"Când m-am rătăcit, mă chema Alina”. Şi-a regăsit familia pierdută, după 21 de ani

E povestea unei fetiţe de 6 ani care a plecat într-o după-amiază la joacă şi a rămas cu picioarele înţepenite într-un cazan cu smoală. E povestea unei vieţi distruse din cauza unor miliţieni care, deşi ar fi trebuit să ajute copilul, l-au dus pe un câmp, la ţigani, în loc să-l ducă acasă. E povestea unei tinere care şi-a regăsit familia, după două decenii.

"Eram şocată, nu puteam nici să plâng”
"Totul s-a întâmplat într-o după-amiază. Îmi amintesc că am ieşit afară, să mă joc cu copiii, şi că ne-am dus prea departe ca să-mi mai amintesc drumul spre casă. Şi aşa, m-am rătăcit. Îmi amintesc că, în acea zi, am ajuns lângă o casă unde era un cazan mare cu smoală şi eu am început să mă joc cu el. Am rămas înţepenită cu picioarele în smoală şi copiii cu care eram au plecat acasă. Eu am ramas acolo şi, după aia, doamna bătrână care locuia în acea casa m-a ajutat să ies din smoală.
I-am spus că nu ştiam drumul către casă, dar ea era prea bătrână ca să mă ajute, aşa că mi-a spus să mă duc singură şi să încerc să-mi găsesc casa. Îmi amintesc că apoi s-a înserat, eu am început să plâng şi două femei care vorbeau lângă o casă m-au ajutat, m-au dus la postul de poliţie din sat. M-au primit doi poliţişti, care mi-au spus că mă duc acasă. Dar nu s-a întâmplat asta, ei nu m-au dus acasă, nu m-au întrebat nimic, nici cum mă cheamă, nici unde sunt părinţii mei. La puţin timp după ce am ajuns la post, m-au urcat în maşina de poliţie şi m-au dus pe un câmp unde lucrau ţigani. Poliţiştii nici acolo nu au întrebat nimic, îmi amintesc că, atunci când am coborât din maşină, ţiganii au început să mă tragă de mână, un ţigan spunea «o iau eu» şi un alt ţigan spunea «nu, o iau eu!». Eu eram şocată, nu puteam nici să plâng. Din acea zi, eu nu mi-am mai văzut niciodată familia. Am rămas cu ţiganii şi am cerşit pentru ei mulţi ani...”
Aşa începe mesajul pe care o tânără de 28 de ani l-a postat, cu ceva vreme în urmă, pe site-ul http://copiidisparuti.wordpress.com. Îi vom proteja identitatea, pentru că, acum, asta îşi doreşte ea. Astăzi, ea locuieşte departe de România, are o familie şi e liniştită. Niciodată însă, din ziua în care a rătăcit drumul spre casă, n-a încetat să spere că-şi va regăsi părinţii...

"Dormeam în blocuri şi cerşeam pentru mâncare”
"Eu cred că ţiganii m-au luat de unde locuiam cu familia mea, dintr-un sat, pentru că nu erau blocuri, erau doar case cu grădină. Ştiu că familia mea adevărată locuia într-o casă ce se afla lângă colţul şoselei principale, şosea cu asfalt. Casa avea o fereastră către şosea. Şi aveam în faţa casei un magazin mare şi un parc mic pe stânga. Nu ştiu dacă este important, dar îmi amintesc că odată am spart geamul de la fereastra ce dădea către strada principală pentru a merge în parc, să mă joc, şi, când am ajuns în mijlocul străzii pe care treceau maşinile, ţineam de mână un băieţel mai mic decât mine, cred că era fratele meu, şi după aia am văzut că a venit mama. Îmi amintesc că nu ne-a pedepsit mama (eu am spart geamul, cu o lingură de bucătărie), a pus doar o pătură în fereastră şi gata.
Pe stradă circulau multe maşini şi cred că nu era un mic sat, probabil că era o comună, pentru că pe timpul lui Ceauşescu nu erau multe maşini şi nu toate străzile erau asfaltate. Mă gândesc că localitatea era mai mare decât un sat... Din păcate, eram prea mică şi nu-mi amintesc prea mult.
Ştiu că ţiganul care m-a luat se numea Costică şi trăia într-un sat de lângă Galaţi. Îmi amintesc de Galaţi, pentru că ţiganii luau trenul pentru a merge la Vaslui, ca să cerşească şi, când plecau seara, luau trenul înapoi, către Galaţi. Cred că ne dădeam jos la a şaptea sau a opta staţie de tren dinspre oraşul Vaslui către Galaţi. Din păcate, nu ştiu numele staţiei... Lângă satul unde am crescut cu ţiganii era o pădure mare şi am văzut şi lacuri, şi râuri. Trenul acela mergea şi direct, şi personal, dar pentru a ajunge în sat, la ţigani, trebuia să luăm autobuzul de la staţia de tren. Dupa ani, am fugit de la ţigani şi m-am dus la Bucureşti. Aici, am trăit fără o casă şi fără o identitate. Am fost de multe ori la Centrul "Pinocchio” din Bucureşti. Cei de acolo m-au ajutat să-mi fac actele. Am trăit pe stradă, fără mâncare şi fără un pat unde să mă culc, dormeam în blocuri şi cerşeam pentru mâncare. Şi totul s-a întâmplat doar pentru că poliţia nu şi-a făcut datoria şi mi-a distrus viaţa. Poliţiştii ar fi trebuit să mă ducă acasă, la familia mea, şi nu la ţigani”.

