Crescut în orfelinat, student la Medicină

De când se ştie, Cristian le-a spus fraţi copiilor abandonaţi, ca şi el, iar mamă - educatoarelor şi îngrijitoarelor de la centrul de plasament care îşi atingeau palmele de creştetul lui. Pentru el însă, zilele nu s-au scurs ca nisipul dintr-o clepsidră, fără să lase urme. A tras cu dinţii ca viaţa grea din orfelinat să nu-l ducă pe căi greşite. A învăţat. Pe sub pătură, noap­tea, în camere de 10-15 copii, prin parc, prin RATB, pe oriunde. A ajuns student la Medicină. Îi sunt dragi oamenii. Şi vrea să-i ajute. Deşi lui arareori cineva i-a oferit sprijinul.

"În centrul de plasament, oamenii nu cred în noi. Se uită prin noi. Nu văd nimic. Aşa că atunci când am picat la examenul de admitere la liceu nu am plâns. Nu am disperat. Am strâns din dinţi, am mers acolo unde am fost repartizat, la şcoala profesională de vopsitori auto din Brăneşti, şi am învăţat. Doi ani.

La final am dat din nou admiterea la liceul din Brăneşti. Am intrat cu brio. Un an am stat la internat. Apoi, Direcţia de Asistenţă şi Protecţia Copilului nu a mai putut să ne plătească masa şi patul pe care l-aş fi împărţit cu oricine, numai să pot sta acolo. Am făcut naveta zi de zi, timp de patru ani. Mă trezeam la 5:00 di­mi­neaţa, săream peste micul dejun, pentru că nu aş fi avut cum să ajung la timp la ore. Ajungeam acasă seara, târziu, îngheţat, plouat, obosit. În fiecare seară mă rugam în gând ca doamnele de la bucătărie să îmi fi oprit ceva de mâncare, orice. De cele mai multe ori adormeam după ce mestecam un colţ de pâine rămas pe la colegii de dormitor."

Cristian Marin are 28 de ani. Şi fire de păr alb apărute prea devreme. Şi tristeţi pe care copiii nu ar trebui să le simtă. Abandonat în maternitate, adoptat de un sistem mereu nepregătit pentru nevoile şi dorinţele "prea înalte" pentru cel care avea să viseze la un loc în care să poată să înveţe, în care să nu adoarmă mereu în gălăgia zecilor de "fraţi" şi de "surori" cu care împărţea odaia. Cristian a crescut la Centrul de Plasament nr. 3, mângâiat de mâinile educatoarelor sau ale îngrijitoarelor şi neştiut de mamă şi de cei şapte fraţi ai săi.

"Până la 26 de ani am fost instituţionalizat. Am învăţat. Am fost cuminte. Nu am întins mâna. Muncesc. Sunt un om cinstit. Şi corect." Vorbele tânărului sună trist. Îşi aminteşte cum de Crăciun, pe când avea doar câţiva ani, după ce recitau poeziile învăţate tot anul, primeau doar câte o bomboană pe care o luau dintr-o pungă mare, pe care doamna educatoare o ţinea în braţe. După-amiezile se strâgeau roată mai toţi copiii şi începea târguiala: un pix pentru o jucărie, un caiet pentru o gumă de mestecat... Dar cea mai mare bătaie era pe mâncare şi mai ales pe desert. Pentru o jumătate de prăjitură, Cristian nu s-ar fi zgârcit să-şi ofere tricoul pe care îl ţinea de bun, "pentru serbări sau cine ştie ce vizite".  


"ÎNVĂŢ ÎN PARC, ÎN RATB, PE UNDE APUC!"
Acum, a ajuns la facultate. Medicină. Şi-ar fi dorit la Jurnalism. Chiar şi la Teatru. Nume­roa­se­le dăţi în care oblojea rănile colegilor săi cu spirtul, iodul sau cu medicamentele pe care le pisa şi le punea în linguriţă, ca să nu mai pară atât de amare, au fost decisive în luarea ho­tă­râ­rii finale. "Eram în tabără la Cernica. Un coleg avea febră, îi venea să vomite. Nu ştiam la cine să apelăm. Toţi aflaseră de trusa mea im­pro­vi­zată dintr-o veche cutie în care la un moment dat fuseseră unelte. I-am pisat un paracetamol, i-am pus comprese cu apă rece şi cu spirt pe frunte şi la picioare, l-am învelit bine şi i-am zis să se odihnească. Făcuse insolaţie. După nici o oră, băiatul şi-a revenit. Atunci a fost prima da­tă când am ajutat un om. De atunci, copiii au început să îmi spună «Doctorul»."

"Doctor" era doar pentru cei în mijlocul cărora crescuse. Adulţii se uitau reticenţi la el, iar planurile lui de viitor erau, pentru ei, doar vorbe prea mari pentru un copil al nimănui. "Toate aceste lucruri m-au ambiţionat. Am dat la facultate la stat. Am picat. E greu să înveţi temeinic atunci când n-ai pace. A trebuit să mă duc la o facultate particulară. Altfel, aş fi zburat din sistem. Acum, sunt anul 3 la Facultatea de Medicină «Titu Maiorescu». Pentru a avea bani să-mi plătesc ratele, tai din porţia de mâncare, renunţ la haine, la filme, la teatru, la orice.

