Boboci îndrăgostiţi

Liceenii este dulcele gust al nostalgiei copilăriei şi adolescenţei multora dintre noi. Este filmul care a avut un succes extraordinar, care a ridicat două personaje, Dana şi Mihai, la rang de idoli naţionali.

Liceenii este dulcele gust al nostalgiei copilăriei şi adolescenţei multora dintre noi. Este filmul care a avut un succes extraordinar, care a ridicat două personaje, Dana şi Mihai, la rang de idoli naţionali.

Ştefan Bănică era, pe vremea “Liceenilor”, un junior simpatic, de 18 ani, rebel dar… încorporat în armată, la Craiova. A fost chemat de la unitate ca să dea proba la Buftea pentru rolul din “Liceenii”, chiar de către regizorul Nicolae Corjos (momentul reprezentând cea mai frumoasă amintire a juniorului pe care-a păstrat-o despre “Liceenii”) neimaginându-şi că va avea norocul să primească rolul principal în film şi să aibă un asemenea succes la public. Pentru el, important era că poate ajunge şi pe-acasă, la mama, “să mănânce o farfurie de mâncare normală…”.

CUPLU MEMORABIL. Interesant este că înainte de-a fi ales pentru a-l interpreta pe Mihai – provincialul venit în Bucureşti la liceu – la selecţia pentru acest rol se prezentaseră aproape 2.000 de tineri, printre ei aflându-se toţi studenţii la actorie. Mulţi dintre actorii aleşi pentru a juca în film erau copii de actori: Bănică jr, Mihai Constantin, Florin Piersic jr, Tudor Petruţ. “Îmi era teamă că nu-i va accepta comisia, am încercat, prin urmare, să le scriu greşit numele, să-i spun Bunicu lui Bănică şi Păruţ lui Petruţ”, spune regizorul Nicolae Corjos. Ideea i s-a părut, însă, prea riscantă, şi, prin urmare, l-a tăiat de pe listă pe Florinel Piersic. De asemenea, una dintre actriţele care-a pierdut trenul spre “Liceenii” a fost şi Bianca Brad. Din Bănică jr şi Oana Sârbu (în film Dana, colega de clasă a lui Mihai) Corjos a reuşit să creeze un cuplu capabil să umple zeci de săli de cinema şi să creeze un adevărat fenomen cinematografic care n-a fost uitat nici astăzi.

NOI VĂ VREM. Deşi “Liceenii” i-a schimbat via­ţa lui Ştefan Bănică jr, în ultimii ani, actorul s-a dovedit mai tot timpul reticent când a venit vor­ba despre acest subiect. Iată ce scria, spre exemplu, acum câţiva ani colega noastră, Monica Andrei, în Jur­nalul Naţional, despre aventura de-a sta de vorbă cu Bănică: “Pe Ştefan Bănică jr. l-am găsit la Tea­trul de Comedie. Tema discuţiei noastre nu prea l-a încântat, dar a acceptat să ne primească pentru câteva minute în cabina sa (…)”. Bănică era, probabil, sătul de poveştile pe tema unui subiect, de altfel fru­mos, considerând că de-a lungul vieţii sale a avut şi alte realizări notabile, care ar putea să-ngroape de-acum capitolul numit “Liceenii”, capitol petrecut în pe­rioada adolescenţei sale… Dar, vorba lui Lăpuş­neanu “dacă voi nu mă vreţi, eu vă vreau”, aşa şi noi… dacă Bănică nu ne-a mai vrut în discuţiile des­pre Liceenii, noi tot l-am vrut. Ca să nu mai facă na­­veta de la Craiova, unde era în armată, la Bucu­reşti, unde aveau loc filmările pentru “Liceenii”, după ce-a primit rolul, Ştefan a fost detaşat la Clubul Steaua.

Pentru mine, filmul “Liceenii” a însemnat un act de identitate, al doilea certificat de naştere. Atunci, pentru prima oara, Nicolae Corjos mi-a spus Ştefan Bănică jr.” Imaginea pe care şi-a câştigat-o datorită rolului din “Liceenii” a fost prea puternică, l-a urmărit ani de zile, şi, spune el, ani buni nu l-a ajutat foarte mult în cinematografie, pentru diverse alte roluri. Cu toate acestea, una peste alta, Bănică, acum om la casa lui, însurat, cu copii, cu o carieră bună în teatru, dar mai ales în muzică, păstrează în amintirile sale paginile din “Liceenii”, perioada în­drăgostelilor, a anilor fără griji, a “Liceenilor” ce-au înseamnat pentru foarte mulţi, nu numai un film, ci ploi şi furtuni de sentimente plăcute.

