Astăzi, 5 noiembrie 2010

Un text scris de un condei care a găsit calea către cutia de rezonanţă a sufletului autorului său
... prefer să-mi amintesc cum jucam "Vaporaşe" (A3, C7, H10) în timpul orelor de folclor din am­fi­tea­trul Odobescu şi cum ne-a invitat profesorul Mihai Pop la Ca­tedră spre a ne dojeni că nu suntem atenţi nici o clipă, să ne explice că autorul ano­nim este cel mai important dintre toţi creatorii de cultură, pentru ca în final să ne întrebe surâzător: "Pot să sper că mai e vreo speranţă cu dumnea­-vo­a­s­tră doi?".

... prefer să-mi amintesc cum ju­cam şah în Cişmigiu, un sport la care nici unul dintre noi nu era grozav - eu eram dezinteresat, el - prea grăbit -, dar el făcea o şmecherie, mă punea să mă uit la ceva, pentru a-mi şterpeli o tură, un cal, ba chiar regina. S-a ales cu nebunul.

... prefer să-mi amintesc cum băteam Stadionul Tineretului, ştrandul studenţesc, cărând după noi o armată de prieteni, ca să încingem o altă revanşă de fotbal, fiindcă nu-i plăcuse scorul celei anterioare.

... prefer să-mi amintesc cum, abia scăpaţi de repetenţie şi luând o restanţă la slavă veche ori gramatică is­torică, ne-am dus la Gambrinus, unde el, ca de obicei, a comandat doar o friptură şi doi mici, eu o friptu­ră şi patru mici, pentru ca eu să n-am timp nici să termin doi dintre mititei, în vreme ce el îşi terminase friptura, mititeii, iar acum se înfrupta şi din ai mei. "Dorinache, mănânci prea mult..." Apoi s-a prăpădit de râs.

... prefer să-mi amintesc cum, ajunşi în faţă la CCA, l-a apucat din nou râsul şi mi-a spus: "Trebuie să punem şi noi, dracu', mâna pe carte, că ne facem de râs. Şi mai suntem şi copii de dascăli...".

... prefer să-mi amintesc cum venea cu un poem ori altul al Cons­tanţei, mi-l citea şi apoi făcea o moacă de marţian. "Adică?", întrebam. "Bă, tu tot nu înţelegi? Dacă e o poetă mai mare ca mine?" "Păi, cam este..." "Du-te dracu'... Ai înnebunit." Fireşte.

... prefer să recitesc dedicaţia pe care mi-a dat-o pe "Ulrasentimente", prima lui carte cu o prefaţă de Matei Că­linescu, şi cum mi-a spus: "Până nu-mi dai şi tu o dedicaţie pe prima ta carte, nu mă las. Dacă mă enervezi, ţi-o scriu eu...". Am scris-o eu până la urmă, dar a trebuit să aştepte vreo zece ani, el, care era tot timpul grăbit în legătură cu ceva.

... prefer să-mi amintesc cum ne-am dus în trei, studenţi - el, Ion Alexandru şi eu -, înainte de-un Cră­ciun, la o crâşmă de pe lângă Piaţa Unirii să bem ţuică fiartă şi să mâncăm şorici; cum Ion se învolbura din ce în ce mai tare şi a luat-o iarăşi de la capăt că trebuie să tragem o revoluţie şi să izbăvim neamul românesc şi cum Adrian, speriat că aude cineva ce trăncănim, i-a spus: "Ioane, până să facem revoluţia aia, mai învaţă şi tu ceva româneşte", cum Ion a rămas încremenit, cu ochii săi îngereşti ţintiţi spre tavan şi a izbucnit în lacrimi, iar eu m-am enervat, i-am vărsat lui Adrian ceaşca de ţuică fiartă peste bucata de şorici.

... prefer să-mi amintesc cum am stat amândoi pe la poarta spitalului în ziua în care Constanţa a născut-o pe Ioana şi cum seara am bătut oraşul ca şi cum era doar al nostru. Chiar era, în seara aceea.

... prefer să-mi amintesc cum, aflând de la maică-mea că la şcoala militară de ofiţeri de rezervă de la Bacău, de care el scăpase, eu intrasem într-o mare belea şi eram cărat de la arest la toţi generalii şi pe la tribunalul militar, l-a sunat în disperare pe poetul-militar Nicolae Tăutu şi i-a spus că trebuie să facă pe dracu' în patru şi să mă scape de cei doi ani de bata­lion disciplinar care mă aşteptau: "Domnu' Tăutu, dumneavoastră înţelegeţi - e vorba despre prietenul meu... Ce tot vorbim aici? Cum, adică, să facă puşcărie şi batalion disciplinar?...".

