Buchetul de pe mormânt

Cazul care urmează s-a întâmplat în urmă cu mulţi ani, la Oradea, şi este relatat de colegul şi de prietenul meu colonel (r) Dumitru Bucur.

Un cadavru desfigurat

– Domnule maior, cred că de această dată este vorba de soţia mea. Am dat un telefon la morgă... Din datele pe care mi le-au oferit...

– Vă caut de cinci zile, domnule Stamate, zise ofiţerul de judiciar, întinzând mâna celui care intrase precipitat în încăpere.

Maiorul îl cunoştea de aproape o lună, de când reclamase dispariţia soţiei sale. Era un tip bondoc, cu un început de chelie, deşi de abia împlinise 35 de ani; trup atletic, cu mâini puternice, de care maiorul se convinsese de câte ori şi le-au strâns reciproc.

Cum îi dispăruse soţia? La câteva zile după ce ieşise din spitalul de boli nervoase din Oradea, unde a fost internată pentu o accentuată stare depresivă, soţul nu a mai găsit-o acasă, deşi se afla încă în concediu medical. Rude nu avea. A căutat-o prin toate spitalele. Fără rezultat. Apoi s-a prezentat la miliţie.

– Îmi pare rău, domnule maior, dar am avut de executat o lucrare în altă localitate.

– Mă tem că vă aşteaptă un examen greu. Cadavrul la care o să mergem a fost scos din râul ce străbate oraşul nostru. După aprecierea medicului legist a stat în apă aproximativ o lună, ceea ce corespunde cu data dispariţiei soţiei dumneavoastră. Dar chipul îi este de nerecunoscut.

În ochii lui Stamate începură să sclipească lacrimi. Fără să-şi ridice privirea spre maior, după un suspin prelung, spuse:

– Trebuie să o recunosc. A fost doar soţia mea... Poate a mai rămas îmbrăcămintea, am descris-o în reclamaţie şi în declaraţia mea. Mai e ceva... atunci nu mi-am amintit. Avea o cicatrice la antebraţul drept...

– Nu, din obiectele cu care aţi declarat că era îmbrăcată ultima dată nu a rămas nimic. Cât priveşte cicatricea, vom vedea.

Identificare fără dubii

La morgă lucrurile s-au clarificat repede. Omul a recunoscut în acel cadavru pe soţia sa. Cicatricea exista. În curtea spitalului, rezemat de un copac din apropierea clădirii unde era morga, Stamate a plâns minute în şir.

De la nici zece metri distanţă îl privea un ins, în jur de 30 de ani, brunet, cu părul creţ, îmbrăcat într-o cămaşă neagră şi pantaloni din velur, sprijinit de gardul ce înconjura spitalul. Când în drum spre birourile laboratorului medico-legal trecuse pe lângă el maiorul Dragu, respectivul îl salutase cu o uşoară înclinare a capului. De mai multă vreme venea, aproape zilnic, la poliţie sau la morgă pentru a întreba dacă soţia sa, dispărută şi ea de la domiciliu, nu a fost găsită. De fiecare dată răspunsul a fost negativ. Acum parcă îl pizmuia pe omul care a putut să-şi recunoască soţia. El avea să-şi ducă pe mai departe chinuitoarea incertitudine. După ce Stamate a semnat procesul-verbal, omul cu pantaloni din velur s-a apropiat de el.

– Vă pot fi de folos, domnule...?

Stamate nici nu s-a uitat la el, a dat negativ din cap şi, aprinzân-

du-şi o ţigară, s-a îndreptat cu paşi rari către poarta spitalului.

O vizită în cimitir

A doua zi a avut loc înhumarea soţiei lui Stamate. A participat puţină lume. Mai mult colegi de serviciu de ai maistrului şi vecini. Stamate a părăsit ultimul cimitirul, întârziind cu alcătuirea unui rond cu flori în jurul mormântului.

Timpul se scurgea implacabil şi, încet, părea că uitarea s-a aşternut ca o pulbere peste mormântul celei care a trecut în neant printr-o altă apă înainte de a trece Styxul.

Părea, pentru că maiorul, în pofida tuturor documentelor întocmite, nu considerase cazul femeii ca rezolvat. Îşi pusese de mai multe ori întrebarea ce l-a reţinut să nu închidă dosarul.

Într-o zi, aproape fără să-şi dea seama, s-a trezit în cimitir. A stat câteva minute lângă mormântul soţiei lui Stamate. Un buchet mare de trandafiri acoperea lespedea de piatră. Parcă atunci fusese depus. Pe albul pietrei părea o pată de sânge. Ce căuta el acolo? Vizita nu-i aduse nici o clarificare în frământările lui. Îi întărise doar convingerea că Stamate îşi iubise soţia, contrar unor afirmaţii. Dovadă, buchetul de trandafiri. Cum drumul de întoarcere spre sediul miliţiei trecea pe lângă şantierul unde lucra Stamate, maiorul hotărî să poarte cu el un scurt dialog. Rămase surprins când află că maistrul era detaşat pe un şantier din alt judeţ de aproape o lună. Ce i-a provocat nedumerirea? Abia când s-a îndepărat de şantier a realizat de ce a tresărit la primirea ştirii despre detaşare. Buchetul de trandafiri! Cine l-a depus?

