x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Bătălia pentru petrol

Bătălia pentru petrol

de Andrei Badin    |    09 Sep 2008   •   00:00
Bătălia pentru petrol


Conflictul din Caucaz este descifrat, într-un interviu acordat în exclusivitate Jurnalului Naţional, de analistul german Wilfried Lang. Astăzi consultant pentru Europa de Sud-Est în Germania, acesta a trăit mulţi ani în România în perioada interbelică, dar şi în perioada comunistă. Lang evaluează raportul de forţe şi interese care au "încălzit" regiunea.



Conflictul din Caucaz este descifrat, într-un interviu acordat în exclusivitate Jurnalului Naţional, de analistul german Wilfried Lang. Astăzi consultant pentru Europa de Sud-Est în Germania, acesta a trăit mulţi ani în România în perioada interbelică, dar şi în perioada comunistă. Lang evaluează raportul de forţe şi interese care au "încălzit" regiunea.

A fost deţinut în anii ’50 în lagărul de muncă de la mina de cărbuni Lonea din Valea Jiului. Tatăl său, care a lucrat la Astra Română, a fost ucis în aprilie 1952, după ce făcuse nişte planuri Ministerului de Interne, clădirea fostului sediu al CC al PCR. În 1969, W.H. Lang pleacă din România la Viena, unde face studii economice pe care le continuă apoi în Germania, apoi la celebra Universitate Stanford, dar şi la Boston şi Texas. Între 1974 şi 1998; a fost consilier şi observator economic la un consorţiu de companii petroliere. În prezent, trăieşte în Germania, unde este consultant pentru Europa de Sud-Est.

  • Jurnalul Naţional: Domnule Lang, cunoaşteţi din proprie experienţă zona caucaziană. Cum puteţi explica criza şi cele ce se petrec acolo?
Wilfried Lang: Este pur şi simplu confruntarea marilor puteri, şi aceasta pe trei planuri. Hegemonia naţional-politică, controlul strategic teritorial şi interesele pur economice privind căile de acces şi transportul petrolului prin acea zonă. Pentru a înţelege însă mai bine situaţia de acolo, cred că trebuie să ne întoarcem cu vreo două decenii în urmă. După destrămarea Uniunii Sovietice, la începutul anilor ’90, vechile structuri comuniste s-au prăbuşit, iar în vidul creat atunci s-au născut noi constelaţii, în majoritate cu caracter mafiot, unele întinse chiar peste mai multe state foste sovietice. În orice caz, o totală lipsă de organizare – care nici pe timpul URSS nu fusese prea grozavă –, în care fiecare căuta să acapareze cît mai mult din averea statului, respectiv a avutului obştesc de tot felul. Regimul Elţîn arătîndu-se incapabil să pună ordine în administraţia statală, prestigiul Rusiei scăzînd mereu mai mult, cei care-şi mai păstraseră mîndria şi patriotismul rusesc, desigur, au simţit o umilinţă pe care nu o puteau accepta. Nemaivorbind de imensele pierderi pe plan economic şi structural. Singura instituţie care-şi mai păstrase oarecum cadrul organizatoric a fost serviciul secret KGB, cu toate ramurile sale. Cu o tactică iscusită, începînd din anul 2000, Vladimir Putin a reuşit să readucă o oarecare ordine, măcar în treburile economice majore ale Rusiei. Totodată, descoperind că, în locul rachetelor intercontinentale şi arme atomice de tot soiul, Rusia posedă o armă mult mai eficientă şi relativ paşnică: resursele naturale, în special petrolul şi gazul metan. Deci, trebuia acţionat pe această cale în mod direct şi cît mai consecvent.

  • Bine, dar astea sînt lucruri cunoscute.
Aşa este. Dar vreau să arăt de unde a izvorît de fapt conflictul.

Momentul potrivit

  • Cine l-a iniţiat realmente? De unde a pornit?
Trebuie să mai fac o paranteză: În urma contractelor de livrare masivă de petrol şi gaz metan în  vestul Europei, în special Germania, dar şi în alte ţări de pe mapamond, ruşii s-au simţit din ce în ce mai puternici şi mai influenţi pe plan economic, trecînd astfel la o nouă strategie faţă de cei care credeau că, prin destrămarea URSS şi dezorganizarea care urmase, ei îi vor putea juca pe ruşi după placul lor.

