Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Jurnalul lui Adrian Păunescu - necesitate, şansă, condamnare (100)
_____________________________
28 aprilie 1987
Pe Calea Dorobanţi e o plăcere să admiri plantaţia mobilă de tineri securişti, puşi să vegheze, în civil, adică discret, la curăţenia traseului zilnic al şefului statului, dinspre Cartierul Primăverii spre Comitetul Central şi retur. De fapt, ei se prefac că îşi fac meseria acoperit, pentru că, oricum, toată lumea ştie cu ce se ocupă, iar cine nu ştie îşi dă seama, măcar după faptul că pe trotuarele Dorobanţilor, din loc în loc, creşte acelaşi tip de arătare, cu acelaşi chip proaspăt şi ras (lame proaste - tăieturi multe), în aceleaşi costume maro sau gri, scoase boţite de la magazie, cu cămăşi neasortate şi încheiate până la ultimul nasture, încălcând dreptul la liberă mişcare al mărului lui Adam.
În funcţie de anotimp, băieţii au sau nu pardesie. Sortimentul e unul şi acelaşi, deoarece într-o ţară ce trăieşte vremuri de autarhie şi austeritate, garderobele din magaziile serviciilor de securitate nu excelează prin varietate. Demnă de remarcat, pentru trecători, este nu numai ţinuta identică, de la haină până la crispare, ci uluitoarea asemănare între fizionomiile tinerilor destul de coloraţi la faţă, ce privesc când în sus, spre etajele superioare ale clădirilor, când în pământ, oriunde, numai în ochii cetăţenilor (pe care îi consideră potenţiali agresori) nu. Se vede de la distanţă că amărâţii nu sunt străbătuţi de prea multe gânduri. şi nici nu e nevoie de aşa ceva, când meseria lor e trotuarul.
Aceste culturi umane ce nici nu dospesc, nici nu se atrofiază, în orele (cele mai multe) de calm, intră în alertă, ca sub acţiunea unei enzime politico-profesionale, când se simte dinspre sedii miros de coloană oficială. Ei apar, deodată, mai agresivi şi mai vigilenţi, în orice caz mai numeroşi, făcând lanţ, ca în dansurile ţărăneşti, nu cumva să sară cineva cu bomba sau scrisoarea, în calea maşinii Tovarăşului. Măcar dacă ar fi teroare de tip stalinist, am putea deduce că rolul lor este să fie duri, sub presiunea unei puteri nimicitoare, ce rezistă exclusiv prin crimă, ameninţare şi represiuni.
Dar la noi, existenţa şi activitatea tinerilor în civil din centrul Capitalei sunt doar un decor într-o piesă neconsistentă, despre cum merge înainte o societate liberă când are picioarele legate, despre cum funcţionează teroarea fără represiune, despre cum produce bunăstare o economie de pe patul de moarte şi, în genere, despre cum pulsează în realitate o colectivitate care s-a obişnuit să trăiască mai mult din cuvinte, rapoarte şi statistici.
Şi, pentru că toţi suntem oameni, inclusiv băieţii de pe trotuar, să consemnăm şi momentul de bun rămas. Seara, autobuzele vin, conspirativ, de le vede toată lumea, şi îi strâng pe agenţii liniştii noastre.
Mâine, la fel de proaspeţi ca şi azi, cu gulerul călcat, dar boţit, încheiaţi la cămaşă până în bărbie şi cu cravata băţ, încruntaţi dar ageri, ei vor reveni la datorie, să lupte împotriva duşmanilor, pe care nu i-a văzut încă nimeni.
Din nou cu Ştefan Andrei
După o întrevedere cu doctorul Constantin Ionescu Târgovişte, A.P. vorbeşte la telefon cu doctorul Gândilă de la Sibiu. Sună domnul Daravoina de la cabinetul lui ştefan Andrei, şi îi transmite lui A.P. că domnul Andrei ne va telefona mâine sau poimâine, pentru o eventuală întâlnire.
Telefonul nu se închide bine când, la uşa casei noastre, vine Ştefan Andrei. Grăbit, ca întotdeauna, domnia sa mai precizează o dată că prietenia atât de trainică dintre el şi A.P. deranjează, tot mai mult, până în vârful cel mai înalt al partidului şi statului. "Ce te tot duci la Păunescu?” - a fost întrebat. "Lasă-l în pace!” - i s-a indicat. Dar o prietenie adevărată nu expiră, nici măcar când preşedintele României ar prefera ca ea să nu mai existe.
Iată cum trec lunile şi fostul ministru de externe de la Bucureşti continuă să fie tandru cu noi şi mândru de prietenia cu A.P., în casa căruia intră şi în faţa căreia îşi lasă maşina, aproape ostentativ, ştiind că mânuitorii de informaţii vor raporta imediat despre vizită şi chiar vor intra în intimitatea ei.
Ştefan Andrei n-a găsit uşa încuiată şi a mers de-a dreptul la A.P., în sufragerie, aşezându-se în fotoliu, cu aerul că s-ar fi întors acasă după o zi de muncă. Oaspetele răsfoieşte Dicţionarul Presei Literare Româneşti, în vreme ce noi punem pe masă câte ceva din frigider, nişte vin alb şi, înainte de orice, un pahar cu vodcă rusească, scoasă din congelator. Ştefan Andrei pleacă la fel de repede cum vine. Trebuie s-o ia pe doamna Violeta de la teatru.
