La capatul serpentinelor din Muntii Banatului, dupa locul numit Wolfsberg (Delaurile lupilor), se iveste satul Garana. Pare un sat fara oameni. Drumul, marginit de case varuite in roz, albastru, portocaliu, se opreste pe culme. Sprijinindu-si cei 80 de ani intr-un bat stramb, Maria Schmidt se apropie catinel de poarta ce-i vegheaza casuta. Tare ar vrea sa povesteasca despre ce-a trait in Siberia, numa’ nu stie bine romaneste... Bate cu toiagul in ulita. Dar sora ei ne stie limba, ca a lucrat la Resita, la cantina. Daa... isi amintesc de noaptea cand au fost luate pe sus si urcate in trenul de vite care s-a oprit in Siberia. Maria avea 21 de ani, Veronica, 17.

Au ajuns in Siberia sleiti de puteri

Era iarna, 1946. A venit ordin de la rusi ca toata suflarea satului sa se prezinte la primarie, sa spuna fiecare cati ani are si cu ce se ocupa. Apoi, din tot satul, „numa’ neamtu’ o fost ales. Nici unguri, nici tigani. Numa’ cei cu nume de neamt", se mira si acum Maria Schmidt. Dupa cateva zile, militienii i-au imbarcat, impungandu-i cu tevile pustilor spre carute, si i-au dus la Caransebes. Nu stiau unde urmau sa mearga sau pentru cat timp. Nu stiau nici cei care-i pazeau cu armele. La Caransebes, la 15 ianuarie, s-au adunat oameni din multe locuri. Au fost ingramaditi in vagoane de vite. Vreme de sase saptamani, au dormit pe fierul inghetat, au suferit de frig, de foame, de sete.

„Daca ne-au dat o vadra de apa la un vagon, nu ne-o ajuns. Ne-o tinut numa’ pa paine prajita si niste oase afumate de oaie, tare sarate... Da’ oamenii n-ai avut ce face... S-o purtat cu noi, parca erai animale." Cand au ajuns in Siberia, erau sleiti si bolnavi.

Ceai, paine si ciorba cu viermi

Palmele late ale Mariei se regasesc pe sortul peticit. Eh, in Urali, acolo au fost duse ele. Erau 1.002 oameni in lagarul ascuns in padure. Maria si Veronica au muncit in mina. Plamanii lor tineri au aspirat praful carierelor de piatra si pe cel din colhozuri. „A trebuit sa muncim si la piatra. Stateau cu armele spre noi. Hai-hai si hai-hai si hai-hai! Numa’ noi n-am putut asa... hai-hai! Finca am fost femei si am fost flamanzi", isi aminteste Maria, cu ochii albastri mariti a revolta. Dormeau in duhoare si mizerie, si frig. Au fost tinuti pe ceai si paine, cate 400 de grame dimineata si 400 seara. Uneori primeau si un polonic de ciorba, pe care-l asteptau ca pe un ospat. O mancau cu viermi cu tot. Isi mai incalzeau burtile. Cand li s-au dat cartofi, de la colhoz, unii au avut rabdare sa faca foc si sa-i coaca in jar. Altii i-au mancat cruzi. Mancarea putina si munca zi-lumina sub geruri de - 50 de grade i-au epuizat. „Hohooo, erau ierni grele acolo... Si ne-a dus la norma. N-ai facut norma, cand ai intrat in lagar n-ai mancat! Ai stat intr-o pivnita, pana a doua zi, cand te ducea din nou la munca, nemancat. Si iar nu faceai norma..." Care au incercat sa fuga au fost prinsi si batuti la sange, n-au primit mancare. Din cate stiu cele doua surori, doar un tigan a reusit sa fuga. Il luasera ca avea nume nemtesc.

Au murit de plamani, de foame, de munca

Dupa patru ani in care le-au degerat mainile si picioarele de nenumarate ori, surorile Schmidt au fost trimise inapoi in Romania. Tot cu vagoane pentru vite. Bratele lor nu mai aveau putere sa slujeasca Uriasul Rosu. „Cand am coborat din tren, la Drobeta, si am auzit vorbind romaneste, am zis ca-l am pe Dumnezeu la picior", arata Veronica spre papuci, negasind expresia corecta. In gara sosirii erau cu mult mai putini. Au murit cu sutele in pamantul strain si rece. De plamani, de foame, de munca. Hainele, caciulile, cizmele pe care le-au primit in prima zi de lagar - toate erau din pufoaica si toate s-au udat dupa prima zi de munca. Altele n-au mai avut. Boala a ajuns-o din urma pe Maria. Patru ani de stat cu picioarele in apa i-au adus necazul cel mare - n-a mai putut face copii. Nici nu s-a maritat. A traiat asa, lănga sora-sa, Veronica. Si ea trage de pe urma gerurilor Siberiei: are toate degetele strambe si nu-si mai simte picioarele. De noi, Maria se desparte cu un simplu zambet. De povestea ce-i ramane pe dinauntru nu va putea fugi niciodata.

