Călătorind prin lumea dragostei

Oamenii, prin trecerea lor prin viaţă, au considerat necesar să-şi sărbătorească evenimentele, atât cele personale, de familie, de neam, de popor, cât şi pe cele legate de propriile trăiri. Religiozitatea ca stare, dar şi religia instituţionalizată, au fost factori polarizatori sau, din contră, distrugători, ai acestor imbolduri umane. 

Venind din vechime, sărbătorile dedicate vieţii au fost mutate de la caracterul lor arhetipal la cel instituţional. Cea mai frumoasă trăire umană, dragostea, a fost celebrată în toate culturile şi civilizaţiile. Aici, pe plaiurile dintre Carpaţi, unde "trăia poporul nemuritor” - Cassius Dio-, aici, unde cultura autohtonă, deşi pusă sub semnul întrebării de marii istorici, dar mereu dovedită de cele ce apar "de sub pământ”, mai mereu întâmplător, căci nimeni nu e preocupat de a le găsi, "păgânismul local”, puternic ancorat în ancestral, nu a putut fi anihilat şi de aceea a fost asimilat, suprapunându-i-se semnificaţii de formă, dar nu şi de esenţă. Tracii ne vorbesc însă prin tradiţiile lor şi ne spun că nu erau doar un popor de războinici cruzi, ci trăiau sub spectrul universal al trăirilor Divine. Şi pentru ei dragostea era motiv de sărbătoare, căci nu puteau să fugă de ceea ce era dat tuturor vieţuitoarelor, dar mai ales oamenilor. Alţii însă, cu cunoaştere deplină, sau din crasă necunoaştere, şi prin aruncarea la gunoi a acestei sărbători, au vrut să-i îngroape…  Şi odată cu ei, şi pe noi…

Acum este vremea de a sintetiza notele strânse prin timp… Mai ales că-n ultimii ani ai veacului deja trecut pătrunsese tot mai mult printre noi, la acelaşi început de primăvară, un alt obicei, acela al sărbătorii acelui "Valentine’s Day”, o sărbătoare abordată, mai apoi acceptată în lumea şcolii şi tinereţii, dar curând contestată ca import datorat ideii că neamul românesc este iubitor de kitsch-uri şi atât aştepta… că noi avem în fond "sărbătoarea noastră” şi nu în ultimă instanţă (dar şi adevărat) că Valentine's Day este încă un moment propice pentru unii de a scoate nişte bani. Căci în fond de la 14 februarie (ziua importatului catolic Sfânt Valentin ca simbol al iubirii) şi până la 8 martie (importantă şi ea, zi a femeii, devenită, prin "tranziţie”, ziua mamei,  soţiilor, colegelor de muncă) comercianţii de tot soiul vin cu oferte care mai de care mai generoase (a se citi… scumpe). Iar sufletele "perechi” reacţionează, orice s-ar zice, diferit la suavul fir de floare, felicitarea pe Internet sau… gingaşa bijuterie, în sau fără cutie.

Ce este Valentine’s Day

Cronologic, sărbătoarea Sfântului Valentin precede Dragobetele, ea fiind înscrisă calendaristic la 14 februarie şi reprezintă o zi a îndrăgostiţilor, a iubirii, a dragostei, iar sorgintea ei coboară într-o parte a Europei până în secolul al XIV-lea, dar începuturile ei trebuie căutate mai departe în timp, în lumea antichităţii.

Despre Sfântul Valentin se spune că ar fi fost un preot, care a trăit în perioada domniei împăratului Claudius al II-lea (Gothicus), cel care în afara unor victorii strălucite contra triburilor barbare (a învins, pe malul lacului Naissus, 320.000 de luptători din coaliţia de goţi, bastarni, sarmaţi şi alţii, cadavrele a 50.000 de invadatori ai Peninsulei Balcanice, rămânând pe câmpul de luptă) a persecutat, între aceiaşi ani 169-270 d.Hr., pe creştini şi ar fi interzis căsătoriile care dăunau vieţii militare (bărbaţii refuzau părăsirea familiei pentru a se înrola în regimentele împăratului). Preotul roman Valentin a nesocotit acest ordin, oficiind căsătorii în ascuns. Ca urmare a fost aruncat în închisoare şi condamnat la moarte. Aici el s-ar fi îndrăgostit de fiica gardianului său, căreia îi trimitea zilnic scrisori de dragoste. Într-o altă variantă se spune că în perioada cât a stat la închisoare, aşteptându-şi execuţia, trimitea scrisori de îmbărbătare celor pe care-i căsătorise cu mesajul "Amintiţi-vă de Valentin!”, "Adu-ţi aminte de Valentin al tău!” şi "Vă iubesc!”. Pe data de 14 februarie preotul a fost executat, iar din secolul al V-lea această zi a fost declarată sărbătoarea religioasă a Sfântului Valentin.