  • Vorbiţi despre americani?
Da, dar nu numai despre ei. Şi Uniunea Europeană a participat la aceste acţiuni de îngrădire a influenţei ruseşti în Europa. În primul rînd, prin primirea în NATO şi în UE a mai multor ţări limitrofe cu Rusia sau ţări din blocul comunist de odinioară.

  • Bine, dar pînă la urmă ruşii au acceptat acest lucru.
Cred că aceasta nu este expresia potrivită. Neavînd argumente valabile şi mijloace de ripostă în perioada aceea, ei au înghiţit scrîşnind din dinţi. Dar s-au gîndit că ce-şi permit occidentalii îşi pot permite şi ei. Trebuia doar să aştepte momentul potrivit. Primul motiv care li s-a oferit a fost recunoaşterea independenţei Kosovo cu tot protestul vehement al ruşilor şi al confraţilor lor sîrbi.  Totuşi, ei au rămas reţinuţi. Probabil şi datorită faptului că Kosovo nu reprezintă un obiect strategic important, ci doar o chestiune de  orgoliu pravoslavnic. Cînd însă americanii i-au înarmat pe georgieni (gruzini), mizînd pe ambiţiile acestora privind Oseţia de Sud şi Abhazia, ruşii nu au mai putut răbda. Naivitatea dlui Saakaşvili de a crede că ruşii nu se vor împotrivi acţiunii armatei gruzine în Oseţia de Sud le-a dat prilejul potrivit să intervină. Şi au intervenit în mod tipic rusesc, extrem de masiv şi mult peste măsură.

Vorbele şi lipsa de fapte a Occidentului

  • Totuşi, americanii şi partenerii NATO au somat Rusia să înceteze ocuparea teritoriului georgian şi să se retragă cît mai degrabă.
Da, desigur, dar un sprijin real din partea Occidentului nu s-a produs.  Domnul Saakaşvili s-a pomenit singur-singurel, trupele sale neputînd rezista nici pe departe forţelor armate ruseşti. Iar somaţiile Vestului s-au dovedit a fi vorbe de complezenţă, fără pondere sau măcar vreo intenţie reală. Ca să somezi sau să ameninţi pe cineva îţi trebuie – simbolic vorbind – o sabie mare. Dar cancelarul Germaniei, Angela Merkel, şi actualul preşedinte al Comisiei UE (pe 6 luni), Nicolas Sarkozy, nu au în mînă decît un briceguţ cu care nu-i pot speria pe ruşi cîtuşi de puţin.

  • Bine, dar mai sînt şi americanii!
Aşa este. Numai că ei sînt deja angajaţi în alte două conflicte: Irak şi Afganistan, în care succesele se lasă aşteptate de mai mulţi ani, nemaivorbind de imensele costuri produse de prezenţa lor şi de luptele de acolo. O altă consecinţă fiind deprecierea masivă a US-dolarului şi creşterea explozivă a preţului petrolului şi a gazului metan pe piaţa internaţională. De izgonirea lor de-a dreptul ruşinoasă din Somalia nici nu mai vorbim. Oriunde nu se poate acţiona cu portavioane sau rachete teleghidate, americanii nu sînt prea grozavi. Să lupţi cu nişte soldaţi nemotivaţi, care se întreabă de ce sînt ei acolo, împotriva unor rebeli fanatici şi dispuşi chiar să se sinucidă în chip de bombă umană, este o treabă fără perspectivă. Dar asta pesemne că încă nu s-a priceput.

  • Vreţi să spuneţi că americanii i-au îndemnat pe georgieni să ocupe Oseţia de Sud, lăsîndu-i după aceea în plata Domnului?
Desigur, nu în mod direct, dar prin anumite proiecte privind construcţia de magistrale şi alt sprijin economic legat de petrol, care presupunea un control teritorial riguros al zonei.

Miza

  • Haideţi să revenim la problema discutată iniţial. Ne-aţi putea da cîteva cifre concrete?
Da, desigur. Să luăm exemplul gazului metan. Aici, Gazprom produce anual circa 550 miliarde de metri cubi faţă de cel mai mare concern occidental, Exxon-Mobil, cu doar 100 de miliarde. Per global, ruşii produc o cantitate echivalentă cu cea produsă de şase dintre cele mai mari concerne mondiale din Vest. Deci, nişte cifre impresionante ce dau de gîndit oricui se apucă să le analizeze.

