Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
SPECIAL
Fiica generalului Gusa, seful Armatei in timpul Revolutiei, a adunat intr-un volum marturiile tatalui ei.
Despre generalul Stefan Gusa, seful Marelui Stat Major din momentul Revolutiei, s-a spus, pe rand, ca a fost ba fricos, ba panicat, ba implicat in reprimarea manifestantilor, ba erou.
RAZVAN BELCIUGANU
|
|
SURGHIUN. Generalul Stefan Gusa a fost dat deoparte de cei care au preluat puterea in 1989
|
La 15 ani de atunci, fiica sa, Daniela Veronica Gusa de Dragan, publica marturiile generalului despre acele zile. Tocmai aceste marturii, adunate in cartea "Condamnat la adevar", ce va aparea in curand la Editura RAO, si din care citam, sunt revelatorii. Ne indica multe din "cheile" Revolutiei, asa cum le-a vazut omul si generalul Stefan Gusa, cel preocupat, inainte de toate de Romania si de romani.
PROVOCAREA. "In acele zile, in primul rand, trebuia sa se evite producerea de incidente in interiorul granitelor. Pentru ca nu era vorba doar de Timisoara. In toate orasele am dispus sa se pazeasca obiectivele militare de maxima importanta. Pe langa armament, munitii, am dispus si protejarea unor obiective economice de mare importanta, ca - spre exemplu - Solventul, Uzina Electrica etc. In acelasi timp, eram preocupati sa fim apti de riposta, in cazul unei interventii din afara.
Interlocutor: Existau semnale in sensul acesta?
General Stefan Gusa: Noi aveam niste informatii. Din pacate, nu dispuneam de un volum prea mare de informatii, dar aveam unele in legatura cu anumite miscari de trupe in tari vecine sau "prietene".
Miscari de trupe sau de tatonare?
Miscari de trupe, activitati de mobilizare, supraveghere aeriana. Informatiile acestea le-am primit inainte, chiar pe 17 si 18 decembrie. Sigur ca eram preocupati de asemenea semnale. Ne faceam si niste planuri ca sa actionam hotarat cu ce aveam atunci, in zona respectiva si, mai ales, in garnizoana Timisoara. Va precizez ca, in modul meu de a vedea lucrurile, in calitate de sef al Marelui Stat Major, Armata nu avea ce sa caute pe strazile orasului, in dezordine, ci trebuia sa fie pregatita pentru eventualitatea unui atac din afara tarii. Pentru aceasta nu-mi trebuiau ordine speciale, era datoria mea sa fac acest lucru.
Ati primit indicatii precise, din zona contrainformatiilor, cu privire la faptul ca, la Timisoara, ar exista forte din afara, persoane particulare, nu neaparat organizate?
Am avut aceste informatii abia atunci cand am ajuns acolo. La inceput, cand am plecat din Bucuresti, nu stiam mare lucru. Stiam ca s-a inceput o actiune, din cauza evacuarii pastorului Tökes, dar nu stiam exact ce s-a intamplat de fapt. Vreau sa va spun ca, atunci cand am ajuns la Timisoara, evenimentele tocmai se consumau, erau in derulare (...)
MINISTRUL. (...) Cu ministrul Apararii am vorbit mereu. M-a intrebat care e situatia si i-am spus: lumea e nemultumita, sunt probleme in sensul ca oamenii cer: "Jos...!", si i-am dat de inteles cine. "Incercati sa nu fie varsare de sange, sa fie ordine, sa nu cumva sa se ocupe unitatile militare, sa nu ajunga armament la civili, sa nu se traga in oameni. Sa se traga foc de avertisment, iar in situatia cand sunt atacati, sa se traga foc la picioare, deci chiar daca sunt atacati, adica sa nu omoram oameni." Asta a fost. Daca cineva va incerca vreodata sa spuna ca e altfel, inseamna ca ori e de rea-credinta, ori slujeste alte interese, dar acesta a fost ministrul Apararii Nationale, un om care a muncit foarte mult si care tinea la popor, tinea la Armata si care pur si simplu a suferit in momentul cand ea a trebuit sa fie angajata in aceasta actiune nenorocita. Deci in noaptea de 18 s-a tras la catedrala (...)
Nu noi v-am omorat copiii. In nici un caz Armata. Armata nu, Armata nu, Armata nu, dati dovada de ratiune, Armata nu are nimic cu poporul. In Armata e copilul tau, fratele tau, le aratam la cei din fata. E fratele tau, e fratele meu, nu Armata are ceva cu voi.
Se potoleau, iar incepeau. Unii strigau, altii taceau.