Totuşi, la baza acestei sărbători pare a sta o sărbătoare păgână, cea a "Lupercaliei”, care avea loc anual în data de 15 februarie. Această sărbătoare de rit agrar, menită să stimuleze fecunditatea şi fertilitatea, era constituită din trei momente: "sacrificiul care se desfăşura în faţa grotei Lupercal, situată pe una din pantele Palatinului, unde, după legendă, lupoaica ar fi alăptat cei doi gemeni aduşi de apele Tigrului, Romulus şi Remus. Victimele sacrificate erau capre, ţapi şi câini. Vestalele depuneau ca ofrandă prăjituri şi primele spice ale verii precedente. Unul dintre ritualurile sacrificiului amintea de perioada existenţei victimelor umane. Sacrificiul era urmat de o cursă a Lupercilor în jurul Palatinului, îmbrăcaţi doar cu pielea caprelor sacrificate, purtând o coroană şi lovind cu şuviţe de piele femeile întâlnite în cale, considerând că flagelarea le va aduce fecunditatea” (Romulus Vulcănescu). Acest episod, cel mai important al sărbătorii, se încheia cu un prânz solemn. ?ntregul ceremonial era condus de colegiul preoţilor din Faunus Lupercus numiţi Luperci şi care, se pare, era alcătuit din 12 membri ce proveneau din ginţile Quintilii şi Fabii.

Începând cu anul 44 î. Hr., Caesar le-a adăugat acestora grupul de Luperci Iuliani al cărui magister era Marcus Antonius. Mai apoi, în colegiu au fost recrutaţi şi cavaleri, tribuni militari ori liberţi. Se mai zice că în ziua acelei sărbători păgâne, numele tuturor fetelor din cetate erau scrise pe bileţele şi introduse într-o urnă din care fiecare bărbat extrăgea câte un asemenea bilet. Fata astfel căzută la sorţi devenea iubita lui pentru tot acel an. În anul 496, pentru a pune capăt acestei sărbători păgâne, Papa Gelasius ar fi schimbat Lupercalia din 15 în 14 februarie păstrând o sărbătoare a iubirii, dar mutând-o în ziua Sfântului Valentin. Astfel, vechiul obicei păgân nu mai aducea insultă divinităţii, iar Valentin devenea protectorul îndrăgostiţilor.

Cine este Dragobetele

"Dragobetele” este una dintre sărbătorile noastre populare legate de renaşterea naturii după vegetarea din iarnă şi făcea referire în primul rând la lumea păsărilor, considerate printre primele divinităţi ale naturii şi dragostei, mesagere ale zeilor. Sărbătorirea Dragobetelui era în general pe 24 februarie sau, după Romulus Vulcănescu, pe 3 martie, dată la care zburătoarele începeau să se împerecheze, să-şi facă cuib. În alte zone ale ţării datele celebrării variază între 24 şi 28 ale lui Făurar (februarie) sau 1 şi 25 Mărţişor (martie). Tradiţia populară plasează cel mai adesea însă această sărbătoare la 24 februarie, care este în calendarul ortodoxiei data prăznuirii Aflării Capului Mergătorului Înainte şi Botezătorului Ioan.