"Chipul mamei mele este doar un «flesh»”
A fost internată pentru prima dată în Centrul "Pinocchio” din Bucureşti în 1992. În acte era trecută doar cu un prenume fictiv. "Nu aveam o identitate, iar numele îl spuneam eu, cum îmi plăcea mie că sună. Numele meu adevărat este însă Alina. Aşa mă chema, când eram mică. Când am făcut actele şi am primit certificatul de naştere de la Primăria Sectorului 1 din Bucureşti, un antropolog a stabilit că m-am născut la 18 septembrie 1981. Când m-am rătăcit (era pe vremea lui Ceauşescu), aveam 3 şi jumătate, maxim 5 ani. Nu sunt foarte sigură, dar cred că am avut vârsta aceea. Îmi amintesc că, atunci când trăiam cu ţiganii aveam încă dinţi de lapte şi am citit că dinţii permanenţi cresc după 6 ani. S-a întâmplat undeva, între anii 1984 – 1986. Aveam ochii căprui, iar părul lung şi castaniu. Îmi amintesc că în ziua în care m-am rătăcit eram îmbrăcată în pantaloni de culoare închisă, iar în picioare avem nişte pantofiori din material raiat.
Din păcate, nu-mi mai amintesc numele mamei mele sau al tatălui meu. Chipul mamei mele este doar un «flesh» în mintea mea, dar pot să spun că avea părul închis la culoare şi scurt. Avea, cred, aproximativ 30 de ani şi un chip tânăr, nu bătrân. Era înaltă cam la 1,70 m, pentru că eu am acum 1,72 m înălţime, nu sunt pititică... Multe s-au şters din memorie, tare aş vrea să-mi amintesc mai multe, dar în zadar. Din păcate, îmi amintesc foarte puţin, dar mă rog să fie de ajutor”.

Mama locuia în aceeaşi ţară
Alina ne-a trimis câteva fotografii de-ale ei. Am cerut ajutorul artistului criminalist Florin Lăzău, inspector la IPJ Bihor, şi, în baza cunoştinţelor antropologice şi a experienţei pe care o are în "îmbătrânirea imaginii”, expertul i-a "întinerit” imaginea, realizând portretul fetiţei care dispăruse înainte de Revoluţie. Era prima oară când se confrunta cu un astfel de caz, aşa că "întinerirea” a fost o premieră.
Cu puţinele amintiri ale Alinei şi fotografia "întinerită” a acesteia, am cerut ajutorul Direcţiei de Investigaţii Criminale din IGPR. Singura şansă ca părinţii fetei să fie găsiţi era ca ei să fi reclamat atunci dispariţia, la miliţie. În evidenţa cazurilor vechi de pe site-ul http://copiidisparuti.wordpress.com nu figura niciunul care să semene măcar cu povestea fetei. Şi nici în baza de date publică de pe internet a Poliţiei Române.
Cu toate acestea, părinţii Alinei îşi căutaseră fata şi ceruseră şi ajutorul miliţiei pentru a o găsi. Nu aveau însă şi o fotografie a ei. Fetiţa dispăruse din judeţul Vaslui în anul 1989. Avea atunci 6 ani. De-a lungul timpului, cazul a fost tratat cu toată "responsabilitatea”, adică nimeni nu şi-a bătut capul cu el. În toamna lui 2005, când Jurnalul Naţional a început campania pentru copiii dispăruţi şi a centralizat toate datele de la inspectoratele judeţene de poliţie, IPJ Vaslui nici măcar nu a pomenit de cazul acestui copil. El nu mai exista.
Alina însă, fetiţa de 6 ani cu picioarele prinse în smoală, n-a încetat niciodată să spere că-şi va regăsi părinţii. Bruma ei de amintiri a scos la lumină, din arhive, dosarul dispariţiei din Vaslui. S-au comparat semnalmentele. Semnele particulare: două aluniţe, o pată închisă la culoare, de formă distinctă, pe care o avea de la naştere. Existau indicii că e vorba de unul şi acelaşi copil. Mama fetei era plecată la muncă în străinătate, ironia sorţii – în aceeaşi ţară în care copil ei dispărut, crescut acum mare, se stabilise şi-şi întemeiase o familie. Acolo au fost făcute şi testele ADN care au stabilit, fără niciun dubiu, că Alina, fata pe care ţiganii o puneau să cerşească în Galati, era una şi aceeaşi cu fata pe care familia din Vaslui o reclamase ca fiind dispărută.
Poliţiştii de acum şi-au făcut datoria, iar Alina şi-a găsit, în sfârşit, părinţii. De atunci, viaţa ei a ramas neschimbată; trăieşte în aceeaşi ţară, se bucură de tot ce are şi ştie că nimeni nu-i poate da înapoi cei 21 de ani irosiţi. A aflat însă de unde vine, a cui este şi din ce cauză a suferit toată copilăria şi adolescenţa ei.
După aflarea deznodământului, ea a ales să nu se expună public, iar din acest motiv îi vom proteja identitatea. Povestea ei a rămas nespusă vreme de trei ani. O dezvăluim astăzi, când şi alte "cazuri Alina” aşteaptă să fie rezolvate. Copii dispăruţi, împinşi de la spate de amintiri, pe drumul către casă. Copii care-şi caută familiile, la ani distanţă după ce din sufletele părinţilor a dispărut şi ultima speranţă. Această poveste adevărată le este dedicată lor. Şi Oamenilor care încă mai cred în miracole şi fac tot ce le stă în putere ca ele să se întâmple.