Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Poate ca, strict cronologic, nu acesta este chiar ultimul interviu al lui Henri Coanda. Insa mesajul sau este extrem de puternic. Este o recapitulare si, totodata, un testament al savantului pentru poporul sau, pe care l-a iubit si in misia caruia a crezut cu tarie. Este interviul realizat de Alexandru Stark, probabil in 1972, ultimul an al vietii lui Henri Coanda (si cu 20 de ani inainte de moartea jurnalistului) si publicat in 1976, la Editura Junimea din Iasi, in volumul "Dati-mi voie sa va intreb – Amintiri despre amintirile altora", capitolul "Interviuri sentimentale".
Publicam, azi, integral, interviul din care ieri am reprodus un pasaj, in cadrul unui material mai amplu, cuprinzand cateva dintre vorbele de duh ale celui care ne-a lasat efectul care ii poarta numele. Spun "ne-a lasat", pentru ca, efectiv, Coanda ne-a lasat – noua, compatriotilor sai – toata averea sa patrimoniala, rodul celor 250 de inventii certificate prin 707 de brevete internationale. Vom invata, in fine, sa profitam de aceasta generozitate?
Un roman pe nume Coanda*
● Alexandru Stark: – Va place sa acordati interviuri?
● Henri Coanda: – Nu le refuz, dar nici nu ma omor dupa ele.
● Alexandru Stark – Nu-mi vine sa cred ca evitati oamenii.
● Henri Coanda – Adevarul este ca sunt sociabil. Numai ca, de multe ori, interviurile rastalmacesc – e drept, destul de fin, dar asta nu schimba cu nimic faptul – declaratiile si opiniile. Nu am protestat niciodata...
● Alexandru Stark – In schimb, ati devenit reticent...
● Henri Coanda – Probabil... Vezi insa, am trait o viata lunga, lumea stie cine sunt si ce opinii am, asa ca, la ora aceasta, cand nu mai e mult pana la... cum sa-ti spun ca sa nu par defetist, hai sa zicem... pana la acordul final, reticenta s-a mai dus.
● Alexandru Stark – Trebuie sa recunosc ca ma simt emotionat in fata dumneavoastra. As avea atatea sa va intreb.
● Henri Coanda – Dragul meu, frumusetea unui interviu, zic eu, este momentul. Daca ai de gand sa ma pui sa-ti vorbesc despre viata mea si despre formulele mele tehnice – pot s-o fac. Dar atunci, de ce e nevoie sa discutam? Am scris si eu cate ceva, am cinstea sa fiu trecut si in niste enciclopedii... Datele exista deci; le pui dumneata, cum se obisnuieste, o infloritura si gata! Pe cand asa, in timpul unei discutii, in care nu stii ce-ti aduce minutul urmator, mai poate aparea si o idee inedita.
● Alexandru Stark – Sa stiti ca m-au uns pe suflet cuvintele dumneavoastra.
● Henri Coanda – Ha, ha, ha... Nu ma stiam si descoperitor de balsamuri. Ai vreo intrebare care te roade?
● Alexandru Stark – Am! Ati fost, intr-un timp, foarte contestat...
● Henri Coanda – Ohohoho! Contestat e putin spus! Numai ca nu am pus la inima! Sa stii ca stiinta si arta au un lucru comun: daca ai realizat ceva de valoare, mai devreme sau mai tarziu ti se recunoaste. De altfel, in general, asa e in viata.
● Alexandru Stark – V-a ajutat mult, probabil, optimismul acesta.
● Henri Coanda – Optimism?... Eu nu l-am numit optimism, ci realitate. Iar impotriva realitatii e foarte greu sa lupti. De fapt, poti sa lupti cat vrei, tot ea invinge!
● Alexandru Stark – Si-atunci? Omul sa stea cu mainile in san sa astepte?
● Henri Coanda – Nuuu! In nici un caz! Sa munceasca, sa creeze, sa realizeze, sa se gandeasca insa cum si ce sa faca spre folos. Vezi dumneata, si din acest punct de vedere, societatea romaneasca de azi are un mare avantaj. Aici stii ca societatea are nevoie de tot ceea ce realizezi bun. Nu exista bariere... O sa zici ca, acum, la batranete, Henri Coanda s-a rupt total de realitate, vede toate in roz, crede ca are dreptate in toate (Vreau sa-ti spun, in paranteza, ca eu, vorba lui Lucian Blaga, o singura rugaciune am: "Si nu ma lasa niciodata sa fiu multumit de mine insumi). Dar hai s-o judecam p-a dreapta! Intr-un camp de narcise – nu tin minte bine unde am vazut un camp imens, o splendoare – exista, desigur, si buruieni. "Greutatea specifica" insa apartine narciselor, nu buruienilor. Lumea pentru narcise se duce acolo. In Romania ai toate posibilitatile sa smulgi aceste buruieni!