Tot Romulus Vulcănescu arăta existenţa în credinţa noastră populară a ideii acceptate că fiecare specie de animale sălbatice sau domestice îşi au perioada rutului primăvara. Tocmai pornind de la acest fapt, momentul mai era numit prin diferite zone "Cap de Primăvară” ori "Logodnicul păsărilor”. Ziua aceasta era data la care "se credea că se logodesc păsările cerului şi cele domestice, adică începe perioada rutului la toate animalele”, Romulus Vulcănescu, Mitologie română, Editura Academiei, 1985. Iar de la simbolica sărbătoare a logodnei păsărilor cerului, animalelor de tot felul, simbolica logodnă s-a extins şi spre fiinţele umane, devenind "Ziua îndrăgostiţilor”.

La rândul ei, etnologul dr. Angela Paveliuc Olaru considera că ziua de Dragobete este ziua în care "toate zburătoarele încep cuibăritul, este adevărata logodnă a păsărilor cerului”. În sfârşit, doctorul în etnologie Ion Ghinoiu consideră că Dragobetele poate fi identificat cu Eros, zeul iubirii în mitologia greacă. Eros - după cum arăta în 1966 Anca Balaci în al ei "Mic dicţionar mitologic greco-roman” - era fiul lui Hermes şi al frumoasei Afrodita, fiind frate cu Anteros. El era prezentat de antici "sub înfăţişarea unui copil frumos, uneori înaripat”, chip sub care, însă, "se ascundea un zeu temut. Cu săgeţile lui care nu greşeau niciodată ţinta, Eros semăna chinurile mistuitoare ale dragostei atât printre zei, cât şi în rândul muritorilor. ?nsăşi Afrodita se ferea de fiul ei capricios şi necruţător. Figura zeului Eros apare în numeroase episoade legate de Heracles, Apollo, Zeus etc.”  Aspectul cel mai cunoscut a rămas însă cel al dragostei dintre Eros (numit şi "Amor”) şi frumoasa Psyche.

Mai apoi, în mitologia romană, Eros a fost adoptat ca zeul Cupidon, şi era considerat "o forţă atractivă, care invită toate fiinţele să se unească, o forţă fundamentală a lumii, care asigură nu numai continuitatea speciei, ci şi coeziunea internă a cosmosului”. Legat de Cupidon există o foarte bogată iconografie, el fiind reprezentat ca "un copil cu plete lungi, înaripat, dar şi fără aripi, având uneori arcul şi săgeţile sau torţa, singur sau alături de alte divinităţi”. Dincolo de iconografia antică, Cupidon apare şi-n picturile renascentiste, printre care şi la Michelangelo; mai târziu reprezentarea acestuia a devenit cunoscută şi printr-o copie ("French for Cupid”) a lui William Adolphe Bouguereau (1825-1905) realizată în anul 1875, în care zeul cu aripile strânse şi arcul cu tolba de săgeţi la picioare, priveşte şăgalnic în căutarea unei noi "ţinte” sau prin tabloul "Whisperings of Love”, în care, cu aripioarele fluturânde, îşi învăluieşte o nouă, viitoare victimă.

Mai recent, numele lui Cupidon a fost atribuit şi unui satelit al planetei Uranus descoperit de doi astronomi americani prin cercetările pe care le-au întreprins, între iulie 2003 şi august 2005, prin telescopul Hubble, în căutarea de noi sateliţi ai planetei-gigant.

În panteonul românesc, zeitatea antică devine Năvalnicul, personificare a dragostei pătimaşe. El este imaginat ca un tânăr frumos, puternic şi bun, inspirator al pornirilor senzuale, al dragostei fireşti la oameni şi la animale. Este, deci, patron al dragostei şi al bunei dispoziţii, fiind fiul unei mame mult mai celebre, Dochia.

Legenda Babei Dochia - aşa cum ne-a transmis-o Romulus Vulcănescu - vorbeşte despre o păstoriţă vârstnică, ce-şi păştea oile sub munte, alături de alte păstoriţe. Hotărâtă să urce la munte încă din martie şi, ştiind că vremea în această lună este schimbătoare, Dochia şi-a pus pe ea nouă cojoace şi a nesocotit sfaturile celorlalte femei, spunând că pe ea "luna martie nu o sperie!”. Ca să o pedepsească, luna martie a încălzit tot mai mult zilele în care Dochia urca spre păşunea de la munte, făcând-o să arunce de pe ea, zi de zi, câte unul dintre cele nouă cojoace. În ultima zi, Martie a adus din nou trei zile de iarnă împrumutate de la Februarie, transformând-o pe babă într-o stană de piatră, iar oile ei devenind bolovani în jur. Stânca aceasta din Ceahlău a fost menţionată încă de Dimitrie Cantemir, iar Gheorghe Asachi i-a dedicat un poem epic şi un desen.

