x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special "Ceauşescu nu a avut încredere în nimeni!"

"Ceauşescu nu a avut încredere în nimeni!"

de Silviu Curticeanu    |    19 Ian 2008   •   00:00
"Ceauşescu nu a avut încredere în nimeni!"

Pentru istoria comunismului, amintirile foştilor demnitari reprezintă o sursă de importanţă deosebită. Aflat timp de 15 ani în "bivuacul puterii", Silviu Curticeanu este în măsură să fie considerat o sursă de prim rang pe tema stilului de lucru, comportamentului şi relaţiilor directe pe care le avea Ceauşescu.
Prezentăm în cele ce urmează câteva pasaje din cartea sa memorialistică "Meditaţii necenzurate", apărută la Editura Historia anul trecut (cu menţiunea că intertitlurile aparţin redacţiei).


Pentru istoria comunismului, amintirile foştilor demnitari reprezintă o sursă de importanţă deosebită. Aflat timp de 15 ani în "bivuacul puterii", Silviu Curticeanu este în măsură să fie considerat o sursă de prim rang pe tema stilului de lucru, comportamentului şi relaţiilor directe pe care le avea Ceauşescu.
Prezentăm în cele ce urmează câteva pasaje din cartea sa memorialistică "Meditaţii necenzurate", apărută la Editura Historia anul trecut (cu menţiunea că intertitlurile aparţin redacţiei).


Hesiod a născocit Epoca de aur pentru a denumi o perioadă în care oamenii trăiau ca zeii, fără muncă şi fără să sufere; Ceauşescu a imaginat un vis de aur, într-o lume fără aur, la care se poate ajunge numai cu multă muncă, suferinţă şi privaţiuni de tot felul; căruţa socialismului condusă de el a rămas blocată însă pe drum, cu roţile sfărâmate de prea multe gropi întâlnite în cale.


UN SFÅRŞIT PREVIZIBIL. Ca s-o urnească la drum, Ceauşescu a reînviat formula stalinistă: "Cine nu este cu mine este împotriva mea", a văzut în aproape oricine un duşman al poporului pe care numai el îl reprezintă, a privit pe toţi cei din imediata apropiere cu neîncredere şi suspiciune, având credinţa că oricare din ei poate fi un spion sau un trădător vândut "agenturilor străine", a vrut cu tot dinadinsul să reînvie activistul soldat, instrument docil şi nătâng al urmăririi indicaţiilor sale, dispus să bată uzinele, fabricile şi, mai ales, câmpii, să adoarmă fericit cu gândul la sarcinile de a doua zi dimineaţa, a regretat că în structura activiştilor au "pătruns" oameni cu "simţul de clasă tocit", aleşi pe criterii profesionale ce-şi permit să gândească şi să uite că partidul este o organizaţie militarizată unde ordinele se execută şi nu se discută. Mai presus de orice ar fi dorit ca într-o lume pregătită să schimbe macazul, ţara să rămână cu orice preţ o insulă, o oază a socialismului în oceanul capitalismului, renăscut vremelnic, dar gata în curând să dea "ortul popii" definitiv.

Cu sprijinul neprecupeţit al soţiei sale, Ceauşescu nu a putut înţelege că acei care din îndemnul lui au vrut, grotesc şi absurd, să-l arate ca o mare personalitate, l-au făcut mic în ochii contemporanilor şi-l vor face şi mai mic în ochii urmaşilor, mai mic chiar decât a fost în realitate, înlăturarea exceselor ducând mai întotdeauna în istorie şi la contestarea unor merite reale.

Dacă stăm strâmb şi judecăm drept, trebuie să recunoaştem însă că adevărata cauză a prăbuşirii partidelor comuniste aflate la putere în centrul şi în estul Europei nu poate fi considerată o anume persoană, ci criza profundă şi ireversibilă a sistemului socialist în întregul lui, care a determinat stagnarea dezvoltării economice şi, prin consecinţă, sărăcirea populaţiei, nesocotirea unor drepturi şi libertăţi cetăţeneşti elementare.


"SPERANŢE" LA ULTIMUL CONGRES. Am sperat că ultimul Congres poate determina o schimbare radicală, evident nu salvatoare, dar măcar de natură să faciliteze deschiderea unei uşi pentru trecerea paşnică spre alt viitor.

N-a fost aşa; judecata de pe urmă a lui Ceauşescu a rămas captivă unui ideal pierdut, iar inconştienţa, accentuată de boală şi insatisfacţii personale de tot felul, l-a lipsit de capacitatea de a desprinde realitatea tristă de odele ipocrite. Am descris pe larg, în memoriile anterioare, atmosfera dinainte, din timpul şi de după Congresul al XIV-lea şi nu vreau să revin asupra lor. În acele zile, trăsătura dominantă a comportamentului cotidian al lui Ceauşescu a fost neîncrederea faţă de oricine, dublată de o suspiciune ajunsă la paroxism. Ceauşescu nu a avut niciodată încredere în cineva, atitudine caracteristică, de altfel, oricărui dictator; în ultimele luni, particularitatea consta în faptul că neîncrederea se manifesta bizar şi agresiv.