NIMIC NU E ÎNTÂMPLĂTOR. După Ştefan Bănică jr urmează declaraţia de dragoste a Oanei Sârbu referitoare la ce a însemnat “Liceenii” pentru traseul vieţii sale: “Un lung şir de provocări, de evenimente, de detalii, ce nu se vor sfârşi niciodată”, spune Oana Sârbu. “Destinul meu este strâns legat pe viaţă de acest film, nu există cale de scăpare. Este foarte mult de povestit. Totul a început cu o întâmplare: am fost chemată să dau probe, de la o emisiune de muzică la care mă lansam, “Steaua fără nume”. Am dat probe la Buftea şi din câteva sute de candidate pentru rolul principal feminin, am fost aleasă de regizorul Nicolae Corjos să interpretez acest rol! A fost o întâmplare fericită, dar nu cred că întâmplător, echipa m-a ales pe mine să interpretez acest rol, şi nu pe altcineva. Oana Sârbu nu este cu mult diferită de “Dana”. Actorii au fost aleşi să semene cu personajele. Ceea ce mă deosebeşte este că nu ştiu să joc şah.”

EMOŢII. Filmările şi întâlnirile cu spectatorii? Amintirile cele mai dragi păstrate în sufletul Oanei Sâbu: “Eram destul de timidă şi deloc foarte prietenoasă cu colegii mei, fii de actori foarte cunoscuţi. N-au fost întâmplări ieşite din comun. Dar am să-mi aduc aminte mereu de succesul nebun pe care l-a avut “Liceenii”, practic filmul cu cea mai mare popu­laritate din cinematografia românească, succes neegalat de nici un alt film, până acum, şi n-o spun eu, ci cronicile vremii. Despre întâlnirile cu spectatorii “Liceenilor”, pot spune că rupeau scaunele şi spărgeau geamurile când ajungeam în oraşele lor, să le prezentam filmul! La premiera de la “Scala”, s-a adăugat încă un spectacol, de la orele 21, pentru că era aşa o afluenţă de public, că nu făceau faţă! Am avut admiratori care ştiau tot filmul pe de rost fiindcă îl văzuseră de douăzeci de ori! Am şi acum toate scrisorile de la ei!”

Liceenii. Un film prin care retrăim, poate, prima poveste de dragoste, un film care va rămâne mereu în sufletele celor care se simt adolescenţi chiar şi la 70 de ani. Un film care a avut un scucces teribil la publicul de toate vârstele. “Atunci eram mult prea mică să-mi dau seama ce se petrece”, spune Oana Sârbu. “Odată cu trecerea anilor am înteles ce impact a avut filmul în rândurile pu­blicului de toate vârstele. Ideea e că a fost nevoie de apariţia pe piaţă a acestui film, în contextul social de atunci. Cred, însă, că şi acum, oamenii au nevoie de poveşti de dragoste cu, şi despre tineri, chiar dacă s-au schimbat contextele.

AZI CA IERI. N-au fost reguli stricte, în ceea ce priveşte arta improvizaţiei, mărturiseşte Oana Sâr­bu. “Eu am improvizat mai puţin decât Ştefan sau Mi­hai. “Oricum, domnul Nicolae Corjos a avut foarte mul­tă răbdare cu noi! A fost o experienţă teribilă să joci alături de actori profesionişti.

Ne-a ajutat în ega­lă masura pe toţi! Prieteniile au durat o lungă pe­rioadă mai ales cu Ştefan Bănică jr. Acum, dru­murile s-au mai separat. Ah, ce timpuri frumoa­se, şi parcă a fost ieri! Imi place să cânt, n-aş putea trăi fără muzică... Experienţa cu filmul a fost una în­tâmplătoare, deşi fascinantă şi decisivă! Mi-ar plăcea să mai joc în filme! Consider că mi se potriveşte apariţia pe marele ecran”, încheie Oana Sârbu.