Bunicul mereu nemulţumit

Viaţa lui Adrian Păunescu povestită de Andrei Păunescu (97)

17 aprilie 1987
În căbănuţa noastră de la Breaza (două camere), despre care mincinoşii au lansat, în ultimii ani, că e o vilă cu 40 de camere, ne înghesuim să dormim cu toţii. Stau cu bunicul meu în pat. Suntem amândoi obosiţi, dar eu am de notat în jurnal evenimentele zilei. Asta nu se poate face decât cu lumina aprinsă.
   
Tataie vrea să doarmă. Mă întreabă, din jumătate în jumătate de minut, cât durează creaţia. Spun zece minute, dar după un sfert de oră sunt tot cu pixul în mână. Se supără şi îmi spune, nici prea dur, dar nici blând, să iau veioza lângă mine, că-i cade lumina drept în ochi. Mă conformez. Toţi bunicii lumii sunt nemulţumiţi de nepoţi. Când eram foarte mic, în clasa a patra, îmi zicea:
   
"Mă, băiete, mai lasă cartea, mă, ieşi şi tu la un futbol, că eşti prea palid”. Am ieşit până am devenit un mare iubitor de fotbal. Când am început să stau seara, până după lăsarea întunericului, să bat mingea cu vecinii, la lumina becului chior din strada Sandu Aldea, mi-a spus:
   
"Eu n-am nimic, mă băiete, cu futbolul, da’ mai fă şi tu altceva, nu doar futbol şi şcoală, că pe-astea toată lumea le face. Să te văd şi eu cântând la vreun instrument, ceva, că nu eşti fiul oricui, eşti fiul lui tat-tău”.
   
Nu neapărat îndemnat de bunicul meu, dar, în scurtă vreme, m-am apucat de chitară. şi m-am apucat atât de serios, că pe la 13 ani deja adormeam cu chitara în braţe. Am luat examenele de treaptă destul de bine, la Liceul Central, dar tataie era tot nemulţumit:
   
"Cum crezi, măi Andrei, că o s-ajungi tu om mare, dacă eşti tot timpul cu drândul în mână? Numai cobzari n-am avut în familie. Of, vai de suflet de om, asta n-a făcut-o nimeni la noi! Auzi, să stea cu drândul în mână, până adoarme! Taicu - revizor şcolar de Dolj! Tat-tău, la vârsta ta, era numai cu nasul în carte, nu dormea nopţile, scria şi uite unde a ajuns. Aşa să te văd şi eu şi aş fi fericit.”
   
Am depăşit cu bine toate pasiunile nesănătoase. Am şi învăţat, am şi jucat futbol, am şi cântat cu drândul iar acum scriu nişte prime pagini de creaţie, ultimul vis al bunicului, în ceea ce mă priveşte. Când nepoţii confirmă, cea mai importantă devine veioza. Tataie nici nu este un artist prea priceput. Ca să îşi arate nemulţumirea că nu îl las să doarmă, nu insistă pe vorbe, ci pe anumite gesturi şi sunete naturale, ca eu să înţeleg la ce chinuri îl supun. Se încruntă, geme, cască artificial, pune mâna în drepul ochilor, să nu-l mai bată lumina, dar în aşa fel încât să vadă toată casa că are nevoie de un parasolar. Eu nu reacţionez, pentru că sunt convins de importanţa activităţii mele.
   
Îmi place să asist la o piesă de teatru stângace. Văzându-mă că nu pricep aluziile, sare din aşa-zisul somn cu voce clară:
     
"Păi, zisăşi că doar zece minute. Mai bine spuneai că ţâne mai mult şi mă duceam eu în bucătărie, până termenai”. Adică să-mi arate cine se sacrifică. Simt că presiunea devine prea mare, mă ridic şi plec în bucătărie. Îl ajung regretele. Vine la mine în bucătărie, dar nu intră în subiect: "Nu sta, mă băiete, aici, că e frig, hai acoló, uite, dorm eu la perete, până termeni tu, indiferent cât ţâne”.
   
18 aprilie 1987, Breaza-Bucureşti
Învierea
Revenim în Bucureşti grăbiţi să vedem meciul selecţionatelor olimpice ale României şi Germaniei Federale. Câştigăm cu 1-0, printr-un gol marcat în primul minut de Balint.

În Capitală e foarte cald şi e o goană perpetuă după alimente. Fac cumpărături cu Gică, şoferul, însoţit de Andreea, care începe să arate mai mare decât vârsta de 1 an şi 9 luni pe care o are. De la Magazinul "Triumf” şi din strada Academiei luăm apă minerală şi mălai.

Ne strângem într-un consiliu de familie, pentru a lămuri câteva chestiuni de actualitate: telefonul primit în lipsa noastră de la o turnătoare entuziastă, ce şi-a dat cu părerea în privinţa activităţilor lui A.P. din timpul ultimelor deplasări; schimbarea componenţei familiale, după reîntoarcerea acasă a copilului şi a prietenei mele; programele viitoare de lucru.

Domniţa şi Alex ştefănescu sunt la noi. Pauzele neprevăzut de lungi consolidează prieteniile. Cu atât mai mult cu cât ne pregătim de noaptea Învierii. A.P. ne ia pe toţi la Biserica din strada Pitar Moş. În afară de soţii ştefănescu, vine cu noi tânărul Marius Stoian, care îmi arată câteva texte proprii, pline de voinţă. Prin mulţimea de la Biserică, ne aprindem lumânările şi ne îndreptăm repede spre casă, pentru că începe furtuna. Ajungem cu flăcările protejate de pahare, facem cuvenita cruce de fum pe tocul uşii, ciocnim ouă şi mâncăm cu toţii din pasca moldovenească, preparată personal de A.P., din cozonac, ouă, oţet şi cubuleţe de slănină.

Apare (invitat de tataie) cu ceva afaceri care nu se puteau rezolva decât în noaptea Învierii, cunoscutul zmeu tehnic al Olteniei de sud, Nuş Gurgui. El construieşte maşini din bucăţi de tablă şi motoare casate şi pune în mişcare biciclete cu motor încropit din două lanţuri şi o pompă hidrofor adaptată cu sârmă. În încheiere, partida de mimă nu se prelungeşte prea mult, atât pentru că echipa câştigătoare n-are rival, cât şi pentru că doamna Domniţa are mâine un examen dificil la Academia "ştefan Gheorghiu”.