Capşa şi dulceaţa, îngheţata 1911

Bucuresti. Capitala Capsa. Capsa era capitala a orasului din punct de vedere topografic si moral. Capsa insemna: un hotel, o cofetarie, un restaurant, si o cafenea...

1911. Intreg Bucurestiul se regaseste aici catre ora dupa-amiezii. 'Capsa este timpanul acestei mari urechi care e Bucurestiul, oras al zvonurilor' spune Paul Morand intr-o carte celebra BUCHAREST scrisa in 1935. Fratii Capsa, un neam de cojocari macedoneni, au reusit sa isi lege gandurile si numele de istoria noastra literara, mondena si gastronomica.

Octavian Stoica scria in Dulceti la Capsa. O viata de munca negustoreasca si-un noroc chior i-au ajutat pe fratii Capsa si duzina lor de baieti. Halimaua acestui restaurant este lunga si se deapana cas.

Oricum, 100 de ani, Capsa a fost un hotel dar mai mult decat un hotel, o cofetarie care a intrat in istorie si o cafenea literara. Capsa acum 100 de ani a fost buricul tarii, cronica ei vie.

Gheorghe CRUTZESCU scrie despre cele 1001 de nopti ale aristocraticei crasme.

Casa Capsa a avut o nastere si o existenta romantica.

Constantin Capsa si fratii sai, foarte intreprinzatori, isi pusera in gand sa deschida o cofetarie cum nu se mai vazuse la noi, cu cofeturi cum neam de neamul romanilor nu mai mancasera. Fratii Capsa s-au pus pe treaba. L-au tri­mis pe cel mai tanar dintre ei, Grigore, la Paris sa invete de la primul ciocolatier al lumii, BOISSIER, arta cofetariei. Fratii mijlocii, Anton si Vasile, inchiriaza pe 1.500 de lei pe an o pravalioara in casa Damaroaiei – viitorul Hotel de France.

Intr-o mica incapere erau doar patru mese. Bucurestenii veneau buluc. Se innadisera la dulciuri, care erau scumpe, din ce in ce. Veneau cei mai bogati si n-aveau loc. Trebuia marita afacerea. Afacerea prospera, dar omul se satura de bine asa cum se satura de rau. In Crimeea era razboi. Desi se capatuise, Vasile a luat opt carute pline de carnuri, sunca, pastrama sa le duca la aliati si sa le vanda. Vara era torida si repede carnea s-a stricat. Paguba mare, foarte mare, 'Vasile nu s-a asternut muiereste la boceala', s-a imbarcat pe un vas, care l-a dus in Bulgaria. Era o toamna aurie si frumoasa. Acolo, livezile erau pline cu pruni si gradinile pline de trandafiri.

Si Vasile Capsa cumpara zahar pe credit, prune, flori de trandafir pe datorie si intr-un biet sopron incepe sa faca dulceturi, dar ce dulceturi, ca se bateau bulgarii sa le cumpere. Asta se cheama ta­lent si asa ca, atunci cand a trecut Dunarea ca sa mearga la Bucuresti, avea buzunarele ticsite de bani frumosi. Si a gasit in tara noastra fructe multe si bune, 'caci, prin cate tari am umblat, nicaieri nu am gasit bogatie de fructe si asa de variate ca la romani', scrie un cofetar de lux Emil Frederic. Pentru fratii Capsa, dulceturile le-au adus cheag. Si-au cumparat casele vornicului Slatineanu, de unde nu s-au mai mutat niciodata. Si-au inceput sa aduca de la Paris tot ce era mai bun si mai ales delicatesuri care au placut mult romanilor.

Fratii Capsa au adus pentru prima oara in Romania absintul, adica ABSENTHUL, zana verde cum ii spun francezii. Tot ei aduc ananasuri proaspete.

Fratii Capsa erau aventurieri si ar fi facut orice pentru demnitatea Casei Capsa.

Daca il citim pe domnul Crutzescu 'inghetata, vestita inghetata Capsa, a fost furgasita de la Giovanni Gellato, «un italian, mester in invartirea inghetatei»'.

In Bucuresti, numai italianul facea inghetata mestesugita. Ca sa nu fure nimeni secretul se inchidea intr-o odaita incuiata cu lacat si-o facea. Numai ca, intr-o zi, si era tocmai vara, bietul Giovanni cazu atat de greu bolnav, incat fu silit sa invete unul din ucenicii sai, dar aceasta sluga necredincioasa, vai, vai, a vandut secretul… Ghiciti cui? Si peste un timp, Casa Capsa facea cea mai buna inghetata din Bucuresti.