Clopotul care a trezit Basarabia

Vestea că Adrian Păunescu a în­ce­tat din viaţă a cutremurat su­fle­tele basarabenilor. Scriitorul Nicolae Dabija, profund îndurerat de dispariţia Poetului, spune că Adrian Păunescu este "Clopotul care a trezit Basarabia": "De la Cenaclul Flacăra noi am învăţat Limba Română, cân­tecele neamului românesc, acesta ne-a ajutat să ne redescoperim ţara şi să ne regăsim pe noi înşine. În acei ani, în fiecare zi de joi, toată Ba­sa­rabia stătea lângă aparatele de ra­dio ca să rostească împreună cu Adrian Păunescu: «Trăiască, să trăiască, Moldova, Ardealul şi Ţara Ro­mânească!». Revoluţia noastră de renaştere naţională de la sfârşitul anilor ’80 s-a desfăşurat pe fundalul cântecelor preluate din repertoriul Cenaclului Flacăra. Cu ele ne-am cul­cat sub tancuri la 7 noiembrie 1989, cu ele la 10 noiembrie 1989 am luat cu asalt sediul Ministerului de Interne, cu ele veneam la Marile Adu­nări Naţionale, ca să ne cerem dreptul nostru la limba română, la istorie, la adevăr, la identitate. În ianuarie 1990, când împreună cu Grigore Vieru, Mihai Cimpoi şi alţi intelectuali basarabeni i-am făcut o vizită în casa lui din Bucureşti şi Adrian Păunescu ne-a citit o noapte întreagă din cartea sa de aproape 1.000 de poeme nepublicate, iar el se simţea netrebuincios Revoluţiei ro­mâne, pe care o apropiase cu Ce­na­clul Flacăra şi cu poemele sale, i-am propus să se mute la Chişinău, unde-i oferisem şi un loc de lucru la săptămânalul Literatura şi Arta. A acceptat entuziasmat oferta şi, chiar dacă ulterior n-a mai ajuns decât în trecere pe la Chişinău, propunerea noastră l-a încurajat, s-a ştiut atunci util Basarabiei, trebuincios cauzei, necesar poeziei. La 31 august 1990, Adrian Păunescu şi Cenaclul «Totuşi iubirea» au fost invitaţii Sărbătorii Naţionale Limba Noastră cea Ro­mâ­nă. Poetul era aşteptat de tot Chi­şi­năul. Piaţa Marii Adunări Naţionale de­venise neîncăpătoare. Înainte ca Adrian Păunescu să urce pe scenă, mulţimea cânta cântece care ne-au ajutat să ne ridicăm din genunchi: «Doamne, ocroteşte-i pe români/ pentru vechile hotare,/ pentru Ro­mâ­nia Mare...». «E cel mai dumne­zeiesc spectacol la care am asistat vreodată», avea să spună poetul după acel concert..."
Trăiri
În zilele imediat următoare l-am însoţit la Orhei. Aducea cu un preot semănând pe dealurile de la Orheiul Vechi poezii. Apoi am fost cu el la Co­păceni, localitatea de lângă Bălţi în care i-a rămas copilăria desculţă. Parcă se recunoştea în fiecare copil. Se oprea în dreptul fiecăruia să în­tre­be, să răspundă, să le vorbească. La Copăceni, în Casa de Cultură, s-a adunat aproape tot satul, ca să-l va­dă şi să-l asculte pe Adrian Păunescu. Cineva l-a legat cu un prosop, altcineva l-a îmbrăţişat de parcă îl cunoştea de când lumea. O bă­trâ­ni­că, ce fusese eleva părinţilor săi, avea să spună: "Ştiam că Adrian va deveni om mare, pentru că atunci când plângea se auzea în tot satul". Elevii de la şcoala din localitate i-au spus poezii de-ale lui şi de-ale lor. În acea călătorie am văzut cum, de frumuseţea locurilor şi a oamenilor, i se umpleau ochii cu peisaje şi ­la­crimi. Atunci, de mulţimea trăirilor, Poetul s-a îmbolnăvit: a prins să-l doară inexplicabil inima. Câteva zile din acel septembrie 1990 a fost in­ternat la Spitalul Clinic Republican din Chişinău. I-am făcut câteva vi­zi­te. În salon n-aveai loc de flori. Me­di­cii îi rugau pe admiratorii Poetului să-l cruţe, până se întremează. În toate acele zile el a dictat poezii... So­ţia lui, Carmen, le caligrafia fidel pe nişte file care au ajuns la săp­tă­mâ­nalul Literatura şi Arta, fiind tipărite într-un tiraj de peste 260.000 de exemplare (acesta era tirajul publicaţiei noastre la acea oră).