Baba Dochia este sărbătorită pe data de 9 martie, când este marcat începutul unui an nou agrar în calendarele populare vechi. De altfel, multe dintre legendele autohtone amintesc - după dr. Angela Paveliuc Olaru, autoarea mai multor articole pe această temă - despre Dragobete Iovan ca fiind fiul Babei Dochia. Ce legătură există între Dragobetele Iovan şi Iovan Iorgovan, de pe Valea Cernei, rămâne o altă temă însă…

Revenind la Năvalnicul/Dragobete, după unele tradiţii, el s-ar fi însurat cu o fată nevinovată, pe care mama  soacră nu a plăcut-o, dar care, în cele din urmă, s-a impus în faţa bătrânei. De altfel, evoluţia calendaristică a celor două personaje este şi ea legată una de cealaltă, sărbătorirea Dragobetelui precedând însă zilele dedicate Dochiei. Originea sa este discutată, izvoarele atestându-i existenţa pe plaiurile noastre cu mult timp înainte de venirea slavilor agrarieni. Drept dovadă stau (după un recent articol al Alinei Cristea) "ritualurile străvechi identificate la tracii din nordul Dunării şi la cei din sudul fluviului cu acelaşi nume, rituri cum ar fi cel al înfrăţirii dintre băieţi şi al însurăţirii dintre fete, obiceiuri prezente până în secolul trecut în ceremonialul Dragobetelui (înconjuraţi de ceata lor, flăcăii, respectiv fetele îşi crestau braţul stâng în formă de cruce, suprapunându-şi apoi tăieturile, gest ce era urmat de "gustarea” sângelui şi pecetluirea frăţiei de cruce”).

De altfel, după cum arăta Romulus Vulcănescu, "fraternitatea rituală de tipul înfrăţirii şi însurăţirii a fost un rit străvechi atât la tracii nord-dunăreni (daci), cât şi la tracii sud-dunăreni (moesi şi odrizi), ca şi la illiri.”

Revenind la opiniile Alinei Cristea, aceasta, căutând etimologia denumirii de Dragobete, trimite la cuvintele dacice "trago”, care înseamnă "ţap” şi la "pede”, care ar însemna "picioare”. Este firesc, deci, ca în această zi să existe o serie de obiceiuri, conservate şi perpetuate, mai mult sau mai puţin, în satele noastre. Ele erau numeroase, specifice de la zonă la zonă: astfel prin unele locuri grupuri de băieţi şi fete, care se întâlneau la biserică, mergeau la cules de ghiocei, viorele şi tămâioare, pentru a le pune la icoană şi a le folosi, în anumite împrejurări la făcut farmece de dragoste ori pentru a le arunca, de Sânziene, în ape curgătoare. Adică "făceau de Dragobete". Spre orele amiezii începeau goana spre sat, adică "zburătoritul”: fiecare flăcău îşi fugărea aleasa şi, dacă o prindea, o săruta în văzul tuturor. De aici şi expresia "Dragobetele sărută fetele!” Acest sărut era considerat ca o logodnă pentru un an de zile, iar comunitatea afla nunţile care se pregăteau pentru toamnă. Unii flăcăi se deplasau chiar prin satele vecine după pereche şi ca să le meargă bine tot anul.

În schimb, despre tinerii care nu vedeau nici o persoană de sex opus în acea zi erau hărăziţi să nu-şi mai găsească perechea în acel an. Prin alte părţi, fetele mari mai obişnuiau să strângă apă din zăpada rămasă netopită, din ploaia primăvăratică, ori de pe florile de fragi (flori născute, tot după credinţe străvechi, din "surâsul zânelor”) sau pur şi simplu apa de ploaie cu care se spălau pe păr şi pe faţă pentru a le da strălucire.