● Alexandru Stark – Mi-a placut mult aceasta figura de stil, "lupta cu buruienile".
● Henri Coanda – N-am avut intentia sa fac "figuri de stil", cu toate ca-mi place definitia. Nu-ti spuneam, adineauri, ca frumusetea unui interviu este momentul? Am prins si eu probabil un... moment bun! Norocul meu!
● Alexandru Stark – Si al meu, stimate tovarase Coanda.
● Henri Coanda – Sa stii insa ca "momentele" astea nu apar din cer senin. N-as vrea sa crezi ca nu m-am mai gandit la lucrurile despre care am vorbit. De altfel, de aceea am si incercat sa creez o forma organizata, un institut, care sa se ocupe de realizari, de idei avansate, un institut care sa faca. Poate ca multe dintre ideile pe care le-am sprijinit vor da primul rod peste mai multi ani. La urma urmei, nici pomii nu dau rod in primul an. Natura stie ea de ce si pentru ce. In schimb, cand incep sa dea rodul – nu se mai opresc pana mor! Poate ca eu nici n-o sa mai exist sub forma aceasta, sa-i zicem fizica, ca sa ma pot bucura de roade. Traiesc insa acum cu constiinta linistita ca un roman, ca un om pe nume Coanda, a putut face ceva, cat de putin, pentru tara sa, pentru tara in care s-a nascut, pentru tara care i-a fost tara si cand s-a gasit departe de ea, pentru pamantul pe care vrea sa-si dea – cand o veni momentul – ultima suflare. Nu sunt vorbe in vant, vorbe de batran moralizator.
● Alexandru Stark – Stiam ca nu va place sa fiti moralizator...
● Henri Coanda – Intr-adevar, nu-mi place. Nu zic ca nu e bine sa existe mentori, oameni integri care sa indrume pe altii in viata. Eu nu ma simt probabil in stare. Ma privesti lung? Aparentele insala... Nu-mi pare rau si nu-mi fac din asta o problema. Problema mea cea mai mare e sa reusesc sa fac cat mai mult in cat mai putin tirnp, sa nu cumva sa ajung in situatia de a-i incurca pe altii. Inteleg ca, din condescendenta, nimeni nu mi-o va spune asa, ci trebuie singur sa-mi dau seama. E foarte greu... Autocontrolul nu se invata nicaieri. In domeniul respectiv toti suntem autodidacti. Exista un singur profesor – viata.
● Alexandru Stark – Si v-a fost profesor bun?
● Henri Coanda – Da! Sigur, acum imi e usor sa vorbesc. Omul e facut sa uite clipele rele si grele. Din pacate, nu poti vorbi despre experienta de viata, decat dupa ce ai trait viata. Ce bine ar fi ca lucrurile sa fie invers. Ce-ai zice dumneata de asta?
● Alexandru Stark – Adica sa fim foarte intelepti inca din frageda tinerete?
● Henri Coanda – Cam asa ceva... Adevarul e ca tineretea nu duce lipsa de intelepciune. Dimprotriva! Tineretea este singura ,,maladie" din lume care se trateaza cu timpul. Dar e de dorit ca "maladia" aceasta, prin prisma ei sufleteasca, sa dureze. Nimic nu e mai frumos pe lume decat sa vezi batrani tineri. Sa stii ca omenirea le datoreaza lor foarte mult. Dumneata o sa spui ca trag turta pe spuza mea. Ei bine, da! E ceva rau in asta? Principalul e ca turta sa iasa buna, sa poata cat mai multi manca din ea. Cand aveam varsta dumitale, din pacate, nu gandeam chial asa. Azi regret! Si caut sa compensez greselile comise. Nu mi-e rusine s-o spun si s-o fac. Nu-mi e rusine sa revin asupra propriilor afirmatii. Dialectica, dragul meu, nu e doar o chestie de buchie. Iac-asa! Apropo de reveniri, tii minte care a fost prima intrebare pe care mi-ai pus-o ?
● Alexandru Stark – Nu-nteleg.. Adica...
● Henri Coanda – Spune-mi, tii minte?
● Alexandru Stark – Sigur ca da! V-am intrebat daca va place sa acordati interviuri.
● Henri Coanda – Exact! Si ti-am raspuns ca nu ma omor dupa ele. As adauga acum: mai ales cand sunt lungi.
● Alexandru Stark – Aluzia e directa!
● Henri Coanda – Da! Timpul, dragu meu, timpul... Mai am multe de facut! Si mi-a placut toata viata mea sa fac, sa duc lucrurile la bun sfarsit.
Dar timpul, dragul meu, timpul...
* Am pastrat titlul si ortografia interviului original.