... prefer să mi-l amintesc agitând pe toată lumea că trebuie apărată "Reconstituirea"  lui Lucian Pintilie, fiindcă e o capodoperă, şi dacă i se face lui Pintilie nedreptatea asta suntem cu toţii nişte nenorociţi.

... prefer să-mi amintesc cum, în aşteptarea unei miuţe pe Stadionul Tineretului, m-a prevenit: "Să nu te pună dracu' să-i dai şorţuleţul (aveam damblaua să strecor mingea printre picioarele adversarului) lui nea Jean, că ăsta e ranchiunos rău" şi cum, după ce nu m-am abţinut să-i dau şorţuleţul lui nea Jean, mi-a spus: "Dorinache, Barbu n-o să te ierte niciodată". Barbu nu m-a iertat niciodată, dar nu din cauza şorţuleţului. În seara aceea ne-a invitat pe toţi la masă, la Grădina Triumf.

... prefer să îmi amintesc cum m-a luat pe sus, a năvălit cu mine în biroul lui Marin Preda, la Cartea Ro­mânească, şi i-a spus că sunt un mare poet, în plus un om de caracter şi că e o porcărie că nu mi se publică volumul. Aşa m-am împrietenit mai târ­ziu cu "domnul Preda", care, când era certat cu Adrian, mă întreba: "Nea Dorine, ce mai face prietenul ăla al dumitale?". "Care prieten?" "He, he, las că ştii dumneata care." "Nu ştiu", ziceam. Şi adăugam: "Întrebaţi-l pe el, că e şi prietenul dumneavoastră". "He, he, he..."

... prefer să îmi amintesc cum ne-a luat pe Horia Pătraşcu ("Reconstituirea"), Eugen Seceleanu ("Eternitate locală"), pe mine şi pe o fotoreporteră extraordinară, Elena Ghera, şi ne-a trimis pe Valea Jiului, "că prea sunt amărâţi oamenii ăia pe-acolo şi nenorociţii ăştia vor să-i îngroape de vii". Când s-a trezit pe masă cu "marfa", m-a chemat la el în birou, s-a uitat de jur-împrejur şi a zis: "Dorine, voi vreţi să mă bagaţi în puşcărie?...". Şi cum, când Cenzura, Secţia de Presă şi alţii au spus: "Aşa ceva nu se publică!", a pus mâna pe telefon şi i-a sunat pe rând pe Cornel Burtică şi pe Dumitru Popescu şi repeta: "Tovarăşu' Secretar, eu nu pot, domne, să-i oblig pe oamenii ăştia să mintă. Ce-or să creadă despre mine? Eu i-am trimis acolo şi acum să le cer să mintă? Să se ducă tovarăşul Săndescu pe Valea Jiului, să scrie dumnealui numai de bine, că, aşa, de la Bucureşti, e uşor să tot taie ce scriu alţii, care nu vor să mintă. Auziţi, dumneavoastră, tovarăşu' Secretar? Eu nu pot să-i pun pe oa-me­nii ăştia să mintă...".

... prefer să-mi amintesc cum îmi explica faptul că e de datoria mea să am grijă de genialul inginer Ion Crişan, "că doar stă în bloc cu tine şi nenorociţii ăştia de la Securitate şi de la Partid nu înţeleg că ăsta e om de Premiul Nobel. Eugen scrie serialul, tu ai grijă de Crişan. Auzi, Dorine, fă-te că ai treabă cu el, că vrei să vorbeşti cu el, nu-l lăsa să iasă singur din casă, că nenorociţii ăştia sunt în stare să-l...".

... prefer să-mi amintesc cum mi-a telefonat şi cu un ton iritat m-a întrebat: "Băi, e adevărat că de vreo săptămână te tot vezi cu Nichita?". "Da." "Păi, Dorinache, băiatule, de ce te vezi tu cu cel mai mare duşman al meu?" "Ca să scriu un articol, un medalion Nichita pentru revistă." "Ce să faci, mă?" "Ai auzit." A trântit telefonul. Am scris textul. L-a lăsat să apară. Când a apărut revista mi-a spus: "Băi, acu', tu să nu profiţi că eu te iubesc şi să-mi faci toate porcăriile astea. Ai vorbit cu Nichita?" "Da." "Şi ce-a zis despre articol?" "Nimic." "Nimic, nimic? N-a zis nimic?" "A zis ceva, dar nu despre articol." "Ce-a zis?" "Să ne vedem diseară, pe la şapte, la Cina." "Adică, voi doi, nu?" "Nu, noi trei." "Trec pe la tine, pe la şase, cu Sârbu şi te luăm. A dracu' e pielea pe tine." Da...