Cinci ani cu paine pe cartela si apa cu motorina

Inconjurati de tancuri, mitraliere si pamant uscat, deportatii in Baragan au ridicat cu mainile goale, in vara lui 1951, 18 sate. Din 42.000 de oameni din Banat ajunsi in cea mai uscata zona a Campiei Romane, aproape unul din cinci era neamt. Anna Grauvogel, din Timisoara, abia implinise 13 ani cand a fost dusa in Baragan. Singurul ei prieten, vreme de doi ani, a fost un cocos.

Pentru transformarea socialista a agriculturii, Republica Populara Romana a sacrificat oameni. Mai ales pe cei care aveau rude in strainatate, pe cei banuiti de simpatii legionare sau capitaliste. Nemtii din Banat au fost luati de la granita cu Iugoslavia si dusi cu forta in pustiul Baraganului pentru ca erau „elemente capitaliste". Au plecat dinspre Banat sute de vagoane cu oameni. Familiei Grauvogel, din Gottlob, judetul Timis, i s-a dat o ora sa-si faca bagajul. Nu i s-a spus unde merge, nici pentru cata vreme. Intr-un vagon au fost ingramadite patru familii, cu mobila, haine, animale si ce-au mai avut voie sa ia.

ASCUNSI IN DULAP. Anna Grauvogel, copila pe atunci, are acum 66 de ani. Inca plange cand vorbeste despre Baragan. Familia ei a fost coborata din tren „intr-un sant de gara". Satul Cioara, comuna Doicesti, raionul Ilfov. Camp cat se vedea cu ochii. Copila nu-si putea da seama unde vor locui. Spre seara a inceput ploaia, cu o furtuna puternica. „Noi am scos hainele din dulapul pe care-l luaseram si ne-am bagat in el, sa nu ne ploua." Apoi s-au trezit in fata a patru tarusi infipti in pamant: „Asta e locul vostru!", le-au aruncat gardienii. Au ridicat o casa din „carpici". Deportatii au cladit aici o scoala, la care au mers copiii lor. Dupa ore, micutii munceau in campurile de bumbac, de mei, de grau. Anna nu a muncit, ea trebuia sa aiba grija de gospodarie si sa faca mancare, desi nu stia. Parintii ei erau trimisi zilnic la munca, la 50 km de Cioara. „Singurul meu prieten a fost un cocosel", plange batrana. A plans si cand cocosul a fost taiat, ca strica gradinile vecinilor. In doi ani de prietenie se obisnuise sa doarma cu el, sa-i vorbeasca, sa-l alinte.

In Baragan era seceta. Apa era adusa in cisterne de motorina, dar nimeni nu cracnea. Painea se dadea pe cartela, pana si cea veche. Asa au trecut cinci ani sub arsita si in vijeliile iernii.

„ASTA NU SE UITA!" In ’55, de Craciun, au fost trimisi inapoi, in Banat. Au gasit gospodaria din Gottlob plina de sobolani. „Sa stiti ca asta nu se uita!", striga Anna. Lacrimile curg pe sub ramele groase ale ochelarilor. „Tara nu-ti poate da inapoi tot ce-ai pierdut!" Anna iubeste pamantul Banatului. Nu a vrut niciodata sa plece din Romania, pentru ca „locul unde ti-a stat leaganul, ala-i locul tau". Acum locuieste in Timisoara si se intalneste din cand in cand cu fosti deportati, la asociatia care le apara drepturile. Ii leaga cinci ani de viata furata.

Baragan

„Suferim acum de crunte nevoi
Stam la coada ore in sir pentru painea zilnica
Si aceasta este mereu tare si veche
Speram in tacere spre mai bine cat de curand
....

Desi soarta ne-a lovit din greu
Noi, germanii, nu ne mai temem
Si chiar daca pica cate unul dintre noi
Restul strabate lumea mai departe

....

O, Baragan, Baragan
Un cimitir incepe aici
In acest pamant strain odihneste
Mult sange tanar svabesc banatean." Poezie compusa de un svab anonim.

SUMAR DOSAR
Nemtii nostri
Fabrica de nemti din Bucuresti
Noi, sibienii...!
Supravietuitori dupa exod
La plecare, si-au luat si mortii cu ei
„Ne-au facut olteni cu forta!“
Betegite de gerul Siberiei
Sasii recuceresc Estul
A saptea generatie de Peteri
Ultimele „sasce“ din Bistrita
La Bacau, nemtii invata germana de la romani
Printul Charles s-a indragostit de Viscri
Neamul svabilor din Banat sta sa piara
"Din acest loc eu nu ma clintesc"
“Bine ca ati ramas, ca avem unde veni!”