La un moment dat, cineva m-a intrebat:
- De acord, va pleca Armata. Va pleca Armata, dar fiti oameni linistiti, dati dovada de ratiune. Nu mai atacati soldati, nu mai atacati magazinele.
Cativa au aplaudat. Am auzit pentru prima oara:
- Uite, bai Victore, - adresandu-se generalului Stanculescu - uite, acesta s-a speriat de trei femei. Ha, ha, s-a speriat de femei.
- Nu e vorba de femei! Si va rog sa-mi dati voie sa plec.
Militarii au aparut in strada fara sa stie ce s-a intamplat si ce au de facut in asemenea situatii. Daca nici eu nu m-am putut informa exact la inceput⦠Dar, orice s-ar spune, e cert ca in prima faza au fost niste actiuni deosebit de violente, devastatoare. Eu am curajul sa vreau sa spun ca au fost si actiuni provocate si bine coordonate. Imi puneam intrebarea de ce sa se sparga magazinele. De ce sa se fure? De ce sa se incendieze? Ce are populatia pasnica cu Armata? Ce are Armata cu populatia? Au fost momente care m-au derutat si pe mine, dar mai ales pe cei din strada. Pe urma am inceput sa ma lamuresc.
LA ELBA. In mijlocul curtii erau un scaun si doua difuzoare mari de la care se putea vorbi oamenilor. Probabil ca cineva incercase inainte sa le vorbeasca. Lumea scanda pe buna dreptate:
- Ucigasilor, ce-ati facut?
Totusi m-am dus. Nu mi-a facut nimeni nimic. Am ajuns in mijloc unde era scaunul. Erau cateva femei in fata, dar si tineri. Erau muncitori. Oamenii scandau:
- Jos Ceausescu! Vrem libertate! Ucigasilor!
Am cautat sa-i linistesc si am reusit in cateva randuri. Mi se aratau tuburi de cartuse ca s-a tras in ei. Asta e adevarul.
- Ne-ati omorat copiii!
Le-am spus:
Nu noi v-am omorat copiii. In nici un caz Armata. Armata nu, Armata nu, Armata nu, dati dovada de ratiune, Armata nu are nimic cu poporul. In Armata e copilul tau, fratele tau, le aratam la cei din fata. E fratele tau, e fratele meu, nu Armata are ceva cu voi.
Se potoleau, iar incepeau. Unii strigau, altii taceau.
La un moment dat, cineva m-a intrebat:
- Dar unde-i popa?
Nu stiam care popa. Dupa aceea mi-am dat seama. Era vorba de preotul Tökes, care a avut rolul ce l-a avut. Noi n-aveam nimic de-a face cu el. Mi se spusese ca de aici a pornit. Apoi au cerut:
- Sa plece Armata!
Le-am spus:
- De acord, va pleca Armata. Va pleca Armata, dar fiti oameni linistiti, dati dovada de ratiune. Nu mai atacati soldati, nu mai atacati magazinele.
- Nu noi, nu noi am spart magazinele, nu noi am dat foc!
Deci oamenii spuneau niste adevaruri.
- Bun, zic, atunci o sa plece Armata.
Cativa au aplaudat. Am auzit pentru prima oara:
- DECI ARMATA E CU NOI!
E VORBA DE POPOR! Am plecat de-acolo si m-am dus la Comitetul Judetean. Masina fugise intre timp, nu stiu, i-a fost frica ofiterului sa mai ramana. M-am dus cu o masina de la Garzile Patriotice pana la Comitetul Judetean si m-am prezentat la secretarul Coman. I-am spus:
- Tovarase secretar, nu e vorba de trei femei. Uitati ce cere lumea: - Jos cutare, vrem libertate si asa mai departe si ca Armata...
Chiar asa s-a exprimat:
- Uite, bai Victore, - adresandu-se generalului Stanculescu - uite, acesta s-a speriat de trei femei. Ha, ha, s-a speriat de femei.
Zic:
- Nu e vorba de femei! Si va rog sa-mi dati voie sa plec.
Si-am plecat imediat. Am plecat de-acolo si m-am dus la comandamentul diviziei. Mi-am dat seama ca nu era vorba de niste derbedei, ca de-acum era vorba de popor, nu mai era vorba de aia care sparg, de aia care incendiaza, era vorba de popor.