Întors la birou, răsfoi întreaga cartotecă a persoanelor dispărute şi cadavrelor neidentificate. Apoi se adânci în citirea dosarului referitor la soţia lui Stamate. Preţ de aproape un minut ţinu în mână o fotografie. Fusese realizată în cimitir în timpul înmormântării. Ceea ce îi trecu prin gând i se păru de domeniul fantasticului. Calm, căutând să nu se hazardeze într-o ipoteză lipsită de realism, deschise fereastra. Afară, toamna dădea primele semne, arămind frunzele copacilor. Maiorul introduse dosarul în mapa sa tip diplomat şi se hotărî să întreprindă investigaţii în trei spitale din oraş.

Când amurgul îmbrăţişă urbea, maiorul se simţea răsplătit pentru eforturile sale. După o scurtă convorbire telefonică, plecă însoţit de un subofiţer spre cimitir. A fost o aşteptare chinuitor de lungă, dar rezultatul a fost cel scontat.

Identitate furată

Dimineaţa rece, de toamnă, scăldată de razele unui soare timid, l-a găsit pe maiorul Dragu la birou. Nu era singur. Pe un scaun, aşezat într-o poziţie degajată, se afla domnul Stamate. Văzând că ofiţerul nu-i acordă aproape nici o atenţie, întrebă:

– Domnule maior, am venit de la peste două sute de kilometri, călătorind aproape cinci ore cu trenul; cred că am dreptul să ştiu pentru ce am fost chemat.

– Desigur, domnule Stamate, doar nu vă deranjam pentru o banală discuţie. Am să vă pun câteva întrebări la care, sper, voi primi răspunsuri sincere.

– Vă ascult cu toată atenţia, domnule maior.

– Atunci... totul este în regulă. Înainte de a fi detaşat, aţi scos de la CEC o sumă importantă de bani. În ce scop s-a făcut această restituire?

Stamate zâmbi scurt.

– Doar nu credeţi că livretul meu era fals?!

– Nu, răspundeţi, vă rog, la întrebare.

– Păi... aveam nevoie de bani. Detaşarea... şi dorinţa de a-mi cumpăra anumite lucruri din oraşul respectiv...

– Un prim răspuns nesincer. Să trecem însă la o altă întrebare. Ce a determinat starea depresivă a soţiei dumneavoastră?

– Era nemulţumită de repetatele mele detaşări şi... cam atât.

– Cam atât? Nu există altă cauză?

– Nu, domnule maior!

– Cunoaşteţi pe un aume... Eftimie?

– L-am cunoscut întâmplător. Prima oară l-am întâlnit la morgă. Mi-a spus că şi lui i-a dispărut soţia şi continuă să o caute. De atunci nu l-am mai văzut.

– Nici la înmormântare?

– De ce să vină el la înmormântare?

– De ce? Fiindcă era... soţia lui, şi nu a dumitale, domnule Stamate.

– Cum?!

Demascarea ucigaşului

– Nu faceţi pe naivul, zise maiorul. Faptele sunt azi cât se poate de clare. După depunerea reclamaţiei de dispariţie despre care vom mai discuta, aţi pătruns de mai multe ori cu complicitatea portarului de la spital în morgă. Aşteptaţi ivirea unui cadavru de sex feminin apropiat ca vârstă de soţia dumitale, însă era de preferat să fie de nerecunoscut. Aşa aţi ajuns să cunoaşteţi semnul particular, respectiv cicatricea. Timp de o lună aţi urmărit dacă acel cadavru nu va fi revendicat de cineva. Nu a fost, deşi Eftimie, a cărui concubină era decedată, trebuia să procedeze la recunoaştere. Ştiţi de ce nu a făcut-o? Ameninţat repetat de concubină că se va sinucide dacă legătura lor nu se legalizează, a jurat că nu-i va face înmormântarea. Totuşi, a fost la un pas de a-şi călca jurământul când ai apărut dumneata, care, chipurile, ţi-ai “recunoscut” soţia. Atunci i-a încolţit în minte ideea şantajului. După înmormântare, la care a asistat aşa cum o dovedeşte această fotografie, te-a şantajat, cerându-ţi suma scoasă de la CEC. Pentru a nu repeta cererea, ţi-ai cerut detaşarea.

– Ştii ce m-a determinat să nu consider cazul încheiat? La întrebarea ce ţi s-a pus în legătură cu eventualele semne particulare ai declarat că nu are. Apoi, dintr-o dată, ţi-ai amintit de cicatrice. A fost prima suspiciune. A urmat identificarea domnului Eftimie printre participanţii la înmormântare. De ce?, m-am întrebat. Ulterior, am constatat că pe mormântul celei ce ai pretins că ţi-a fost soţie cineva depunea flori. Cine, dacă dumneata erai detaşat? Într-o noapte, l-am surprins pe Eftimie în timp ce punea pe mormânt un nou buchet de flori. Era cuprins de remuşcări. Ce zici?

– Eu? Nimic, domnule maior! Soţia mea a fost înmormântată cu forme legale. Ce declară Eftimie nu mă interesează.

– Zău? Continui să susţii că femeia respectivă este soţia dumitale?

– Exact.

– Mare greşeală, domnule Stamate! Soţia dumitale, conform fişei medicale de la maternitate, a născut cu cezariană un copil mort. Iată de unde venea o parte din decepţia ei. La aceasta s-a adăugat relaţiile dumitale cu doamna Valeria Dornea şi căreia i-ai promis că o iei de nevastă. Soţia dumitale a aflat şi atunci te-ai hotărât să-i iei viaţa. Cum ai procedat? Reţine că am efectuat exhumarea cadavrului şi femeia declarată drept soţia dumitale nu poartă urmele unei cezariene. Deci... care e răspunsul?

Mai mult de un minut, în birou a domnit liniştea.

– Am sugrumat-o. E îngropată în grădina casei.