Tov. Ceauşescu, "aveţi încredere, vom face cum spuneţi", zicea câte un ministru sau alt personaj cu o funcţie de conducere.

După ce el pleca, Ceauşescu se dezlănţuia:

– Auzi la "ăsta", să am încredere!!! De altfel, şi tu foloseşti vorba asta; politica nu se bazează, Curticeanu, pe încredere; fiecare trebuie să dovedească prin fapte că-şi face datoria; "încrederea" este "cai verzi pe pereţi", controlul permanent este baza!


O expresie uzuală astăzi prin forurile de conducere ale ţării îl enerva la culme.

– Tov. Ceauşescu, îl rog pe "colegul" de la metalurgie să-mi livreze oţelul să-mi pot face şi eu planul!

După ce-i apostrofează pe "colegi" în şedinţă, Ceauşescu continua predica între patru ochi:

– Tu nu vezi, "ăştia" cred că-i la şcoala primară!

– Tovarăşe Ceauşescu, este doar un fel de a vorbi, fără o anume semnificaţie!

– Asta s-o crezi tu; este de fapt dovada unei tendinţe spre familiarism ce n-are ce căuta în politică!!!

Suspiciunea, ce mergea de la a bănui pe oricine de trădare până la a semna pe fiecare pagină pentru neschimbare unele documente mai importante, ca un autentic secretar de primărie comunală, lua uneori forme groteşti sau de-a dreptul aberante.


ULTIMA VÅNÅTOARE. În octombrie 1989 ne aflam la Bistriţa-Năsăud, pentru o vizită de lucru ce s-a dovedit ultima din viaţa lui; profitând de împrejurare, în ziua precedentă vizitei, Ceauşescu a participat la o vânătoare; eu am coborât la Bistriţa să obţin date la zi despre "starea judeţului", deşi bănuiam că ea este la fel ca "starea naţiunii"; pe drum, într-o poieniţă, vreo zece porci mistreţi se odihneau; spectacolul, inedit pentru mine, mă face să opresc maşina, să cobor, să-i privesc de la 50-60 metri, fără ca ei să se sinchisească de prezenţa mea.

Când m-am întors la cabană, i-am povestit lui Ceauşescu scena; la circa 20 de minute, secretarul personal mă invită la o şedinţă convocată ad-hoc, la care urmau să participe primul secretar şi responsabili cu ale vânătorii, locali şi centrali; în raport de componenţa celor chemaţi, habar nu aveam ce obiect poate să aibă şedinţa. M-a lămurit el încă de la începutul ei:

– Curticeanu m-a informat c-a văzut într-o poieniţă vreo 50 de porci mistreţi (umflarea cifrei era o obişnuinţă ce nu putea lipsi!!!), asta înseamnă că voi aţi alungat mistreţii şi de aceea eu n-am vânat nici unul.

Am rămas perplex! În ipoteza lui, vânătoarea fiind în acea zi "la goană" ar fi însemnat ca cineva să poată face, înainte sau în timpul ei, o selecţie a "sălbăticiunilor" pe specii: "voi urşilor, lupilor şi iepuraşilor, rămâneţi la vânătoare, iar voi mistreţilor, plecaţi să vă odihniţi la poeniţă!!!"

După şedinţă, ne dăm seama, şi eu şi primul secretar, că orice discuţie banală se poate transforma în scandal din cauza unei suspiciuni devenită maladivă.

Era clar, corabia socialismului naviga în derivă; căpitanul îşi pierduse orice brumă de luciditate, iar un marinar ce purta întâmplător numele meu a rămas, din prostie, pe corabie ca să nu pară şobolan şi s-a înecat, ca să fie învăţătură de minte pentru mulţi alţii.

Scopul scuză mijloacele

Ceauşescu a fost un spirit agitat, născut din mitul unei revoluţii autentice şi a trăit din legenda unei revoluţii imaginare; a fost omul unui singur ţel, adept al credinţei că scopul scuză mijloacele, că este îndreptăţit să refuze sfaturile oricui, fără să-şi dea seama că, de fapt, nu mai acţionează nici măcar dacă mintea lui, ci numai după dogmele care i-au marcat întreaga existenţă sau după lipsa de minte a soţiei sale.

Ceauşescu nu a avut nimic cu spiritul balcanic; el a fost adversarul pasivităţii în faţa istoriei, a refuzat orice contemplare tolerantă, în numele unei atitudini definitive în favoarea comunismului, ce avea, în ochii lui, o valoare eternă, mai presus de orice compromis.