CONTRADEMONSTRATIA. Tot in noaptea de 19 am primit telefon de la Bucuresti, de la fostul ministru al Apararii Nationale, ca la Timisoara se vor trimite in cursul noptii 22 de mii de luptatori din trei judete, adica luptatori din Garzile Patriotice, care impreuna cu garzile din Timisoara sa-i imprastie pe demonstranti. Am ramas un pic dezorientat. Apoi a adaugat ca ni se va trimite de la Bucuresti, de la Marele Stat Major, un plan pe care il va lucra generalul Eftimescu. Dupa aceea am primit telefon si de la fostul sef al Statului Major al Garzilor Patriotice, colonelul Parcalabescu, ca luptatorii vin de la Olt si de la Dolj si sunt inarmati cu bete. I-am zis:
- Pentru ce sa vina? Crezi tu ca muncitorul din Olt va lovi muncitorul din Timis?
|
|
|
Niste ineptii care s-au facut. S-a luat legatura cu Bucurestiul pentru ca sa facem un plan. Le-am spus de la inceput ca era o treaba hotarata de Ceausescu. Ca s-au format garnituri, ca or sa vina, ca trebuie sa ne gandim la cazare, si asa mai departe. In momentele alea nu mai era cazul sa vina Garzile Patriotice. De fapt s-a demonstrat ca au venit de pomana si ca nu trebuiau sa vina. Ma rog, trec peste toate episoadele astea. S-a incercat o contrademonstratie, retineti.
De catre cine?
De catre cei din Timisoara, primul secretar Balan cu cel de la Municipiu, cu secretarul Mot, cu ceilalti, ca in doua intreprinderi, la UMT si la Solventul, nu, nu la Solventul, nu mai retin exact, se organizeaza niste contrademonstratii si sa participe si Armata la ele. I-am zis:
- Riscul e foarte mare, nu se poate face asa ceva, ar insemna un macel, e un risc extraordinar. De ce sa-i ia, cum, cum sa patrunda acolo, n-am inteles.
- Faceti planul si mi-l trimiteti. Si mai ma suni.
- Cum mai???
- Da, un glont in piept.
- Dar cum, cum??? Si pur si simplu am simtit ca mi-a amortit mana pe telefon. Nea Vasile fiind ministrul Apararii.
Un prim moment, pe care as vrea sa-l retineti dumneavoastra si poporul roman, a fost ca s-a propus la un moment dat, datorita situatiei grele create, interventia straina, cu trupe specializate, la care m-am opus categoric. Exista martori in acest sens, ca m-am opus. Vreau sa trec peste unele amanunte: cum am ajuns, cine ce mi-a zis, ce-am facut; e important pentru tara; e important pentru viitorul Romaniei. Mi s-a sugerat de domnul Iliescu, domnul Militaru, domnul Voican si cei care mai erau: "Domnule, ce facem? Nu vezi ca e prapad, moare lumea, e omor, e scandal. Va propunem sa cerem ajutor, sa chemam o brigada, un batalion. Cat are o brigada? Cat are un batalion?". Probabil ca este momentul in care pe undeva se poate spune ca am intrat in panica, si probabil ca e adevarat. Intr-adevar, am intrat in panica. Nu voiam sa transform Romania in al doilea Liban. Si am spus-o foarte clar si foarte ferm si mai exista si azi martori, daca n-or fi masluiti si astia, dar nu cred, pentru ca exista un Dumnezeu si o dreptate. "Domnule, zic, faceti o mare greseala, o mare eroare, iar eu cat voi fi seful Marelui Stat Major al Armatei Romane nu voi admite aceasta treaba." Probabil ca am batut si cu pumnul in masa. Asa este. Am fost nervos. Am fost nervos cu domnii care sunt acum in conducere cand le-am spus: "Domnilor, aveti o mare raspundere, v-ati creat ad-hoc un guvern sau ce e. Faceti ceva, dati comunicate, spuneti ceva romanilor, poporului, pentru ca e haos. Ati zis ca e vid. E vid, dar cat lasam vidul?". Poate a deranjat aceasta treaba. De ce spun poate? Pentru ca mi-am dat seama ce se va intampla cu mine in viitor, in urmatoarele zile. Si atunci am chemat la mine pe colonelul Mircea si cred ca si pe locotenent-colonelul Lungu. Nu! Am fost sunat de atasatul militar sovietic Mihailov:
- Nici un fel de ajutor, domnule! Nu avem nevoie de nici un fel de ajutor.
- Domnilor, eu v-am spus parerea mea. Nu accept, cat sunt seful Marelui Stat Major, nici un fel de ajutor de la nimeni. Armata Romana si noi ne vom rezolva singuri treburile.
- Domnule, nu e nevoie, le stim si noi.