  • Mai vorbeaţi de controlul teritorial în Transcaucaz. Care este importanţa acestuia?
Dacă ţinem cont de consumul european de gaz metan, de circa 500 miliarde de metri cubi anual, din care doar jumătate este pompată actualmente prin conducte magistrale, vă puteţi da seama de gravitatea situaţiei şi cîte magistrale vor mai fi necesare.

  • Bine, şi cealaltă jumătate de unde vine?
Deocamdată sub formă de gaz lichefiat din diverse surse, cele ruseşti inclusiv. Asta presupunînd însă un pas tehnologic în plus, care costă bani, timp şi energie adiţională. Necesare fiind totodată, bineînţeles, capacităţi şi căi de transport corespunzătoare.

  • De fapt, care sînt rezervele de petrol existente la ora actuală în lume?
Există doar estimări care diferă uneori substanţial şi a căror credibilitate e destul de şubredă. Numai un exemplu: diverşi savanţi şi "specialişti" ne-au spus acum 50 de ani că rezervele din Golful Persic se vor sfîrşi peste 50 de ani. Acum, după trecerea acestor 50 de ani, alţi presupuşi specialişti ne spun din nou acelaşi lucru, adică vom mai avea ţiţei încă 50 de ani de acum înainte. Estimări oarecum serioase şi verosimile apreciază că rezervele de ţiţei pe plan mondial ar fi de circa 330 miliarde de tone, din care însă doar 230 ar putea fi exploatate în condiţiile şi cu mijloacele tehnice existente. Dacă ţinem cont de producţia actuală, de circa 4 miliarde de tone anual, vom mai avea deci produse petroliere pentru următorii 80 de ani.

Viitorul

  • Să revenim. Credeţi că doar cele sus-citate au fost motivele care au declanşat criza?
Cum am mai spus, după grava slăbire politică şi economică a Rusiei, plus debandada anilor ’90, americanii au crezut că ei au rămas singurii care vor decide destinele lumii. Iniţial, aşa şi părea, dar cu schimbarea regimului din Rusia în anul 2000, situaţia ei s-a ameliorat treptat, în special prin exploatarea raţională, cu mijloace moderne, a resurselor naturale. Ca urmare, Occidentul şi în special americanii încercînd să îngrădească revenirea Rusiei ca mare putere, prin măsurile amintite mai înainte, şi-au extins zona de influenţă pînă la graniţele imediate ale Rusiei. Simţindu-se astfel călcaţi pe picioare, ruşii au început să reacţioneze. Mai întîi prin a agita populaţia de etnie rusească în unele dintre fostele republici sovietice (exemplu: ţările baltice, Ucraina, Basarabia etc.) pentru a crea disensiuni şi chiar confruntări naţionaliste, apoi prin măsuri economice rigide, cum ar fi blocarea temporară a gazului metan în direcţia Vest, iar în ultima perioadă, sporindu-şi ponderea economică, prin lovituri militare pentru consolidarea zonei de influenţă teritorială.
Unii corespondenţi occidentali au scris chiar că americanii dinadins ar fi iniţiat criza din Caucaz, pentru a-i convinge mai uşor pe polonezi să semneze fără ezitări acordul privind staţionarea scutului antirachetă NATO pe teritoriul lor şi a-i speria pe ceilalţi vecini ai ruşilor.
Un ziarist rus mi-a spus: "Cînd noi am vrut să staţionăm rachete în Cuba, americanii s-au zburlit. Acum, cînd ei vor să instaleze rachete în Polonia şi ne înghesuie din toate părţile, avem şi noi voie să ne zburlim".

  • Bine, şi care este părerea dvs. pur personală?
Pentru mine, motivul primordial al acestui conflict îl reprezintă stăpînirea resurselor naturale din zona Mării Caspice şi mai ales asigurarea şi controlul căilor de transport prin Transcaucaz spre vest, indiferent dacă prin Turcia, prin Marea Neagră sau pe uscat prin Ucraina, România, Serbia sau, eventual, Ungaria. Toate celelalte acţiuni fiind doar înscenări mascate, menite să servească atingerea scopului iniţial.

×
Subiecte în articol: special