Cătrănit de insuccese, Ceauşescu nu a vrut să se împace în nici un chip cu înfrângerea, ros de boală, nu a vrut să accepte sugestia morţii, şi la vârsta senectuţii a rămas dominat de sentimentul nemuririi. Epuizat fizic, cu faţa slăbită, cu ochi pierduţi în fundul capului, mereu crispat şi ursuz, a încercat să-şi anestezieze suferinţele creând tuturor suferinţe şi mai mari; urmărind să ascundă, de ochii lumii, degringolada sa fizică, în cercul unei stricte intimităţi s-a supus, cu stoicism, ritualului cântăririi zilnice a alimentelor de care avea dreptul să se atingă dimineaţa, la prânz şi seara; într-o astfel de stare de spirit, a devenit din ce în ce mai agresiv sau a crezut în prelungite stări de letargie; întrezărea aproape mereu lumea răsucită, întoarsă pe dos, ceva între vis şi realitate, suprapunea peste tot o lume artificială, şi dădea frâu liber imaginaţiei, ce ridica producţiile agricole, vedea bunăstare acolo unde era sărăcie, iubire acolo unde s-a născut de mult sentimentul de ură şi fericire acolo unde s-a instalat o incomensurabilă tristeţe; ca totul să fie pierdut nu se mai aliază cu unii împotriva altora, ci luptă singur, într-o bătălie dinainte pierdută, împotriva tuturor.

Repere biografice

Silviu Curticeanu are o biografie de excepţie printre liderii Partidului Comunist. În dicţionarul membrilor CC al PCR, publicat de CNSAS (2004), acesta figurează cu următoarele înalte demnităţi: membru supleant al CC al PCR (28 nov. 1974-23 nov. 1979); membru al CC al PCR (23 nov. 1979-22 dec. 1989); membru supleant al Comitetului Politic Executiv a CC al PCR (24 nov.-22 dec. 1989); membru al Secretariatului CC al PCR (22 mart.-22 dec. 1989).

STUDII: Facultatea de Drept, Universitatea din Cluj (1953-1957); doctorat în ştiinţe juridice la Universitatea din Cluj (1967). Profesia de bază: jurist.

Activitate şi funcţii: membru de partid din 1959; judecător la Tribunalul Popular Raional Cluj (1957- 1965); şef al Direcţiei Judeţene pentru Cauze Civile a Procuraturii Generale (1965-14 feb. 1972); membru al Comitetului Executic al Consiliului General al Asociaţiei Juriştilor (din 1966); şef de sector la Secţia pentru Probleme Militare şi de Justiţie a CC al PCR (14 febr. 1972-23 iul. 1975); secretar al preşedintelui RSR (iul. 1975-3 nov. 1982); membru (23 iul. 1975-22 dec. 1989) şi secretar (23 iul. 1975-3 nov. 1982) al Consiliului de Stat; secretar al Biroului executiv al Consiliului Naţional al Oamenilor Muncii din industrie, construcţii, transporturi, circulaţia mărfurilor şi finanţe (în 1982); şef al Secţiei Cancelarie a CC al PCR (3 nov. 1982-22 dec. 1989); secretar al Comisiei centrale pentru organizarea proceselor de producţie şi valorificarea superioară a materiilor prime şi materialelor (în 1988).

Deputat în MAN, ales în circumscripţia electorală nr. 5 Pogoanele, jud. Buzău şi nr. 4 Dragalina, jud. Călăraşi, în perioada 1980-1989.

  • Ilarion Ţiu

Idealist

Deşi au trecut atâţia ani de la moartea lui, Ceauşescu nu are, se pare, dreptul, încă, la un portret eliberat de patimi sau nostalgii deşarte ori chiar ipocrite; încremenit în anumite ipostaze ale existenţei sale pentru a i se contesta meritele (atâtea câte au fost), pentru a fi comparat cu alţii (Dracula, Hitler, Stalin), pentru a fi etichetat şi batjocorit în fel şi chip (paranoic, odios, bălbâit etc.). Ceauşescu este mereu desprins de ideologia în care a crezut, de sistemul politic care l-a creat, de conjuncturile şi tensiunile internaţionale care l-au determinat sau influenţat hotărârile; vrând parcă să-l confirme, mulţi analişti reduc istoria comunismului din România la "ceauşism", rezervându-şi plăcerea să schimbe, în toate privinţele, semnul rezultatelor, de la pozitiv la negativ şi atunci când realitatea, dintr-un domeniu sau altul, este de necontestat şi le infirmă concluziile; mai mult chiar, perioada anterioară venirii lui Ceauşescu la putere – mai nefastă din toate punctele de vedere – este tratată cu înţelegere, uneori chiar cu bunăvoinţă, făcându-mă să cred că socialismul în România ar fi fost izvor de democraţie, umanism şi bunăstare dacă, în martie 1965, la cârma partidului ar fi venit o altă persoană.

Desfăcător de vrăji capitaliste şi făcător de idealuri socialiste, Nicolae Ceauşescu şi-a creionat în timpul vieţii, cu ajutorul unor zugravi ocazionali, un portret sacrosanct desfigurat de adjective admirative; unic şi fals el a dat naştere cu ajutorul aceloraşi zugravi la numeroase portrete exclusiv negativ-reprobatoare; între cele două extreme nu şi-a găsit încă loc portretul pragmatic, care să nu-i deformeze imaginea nici prin cosmetizarea, nici prin accentuarea ridurilor ce i-au marcat existenţa.

×
Subiecte în articol: special ceausescu pcr secretar membru