Deci s-au incercat niste treburi. M-a sunat Vatzic, sau din partea lui Vatzic, a cehilor, ca:
Ajutor! Ce ajutor?
- Cum sa participe Armata? N-are ce cauta Armata!
COMANDO. Mi s-a ordonat in 21 de catre secretarul Ion Coman sa organizam un "comando" cu regimentul de parasutisti care sa-i captureze pe cei care vorbeau in Piata Operei, cu aparatura cu tot. Sigur ca era o ineptie. Acolo erau mii de oameni, cum sa te duci sa capturezi? Ca cei de la Ministerul de Interne au planul cladirii si ca stiu tot si sa facem un plan pe care sa i-l prezint. I-am spus ca am inteles, am dat telefon la Inspectorat, cred ca era generalul Mihalea (de la Inspectoratul General al Militiei) si i-am spus:
- Daca aveti de gand sa faceti un plan, trimiteti-va ofiterii la divizie, ai mei nu vin acolo.
L-am chemat la mine pe seful Sectiei Cercetare, colonelul Ionita, de la Marele Stat Major, si i-am spus: "Vezi ca vor sa faca un plan, dar in nici un caz nu se va executa". Cei de la Interne au venit a doua zi de dimineata, deci pe 22. Secretarul Coman a zis:
- Faceti planul si mi-l trimiteti!
La care eu am spus:
- Riscul e foarte mare, nu se poate face asa ceva, ar insemna un macel, e un risc extraordinar. De ce sa-i ia, cum, cum sa patrunda acolo, n-am inteles.
- Faceti planul si mi-l trimiteti. Si mai ma suni.
Am inteles ca nici el n-a fost intru totul de acord, dar... Au venit totusi la noi cativa ofiteri. I-am bagat intr-o sala. Inainte de asta insa am chemat la mine pe maiorul Ghergulescu, comandantul Batalionului de Cercetare de la Buzau, care era cu mine, pe comandantul Regimentului de Parasutisti si pe colonelul Ionita si le-am spus: "Lucrati la plan, dar nu se executa nimic din el. Lucrati insa la el si trageti de el cat puteti".
MOARTEA LUI MILEA. Lucrul care m-a socat intr-adevar, si m-a socat puternic, adica comunicatul dat cu privire la ministrul Apararii Nationale. Cu cateva minute inainte de asta am fost sunat sa ma prezint la telefon cu Bucurestiul. Am fost sunat de seful Comandamentului de Transmisiuni, actualul general Popescu Nicolae, si-mi spune:
- Tovarase general, nea Vasile... e... mort...
- Cum mai???
- Da, un glont in piept.
- Dar cum, cum??? Si pur si simplu am simtit ca mi-a amortit mana pe telefon. Nea Vasile fiind ministrul Apararii.
Pur si simplu am ramas fara glas. N-am inteles unde s-a intamplat, afara, pe baricade, unde, cum? Dar, ma rog, asta a fost vestea la telefon. Dupa care i-am transmis-o lui Coman: "Se pare ca ministrul..." "Bine, bine", mi-a raspuns el. Dupa aceea la televizor a fost dat comunicatul ca ministrul a fost un tradator. In momentul acela am simtit ca imi pierd complet cumpatul si am afirmat ca se face o mare marsavie, ca se insceneaza ceva ingrozitor. Era vorba de ministrul Apararii Nationale, pe care-l cunosteam de foarte tanar, pentru ca mi-a fost comandant de scoala militara, de unde aceasta idee in toata tara ca a tinut foarte mult la mine. Probabil. N-am fost rude, unii au si spus ca am fost rude, n-am fost nici un fel de rude. M-a cunoscut ca elev in scoala militara, apoi ca ofiter. Sigur ca m-a ajutat in viata, in sensul ca mi-a trasat sarcini sa ma pregatesc si nu ca m-a propulsat. Dar comunicatul m-a socat fantastic si am afirmat de fata cu cei care erau acolo ca: "Asta e o mare marsavie si vreau neaparat sa ajung la Bucuresti sa spun poporului roman ca e o inscenare ingrozitoare facuta de niste cretini, de niste oameni care n-au nimic sfant".
LA BUCURESTI. La minister m-am intalnit pentru prima data cu domnul Iliescu. Auzisem de el. Stiam ca a lucrat la Directia Apelor, chiar era vecin cu mine, dar nu ne-am intalnit niciodata. La minister erau foarte multi generali, activi si in rezerva. Am intrat deci in biroul ministrului. Va dati seama, eram dupa patru-cinci nopti de tracasare. S-a spus ca trebuie sa mergem neaparat la fostul sediu al Comitetului Central si sa le vorbim oamenilor sa se linisteasca. Iliescu sa vorbeasca poporului, iar eu sa vorbesc Armatei. Era normal sa fie asa, eram seful Marelui Stat Major. Murise ministrul si trebuia sa se spuna ceva Armatei. Eu eram cel obligat prin natura functiei, a gradului, a functiei mai ales, ca oamenii ma cunosteau. Armata nu mai avea ministru, dar il avea pe primul adjunct.