Am învăţat să fac mâncare. Ieşi mai ieftin dacă găteşti. Ciorbele sunt specialitatea mea. Când am făcut prima dată ciorbă în centru a fost bătaie pe ea. La fel ca şi pe pilaf sau ghiveci, mâncăruri de care colegii mei erau sătui, le considerau ca fiind ale săracului. Nu mă despart de rucsac. În el pun şi bulionul sau cartofii de la piaţă, tot în el îmi pun şi cărţile sau cursurile. Citesc pe unde apuc. La serviciu, în metrou, în tramvai, în parc. Acum, de când am renunţat la chirie pentru a putea să-mi strâng bani de facultate, locuiesc pe la prieteni, care mă primesc câte o lună sau câteva zile.
De cele mai multe ori, apartamentele lor sunt supraaglomerate. Mă bucur însă că am unde pune capul pe pernă."
"COLEGII MEI AU LUAT-O PE CĂI GREŞITE"
Cristi are cearcăne adânci. "Am obosit şi câteodată îmi vine să las baltă totul", îmi spune zâmbind în colţul gurii, resemnat. Ştie însă că-s doar vorbe spuse la neputinţă. A văzut în atâţia ani cum copiii de odinioară, colegi de somn, de joacă, de şcoală, ajunşi adolescenţi, au plecat din centru şi "au murit". "Nu la propriu. Dar le-a pierit bunătatea, altruismul, au renunţat la şcoală, la planurile pe care ni le făceam noaptea, după ce în cameră se stingea lumina. Acum, unii sunt la închisoare, alţii prin canale, cerşesc sau dau în cap ca să aibă ce mânca. Din 12, câţi am fost la şcoala profesională, doar eu şi încă un coleg am mers mai departe, la liceu. Mi-am spus de atâtea ori că singura mea scăpare sunt Dumnezeu şi învăţătura."

Tot Dumnezeu i-a înfrânat gândul rău ce-l bântuia de fiecare dată când se gândea la mama care l-a părăsit. "Am reuşit să aflu adresa mamei mele. Împreună cu o doamnă, care obişnuia să vină să ne mai ia pe la ea câteva zile, am reuşit să dau de mama mea. Locuia într-o curte mare, în care se aflau mai multe case. Atunci a fost momentul în care am aflat că mai am şapte fraţi. Ea era florăreasă. Când m-a văzut, şi-a dat seama cine sunt. M-a îmbrăţişat, i-au dat lacrimile. Nu am urât-o niciodată. Îl iubesc prea mult pe Dumnezeu, ca să pot purta ură, ranchiună, mai ales faţă de cea care m-a născut.

Am aflat că tatăl meu a murit, că ea a trebuit să se chinuiască cu fraţii mei, că a fost nevoită să mă lase în spital. Mi-am dat seama că vorbele ei sunt adevărate atunci când am văzut cum stăteau fraţii mei, cu copiii, cu nevestele lor, în doar câteva camere, claie peste grămadă. Mi-au zis că pot să stau şi eu. Am simţit însă că nu e tocmai ceea ce îşi doresc. Am observat cât de diferiţi suntem. Credem în alte lucruri. Dintre toţi fraţii, eu sunt singurul care a mers la şcoală. Să bei, să fumezi, să nu ai un serviciu stabil, să nu ai un Dumnezeu în care să crezi... nu aş putea trăi în aceste condiţii", spune Cristian, şi privirea îi cade pe cele câteva file pe care sunt scrise versuri compuse de el. "Pot să vă recit o strofă?", mă întreabă timid. "Aş lua cu împrumut iubirea/ În pieptul meu s-o las curgând/ Să cânt, să râd cu fericirea/ Niciodată să nu mai plâng."


MAESTRU DE CEREMONII
Tânărul de 26 de ani vede suferinţa zi de zi. Pe chipul lui. Pe chipurile copiilor şi ale bătrâ­nilor pe care îi îngrijeşte la Centrul de urgenţă pentru persoanele fără adăpost. Mulţi asemenea lui ar fugi de oamenii trişti şi neputincioşi. I-ar aduce aminte mereu de trecut. "Eu învăţ de la ei. Ei mă ţin curat la suflet. Nu vreau ca su­fe­rinţa, greutăţile să mă înrăiască."

Pe unde se duce încearcă să aducă bunădispoziţie. Face serbări cu copiii, organizează concursuri, pe­tre­ceri. Se străduieşte să obţină sponsorizări de la fundaţii sau de la Direcţie pentru a face ca­douri semenilor lui. Maestru de ceremonii a fost şi când locuia în centrul de plasament. Trei ani la rând a organizat împreună cu o echipă bine pusă la punct "Surprize-surprize". Reţeta show-lui trebuia respectată. Aşa că tânărul fă­cea ce făcea şi le îndeplinea cea mai aprinsă dorinţă "fraţilor" lui: să-şi întâlnească familia. "Umblam ca disperatul. Luam cartiere întregi la scotocit, până dădeam de familia respectivă. Acele seri erau minunate.

