Boema cu nenea Iancu (II)

Lui Caragiale ii placeau tare mult vinurile si femeile frumoase, doua placeri pe care le regasea in
carciuma tinuta de coana Marita, unde bunatatea mancarurilor si a bauturilor era egala cu frumusetea stapanei, o femeie plina de vino-ncoa’.

Zarifopol n-a inteles nimic, dar tatal lui D.I. Suchianu, care a fost cel mai bun prieten al lui Caragiale, l-a luminat si i-a povestit ce stiti si dumneavoastra acum. Adica acum, aceste vorbe incetasera a fi numai ale neamtului.

Caragiale traia acum in exil, unde se trimisese singur, pentru ca era dezamagit, indurerat, indignat, certat cu o tara ingrata, care-l jignise si nedreptatise, e vorba despre marele premiu pentru literatura pentru cel mai bun scriitor in viata, nimeni nu se indoia ca acest scriitor este Caragiale, se pare ca si el era asa de sigur de premiu, pentru ca facuse cateva imprumuturi pana la recompensa nationala. Dar juriile sunt asa cum sunt, premiul l-a luat o carte de geografie, un manual. Tafnos cum era, nenea Iancu si-a facut bagajele si a trait nefericit in Berlin pana cand s-a stins din viata. A trait la Berlin ca pestele pe uscat si toata aceasta durere el o tri­mi­tea la Bucuresti printr-o telegrama cu singura fraza care-o putea cuprinde: "Griu cu veata tom’ispektor!".

Si totusi, cum se poate ca un scriitor bun, mare, a carui genialitate o poate percepe orice "creieras", poate fi umilit atat de adanc! Oare nu avem noi stiinta, sacralitate?

Cica Dumnezeu si Sfantul Petru peregrinau pe Pamant si imparteau bunuri si frumusete oamenilor. Unora le dadeau munti si paduri, altora petrol, altora frumusete fizica etc. Si, tot umbland, au ajuns deasupra tarii noastre, si Dumnezeu a exclamat :
– Vai, pe astia i-am uitat, dar lasa, ca le dau de la mine ceva! Dar Sfantul Petru vazand ca Dumnezeu arunca de toate, a zis:
– Ce faci, Doamne? Le dai de toate?
– Ei, dar ce istorie si ce caracter le dau nu ma-ntrebi?
Asta o fi!