le îngăduie pachetele în clădire până vor găsi o soluție. Cu chirie. Și, timp de zece ani, s-au plătit sume colosale drept chirie, până la 15.000 de euro lunar. În cei zece ani, s-a plătit peste un milion de euro chirie către Arhiepiscopie pentru a permite exponatelor fragile să stea în vechiul muzeu. „Ideea e că se profită de aceste exponate, pentru că nu le poți ține oriunde. Îți trebuie anumite condiții de depozitare, o anumită temperatură, umiditate. Și atunci n-ai ce să faci, n-ai unde să te duci. Poa’ să ceară și 10.000 de euro pe lună, plătești”, spune cu sinceritate Horia Carțiș, purtătorul de cuvânt al Consiliului Județean Bihor.
Anul acesta, autoritățile spun că, în sfârșit, după ani și bani grei, vor muta Muzeul Țării Crișurilor în locul muzeului garnizoanei din oraș. Pentru directorul muzeului este o bucurie că, în sfârșit, după zece ani, va despacheta exponatele, dar și o tristețe pe care nu o poate stăpâni. „Simt o strângere de inimă, un regret foarte, foarte mare pe care o să-l port cu mine toată viața”. Arhiepiscopia Romano-Catolică din Oradea a refuzat o întâlnire în vederea unui interviu, dar ne-a transmis pe e-mail că Palatul Baroc, fostul Muzeu al Crișurilor, „se află într-un proiect amplu de restaurare, urmând să fie reintrodus în cea mai mare parte în circuitul public, având funcții ce țin de domeniul cultural și de păstrare a patrimoniului”. În ce privește Policlinica Mare, fostul Palat de Finanțe ajuns ruină, ni s-a transmis că „dat fiind că face obiectul unui proces în derulare, nu considerăm oportun să venim cu declarații care să creeze atmosferă în jurul problemei.”
Alte țări au limitat retrocedările. Noi am dat tot. Prin restitutio in integrum am zis să facem bine foștilor proprietari, nedreptățiți de comunism, dar pe lângă ei am făcut și altora în țara asta și în alte țări.
George Băeșu, președinte ANRP
În urma Tratatului de pace de la Trianon, toate clădirile publice construite de statul austro-ungar, primării, prefecturi, tribunale, administrații financiare, treceau în posesia statului român. Pentru că au fost făcute din bani publici, nu din banii unei biserici sau ai unui ordin bisericesc. Mihai Drecin, istoric