... prefer să-mi amintesc de prima seară a cenaclului, pe Strada Slă­tineanu, şi de primele luni ale acelui vârtej miraculos, de marii poeţi sărbătoriţi acolo, de marii artişti plastici invitaţi să expună de cei care aveau să devină apoi idolii unei ge-neraţii - Mircea Florian şi Mircea Vintilă, Doru Stănculescu şi Sorin Minghiat, Vali Sterian şi Dan Chebac, Erica Ioja şi Marcela Safciuc, de toţi ceilalţi, de noaptea când într-un motel din Alexandria, el, Moţu, Cornel Ionescu, "Catenele" Ancăi Vijan cu a lor senzaţională Păuniţa Ionescu au tradus "Blowin' in the wind" şi peste câteva săptămâni mai toată lumea fredona "Vânare de vânt". Cam asta a şi fost, vânare de vânt.

... prefer să-mi amintesc de seara în care, muncind să facem o antologie Beniuc, de recitat, mi-a spus: "Dacă m-ar lăsa pe mine Beniuc să-i fac o antologie de 50 de poezii, s-ar mi­nuna şi el ce poet bun este", iar eu i-am răspuns: "Şi dacă tu m-ai lăsa să-ţi fac o antologie de 30 de poezii şi le-ai arunca pe toate celelate 700 sute...". "Bă, tu ai înnebunit?" Pro­ba­bil.

... prefer să-mi amintesc un decembrie 1974, în care, împreună cu Gigi Stanca, am aşteptat Phoenicşii la Gara de Nord şi cum seara Nicu Covaci şi a lui ceată au aruncat Sala Floreasca în aer, cum "Andrii Popa" s-a cântat de nu ştiu câte ori şi cum Ilie Năstase, venit să dea două premii, mi-a spus: "Domne, e nemaipomentit! Chestia asta chiar se întâmplă? E pe bune?" Da, era încă pe bune.

... prefer să îmi amintesc cum s-a prefăcut că nu înţelege când i-am spus: "Nici Florian, nici Cornel, nici Marcela n-or să mai calce pe-aici. Nici alţii. Ai luat-o razna cu totul..." "Băi, ăsta mic, mai taci dracu' din gură cu tâmpeniile tale. Nu pleacă nici unul. Pe mine nu mă părăsesc oamenii ăştia".

... prefer să-mi amintesc cum o vreme n-a crezut, apoi n-a vrut să accepte în 1975 că ne despărţim, pentru ca în ziua în care ne-am despărţit să-mi spună: "Băi, ăsta mic, dacă pleci acum, noi n-o să mai putem face ce plănuiam când eram studenţi". "Băi, Grasule, tocmai de-asta plec, fiindcă nu mai vrei să facem de mult ce plănuiserăm să facem." M-a strâns în braţe şi mi-a spus: "Pleacă, dracu', până nu mă răzgândesc..." Nici unul dintre noi nu s-a mai răzgândit vreodată.

... trebuie să-mi amintesc că prin­tre întrebările lui încuietoare, într-o zi a fost şi: "Pe tine care dintre versurile mele te sperie?". Am rămas blocat. "Hai, mă, zi. Fii sincer, nu te gândi ce să-mi spui." I-am spus: "Adrian, mă sperie tare rău astea":
În lumea plină de urmări
Eu sunt un om pe nişte scări,
În sus ce e, în jos nimic,
În jos ce e, în sus nimic.
Vorbesc cu ceilalţi care-au fost
Şi-n sus, şi-n jos, şi nu-i dezic,
Eu însumi spun de locurile
Pe unde-am fost nu e nimic.
Vecinul meu prăseşte ciori,
Vecina mea prăseşte farduri,
Eu sunt un om pe nişte scări
Şi-un câine bulucind prin garduri.
O dată, de mai multe ori
Căci ce pot fi aceste garduri
Decât căzute, foste scări
Decât căzute, foste garduri.

Pe Păunescu l-am pierdut când a apucat-o pe nişte scări ce i se păreau că duc sus, foarte sus, în vreme ce eu am crezut că ele duc jos, foarte jos.

Pe Adrian l-am regăsit vineri, 5 noiembrie 2010, acolo unde a stat pitit tot timpul după ce l-am pierdut pe Păunescu: în cutia de rezonanţă a sufletului meu.

Nu-mi fac nici o iluzie - posteritatea abia aşteaptă să bulucească şi ea prin garduri. A şi început.
Dumnezeu să-l ierte şi să-l odihnească în pace!

text preluat de la www.dorintudoran.com