În sfârşit, dr. Ion Ghinoiu nota, nu cu mult timp în urmă, că în această zi atât "feciorii cuprinşi de fiorii dragostei, cât şi mugurii culeşi de fete de pe crengile copacilor şi puşi la ureche precum cireşele în mai” sunt semne ale iubirii. "Dragobeţii - continua el - se întreceau să învârtă fetele în braţe”.

Deşi Dragobetele nu este o sărbătoare religioasă, ziua de 24 februarie prăznuieşte, aşa cum am mai arătat, Aflarea Capului Sfântului Ioan Botezătorul; prin urmare, de Dragobete oamenii nu lucrau, pentru a nu fi pedepsiţi de zeu şi pentru a avea un an îmbelşugat. Aşa că - mai nota dr. Ion Ghinoiu - "se spunea că Dragobetele ar umbla prin pădure să pedepsească fetele care au lucrat în ziua lui."

În unele zone, femeile atingeau un bărbat din alt sat, ca sa fie iubăreţe întregul an, iar bătrânii "ţineau” această zi pentru a se feri de friguri şi alte boli.

Înainte de Dragobete, - nota dr. Ion Ghinoiu - a fost Sfântul mucenic Vlasie, celebrat pe 11 februarie, protectorul păsărilor de pădure şi al femeilor gravide. Poporul român crede că de ziua lui se întorc păsările migratoare, că li se deschide ciocul şi încep să cânte. Iar de Dragobete, aceste păsări se strâng în stoluri, ciripesc, se împerechează şi încep să-şi construiască cuiburile în care vor creşte puii. Păsările neînsoţite în ziua de Dragobete rămân stinghere şi fără pui până la Dragobetele următor. Pentru că în această zi păsările îşi găsesc pereche, Dragobetele se mai numeşte, în nordul Olteniei, şi "Logodna” sau "Însoţitul Păsărilor”. Drept urmare, ca să nu rămână singuri, fetele şi băieţii, asemenea păsărilor, trebuie să se întâlnească. Tocmai de aceea, în folclorul românesc, cucul, care trăieşte singur, este personificarea dragostei triste, provocată de lipsa sau depărtarea persoanei dragi. De altfel, şi legendele cucului au ca eroi personaje care rămân singure, de la Ştefan, fiul blestemat de mamă pentru că şi-a lăsat fratele Cucu să rătăcească din ram în ram, căutându-şi fratele de care s-a pierdut, la fata blestemată de tatăl său pentru că s-a înamorat de un argat, Cucu, pe care-l chema mereu: "tot aşa să cucăiască cât va trăi şi s-a făcut din ea pasăre - cuc”

Import-export pseudo-sentimental

Sărbătoarea îndrăgostiţilor are diferite semnificaţii de la un popor la altul, dar noi trecem mai departe amintind doar că din Europa sărbătoarea Sfântului Valentin a fost strămutată de emigranţi pe continentul american, unde a îmbrăcat forme specifice şi de unde a revenit prin părţile noastre.

Nu este pentru prima dată când poporul nostru a importat sărbători de la alţii. Aşa că, nu mult după 1990, dornici de a ieşi din "închisoarea” în care fuseseră ţinute generaţii întregi faţă de ceea ce era considerat de puternicii momentului "decadent”, "cosmopolit” şi cine mai ştie cum (?!), tinerii au adoptat sărbătoarea acestui "Valentine’s Day”. Petreceri frumoase, atenţii cu semnificaţii ale iubirii, totul aducea ceva nou. Dar ducea şi la uitarea tradiţiei noastre, pe care, de altfel, populaţia urbană, dar şi cea în curs de urbanizare, o uitau tot mai mult. Iar amatorii de profituri, gata de a scoate un ban din orice, mai cu seamă din kitsch-uri, au găsit căile de "promovare” a tot mai multe "tradiţii” aducătoare pentru ei de "arginţi”. N-au lipsit nici cei care şi-au reamintit de "Dragobetele” nostru şi uite aşa, pas cu pas el a (re)venit în actualitate, chiar dacă adevăratele tradiţii nu se mai respectă pretutindeni … Iar "disputa” aceasta, dintre "Valentine’s Day”-ul în ascensiune prin unele locuri, în recul deja prin altele, şi renăscându-l "Dragobete” poate, oricine vrea, să o perceapă.