Odată am găsit o fa­milie într-un ghetou. Şi acum, când mă în­tâl­nesc cu foşti colocatari, îmi zic: «Îţi mai aduci aminte de Surprize-surprize?»." Chipul lui Cristian se îmbujorează. "Sărbătoarea copiilor", "La noi acasă", "Academia copiilor", "Artist pentru o zi", "Cânt cu tine" sau "Dansez pentru tine" au fost proiecte realizate de el, care au ajuns să se desfăşoare în întregul Sector 3. Este mândru de ele. Şi de cele peste 350 de poezii scrise până acum. Ţine minte că, în semn de mulţumire, colegii săi au vrut să-i facă o surpriză. "Au ape­lat la adevărata emisiune «Surprize-sur­prize» şi mi-au făcut cadou o maşină de scris." Toate au trecut. Sunt amintiri.

Cristian se simte iar singur pe lume. Acum câteva luni a fost a doua oară abandonat. "Munceşte şi o să-ţi fie bine!", aşa i-au spus reprezentanţii instituţiilor care trebuiau să-i poarte de grijă. Aşa a făcut. Dar tot pe drumuri este. După ce a trecut de la o casă de copii la alta, Cristian a trebuit să în­frun­te realitatea: şederea cu chirie. Se angajase de mai bine de un an ca asistent medical genera­list în cadrul Direcţiei de asistenţă socială a Sec­torului 3. Din cele 9 milioane care-i intrau lunar în buzunar, 7 dintre ele se duceau în contul proprietarului garsonierei pe care o împăr­ţea cu un coleg de centru. "Am fost nevoit să plec de la garsonieră. Nu-mi ajungeau banii."

După ce a făcut memorii pe care le-a depus la Spaţiul Locativ din cadrul Primăriei Sectorului 3, la Guvern, la Preşedinţie, la Avocatul poporului, la Primăria municipului Bucureşti, la Pri­măria Sectorului 3, Cristian tot pe stradă este. Trimis de la Ana la Caiafa, tânărul a aflat într-un târziu că şansele sale de a închiria o casă de la stat s-au micşorat considerabil. Şi iată cum, de luni în şir, se învârte într-un cerc vicios: primăria îi cere să facă dovada domici­liului, cu acte concrete, în condiţiile în care el cere un adăpost tocmai pentru că nu are unde sta. Cristian a depăşit vârsta de 20 de ani până la care putea fi numit protejat social, aflăm de la Spaţiu Locativ. Deşi, după cum spune tânărul, "nu m-am simţit niciodată protejat de nimeni". Şi cum ar putea, când se pare că în faţa autorităţilor copiii din centrele de plasament sunt în fapt nişte suflete deja pierdute...


CUM O DAI, NU-I BINE
Dacă în 2007 dosarul lui Cristian ocupa poziţia 10, cu 56 de puncte, la fel şi în 2008, cu 55 de puncte, în prezent se află pe poziţia 95, cu doar 45 de puncte. Explicaţia? "În dosarul lui nu exi­s­tă nici un contract de închiriere a unei locuinţe, de care ar fi avut nevoie pentru un punctaj mai mare, ci doar viză de flotant", ne explică Elena Bădulescu, inspector Serviciu Spaţiu Locativ, din cadrul Primăriei Sectorului 3. "Trebuie să-şi refacă dosarul şi să-l depună pentru anul 2010. Este necesar să meargă la Direcţia de taxe şi impozite, pentru a dovedi că nu are calitatea de chiriaş, şi nici pe cea de tolerat în spaţiu de familie sau de rude. Punctajul însă va fi mic­şo­rat", explică inspectorul.

Conform declaraţiei inspectorului, "tinerii din plasament au prioritate la ob­ţi­ne­rea unei locuinţe sociale până la vârsta de 20 de ani. În fruntea listei se află "bolnavii, apoi cei fără nici un venit", ne spune Ion Militaru, şef Serviciul Spaţiul Locativ, Primăria Sectorului 3. Cristian păcătuieşte iar: are loc de muncă. Tradus în sistemul ciudat al legilor ro­mâ­neşti: şanse reduse. Nici la locuinţele ANL se pare că nu are sorţi de izbândă, dacă e să ne luăm după spusele inspectorul Bădulescu: "Nu s-au mai construit case de patru ani, persoanele care au depus dosare s-au înmulţit, şansele s-au micşorat faţă de anii trecuţi". Ani în care, deşi Cris­ti­an şi-a depus conştiincios actele necesare, deşi era un copil crescut în centre de plasament, nu i-au adus niciodată un loc pe lista persoanelor care au reuşit să închirieze o locuinţă de la stat.