In birou s-a incercat sa se faca nu o platforma, ci un comunicat care sa se dea publicitatii. Fiecare spunea cate ceva. Eu am zis:
- Din partea Armatei ridic doua probleme: una - trupele de graniceri, care cu trei zile inainte intrasera in subordinea Ministerului de Interne, sa treaca inapoi la Ministerul Apararii Nationale. Erau trupe pe care noi le-am educat, noi le-am instruit, noi ne-am chinuit cu ele si au si acum necazuri mari de tot; a doua - sa se inchida granitele, macar pentru o perioada, pentru ca erau niste probleme.
.
.
Ajutorul "fratesc"
|
|
PIONUL. Generalul Militaru, cel care a destabilizat Armata
|
- Tovarasi, felicitari. E nevoie de ajutor?
- Nici un fel de ajutor, domnule! Nu avem nevoie de nici un fel de ajutor.
Cand si ei au sugerat sa le cerem ajutor, am intrat in panica. Si atunci am chemat pe cei doi si am spus: "Suna la Moscova. Cheama-l pe Moiseev, seful Marelui Stat Major sovietic, omologul meu". A raspuns Denisov, mi se pare, poate gresesc, sunt atatea care s-au petrecut, si am spus: "Domnule, noi nu avem nevoie de nici un fel de ajutor de la voi, retineti, de nici un fel de ajutor!". S-a incercat, a doua oara, cand eram in birou la mine, la Marele Stat Major:
- Domnule, ce facem domnule, nu se termina! Moare lumea, panica, sa chemam...
Le-am spus:
- Domnilor, eu v-am spus parerea mea. Nu accept, cat sunt seful Marelui Stat Major, nici un fel de ajutor de la nimeni. Armata Romana si noi ne vom rezolva singuri treburile.
Poate ca gresesc, dar cred ca este una din cauzele pentru care am ajuns acum sa fiu oarecum exilat.
Totusi s-a incercat si s-a dat telefon. Eu am vorbit cu Moscova, retine. Asa. M-a sunat si atasatul militar ungur, care e si acum aici, Arady, ca:
- E nevoie de ajutor? Ca imi da (indica) niste statii ale Securitatii care emit noaptea!
- Domnule, nu e nevoie, le stim si noi.
Dar, ma rog, le-am notat, le am si acum, cateva din ele.
Deci s-au incercat niste treburi. M-a sunat Vatzic, sau din partea lui Vatzic, a cehilor, ca:
- Ati ramas fara munitii?
Era posibil sa ramana Romania fara munitii pentru trei lulele, trei surcele, pentru cat s-a tras acolo la Bucuresti? Deci au fost, asta vreau sa spun, niste treburi care trebuie lamurite. Cine a incercat aceasta diversiune? Cu ce scop? Dupa care am raspuns foarte categoric: "Nu avem nevoie de nimic. Romania, adica poporul si Armata Romana, isi rezolva treburile cu fortele pe care le au". Si slava Domnului ca avem destule forte.
Si avem destule forte. Socul pe care l-am avut dupa (lipsa de auditie - n.r.). Deci au sunat la Moscova, au cerut, sigur ca nu li s-a dat aprobare, desi mai spun si o alta treaba. Uite ca iar revin inapoi, pentru ca n-am fost pregatit pentru discutia asta si pentru interviul acesta, nu interviu, spovedanie, draga, spovedanie. Domnule, au fost persoane care au vorbit prima data cu Moscova, inclusiv Militaru - (Alio Maskva, ia bil gheneral Militaru). Pe mine asta... m-a panicat, poate gresesc, dar atunci mi-a produs panica. Alte persoane au cerut cu Gorbaciov si cu altii, cu Tiajelnikov, care e ambasadorul sovietic la Bucuresti, n-am nimic, am respect pentru el. Nu vreau sa le imput lor nimic, dar imi imput mie faptul ca am intrat in panica. De ce-am intrat in panica? Va intelege cineva vreodata de ce am intrat in panica? Pentru ca se vehiculau niste lucruri care si acum sunt valabile (lipsa de auditie - n.r.).
Ajutor! Ce ajutor?