Nu le-am găsit incluse în nici un volum al lui Adrian Păunescu, nici chiar în monumentala sa Cartea Căr­ţilor de Poezie. De-a lungul vieţii sale, marele nostru contemporan fă­cuse risipă de geniu, de poezii, de ge­nerozitate, un semn distinct al ce­lor aleşi. Posteritatea lui Adrian Pău­nescu are o datorie: să-l redescopere pe Poet în toată dimensiunea sa. Am impresia că ea s-a şi apucat de lucru."


Tenacitate
Preşedintele Academiei de Ştiinţe a Moldovei, academicianul Gheorghe Duca, a conturat, de ase­me­nea, portretul poetului Adrian Păunescu, pe care îl numeşte cel mai basarabean dintre toţi românii. "E prea uriaşă şi de neconceput cu ochiul liber şi cugetul limpede personalitatea regretatului – om politic, poet şi prieten.  Aceste diverse şi mul­tilaterale ipostaze ale regretatului academician Adrian Păunescu sunt indisolubil îmbinate între ele şi reflectă în egală măsură complexitatea acestui mare patriot. În calita­tea sa de Poet şi-a ales cea mai as­cu­ţită armă de luptă pe acest pământ – cuvântul aşezat în versuri. Poeziile lui, devenite populare pe tot spaţiul românesc, publicistica bătăioasă şi incandescentă, vulcanica lui artă ora­torică sunt virtuţi literar-artisti­ce ale omului de cultură şi artă Adrian Păunescu, care la etapa actuală ră­mân a fi neîntrecute de semenii săi. Şi acestea nu sunt elogii gratuite. Câtă încărcătură patriotică, nostalgică de iubire faţă de semenii săi con­ţin versurile «Doamne, ocroteşte-i pe români», «Galbenă gutuie», «Părinţii» şi multe altele, care au devenit populare şi sunt fredonate cu multă dragoste de mii şi mii de conaţionali ai noştri, deseori considerându-le anonime.

Pentru noi, cei din spaţiul dintre Prut şi Nistru, Adrian Păunescu a în­semnat pilonul de rezistenţă în faţa încercărilor timpurilor. Prin activi­tăţile desfăşurate, începând cu Ce­naclul «Flacăra», iar apoi în calitate de om politic, fondator de reviste şi fundaţii, s-a dovedit a fi cel mai ba­sarabean dintre toţi românii, în pofida faptului că era formal legat de acest meleag doar prin inscripţia din buletinul de identitate. Spiritual, relaţiile poetului Păunescu cu Basarabia erau mult mai intense. Dând dovadă de multă tenacitate, îndrăzneală, dragoste pentru acest pământ şi oamenii lui, o dată cu destrămarea imperiului sovietic, de la 1990 încoace a fost omniprezent, vizitând de nenumărate ori Republica Moldova, unde era aşteptat şi primit cu braţele deschise."

Prietenie
Academicianul Gheorghe Duca este născut la Copăceni, ca şi poetul Adrian Păunescu, la o diferenţă de nouă ani. Destinul i-a adus aproape abia la începutul secolului al XXI-lea. "Cu toate acestea – mărturi­seş­te pre­şe­dintele Academiei de Ştiinţe a Mol­dovei ­–, afirm cu toată certitu­di­nea şi sinceritatea că în aceşti zece ani relaţiile noastre prieteneşti au fost atât de puternice, încât nimeni nu putea spune că nu am fost îm­pre­ună o viaţă întreagă. Chiar de la pri­mele noastre contacte s-a interesat de evoluţia social-politică de la noi, de fenomenul culturii, de soarta limbii române, de evoluţia tra­di­ţii­lor, ­isto­riei şi credinţei conaţionalilor noştri. În toate căuta să pă­trundă până în cele mai mici detalii, încercând să explice rezistenţa basarabenilor în faţa provocărilor istoriei de a se perpetua ca neam de origine latină.

Nu mă pot împăca însă cu gân­dul că discursul academicianului Adrian Păunescu rostit la 31 august curent în faţa membrilor Academiei de Ştiinţe a Moldovei cu ocazia în­mâ­­nării în­sem­nelor tradiţionale a fost de fapt testamentul pe care ni l-a lăsat. Ori­cum, viaţa continuă. Noi prin fapte şi acţiuni vom încerca să-i îndreptă­ţim aşteptările. Iar ca să ne vegheze faptele, Academia de Ştiin­ţe a Mol­do­vei a propus ca bustul marelui poet Adrian Păunescu să-şi găsească locul cuvenit pe Aleea Clasicilor din inima Chişinăului – loc de pelerinaj pentru toţi românii de pretutindeni."