Criza locuinţelor îşi arăta colţii

Clădiri neterminate, schele abandonate, şantiere în lucru, dar fără mun­citori, macarale inerte confereau "Micului Paris" un aspect jalnic.

Edificii măreţe proiectate de arhitecţii "Epocii de Aur" rămăseseră în stadiu incipient. La fel şi multe dintre blo­curile destinate "oamenilor mun­cii". În oraşele României, dar mai ales în Capitală, criza locuinţelor a început să-şi arate colţii.

În catastifele Primăriei scria negru pe alb că 20.000 de constructori osteneau pe şantierele antreprizelor Capi­ta­lei şi alte câteva mii erau înscrişi pe statele de plată ale Departamentu­lui de Construcţii şi Lucrări Publice. Şi totuşi, de muncit nu mai muncea ni­meni pe şantier. Ci, pe cont propriu, la particularii din ţară şi din străinătate.

În înţelegere cu maiştrii, zi­darii, zugravii şi tâmplarii prefe­rau să "onoreze" alte obligaţii decât cele menţionate în contractul de mun­că. În timp ce peste 100.000 de b­u­­cu­reşteni aşteptau apartamente, în­­scrişi pe listele sindicatelor cu ani în urmă.

În baza noii legislaţii a muncii, lu­crătorii beneficiau şi de reducerea tim­pului de lucru pe săptămână (de la 60 la 40 de ore). Chiar şi atunci când erau găsiţi la locul de muncă, an­gajaţii se plângeau că nu aveau nici materiale de construcţii, nici utilaje.

E adevărat că tot particularii "subminau" întreprinderile de stat. IREMOAS (Bucureşti) şi SANITAS (Cluj-Napoca), principalii furnizorii de materiale de construcţii, prefe­rau să livreze ciment, oţel, beton, BCA, ţevi şi tuburi persoanelor fizice. Greu se găseau şi materialele de finisaj, gresie, faianţă, parchet.

Din ianuarie 1990, 16 trusturi ju­deţene din construcţii îşi retrăseseră for­ţa de muncă din Bucureşti, concentrându-se pe obiectivele locale. Aceia fuseseră muncitorii "detaşaţi" în Capitală, la măreţe edificii ale "Epo­cii de Aur". Altă dată folosiţi la "mun­ci patriotice" în construcţii şi sol­daţii ieşiseră din schemă. Mâna de lucru scăzuse şi prin pensionarea ma­sivă a lucrătorilor înainte de termen.

La rândul ei, Primăria vindea bla­na ursului din pădure. Deşi repartizase de la începutul anului 7.587 de locuinţe (mai ales în sectoarele 2 şi 4), 1.500 erau în blocuri neterminate. "Rămânem în continuare pe poziţie, declara ziarului Adevărul arhitectul Sorin Gabrea, viceprimar al Bu­cu­reş­tiului. Ne-am gândit la mai multe formule pentru a grăbi terminarea miilor de apar­ta­mente aflate în cartierele noi. Lan­ţul se rupe, cum s-a putut constata, la lucrările de zidărie şi la finisări. Aici nu dispunem de forţa de muncă necesară.

Încercăm să policalificăm din oa­menii care se ocupă de realizarea struc­turii blocurilor, constructori care au rămas fideli şantierelui. (...) În­treprinderi bucureştene care dispun de forţă de muncă specializată şi solicită apartamente, cum sunt Metroul, Centrala de Construcţii Căi Ferate, precum şi Ministerul Apărării Naţionale, vor prelua, de asemenea, din blocurile a căror structură a fost realizată, urmând să predea Primăriei o cotă din apartamentele construite cu forţe proprii, cealaltă parte rămânând acestor unităţi, pentru personalul care solicită locuinţă."

Din puţinul care se construise, se fura ca-n codru. Zi de zi, din apartamente dispăreau fie uşi, fie ferestre, chiuvete, calorifere. O năstruşnică idee a avut edilul, pentru a evita furturile din locuinţele neterminate. Oficialul propunea, nici mai mult, nici mai puţin, ca viitorii locatari să-şi înfiinţeze asociaţii în scop de păzire a bunurilor.


SOARTA GHETOURILOR
Parcă nu ar fi fost de ajuns defici­tul de locuinţe, în Bucureşti existau şi adevărate ghetouri. Locatari sosiţi în Capitală după Revoluţie se instalaseră în 194 de blocuri, cu apartamente de confort 3 şi 4. Pes­­te 14.000 de familii se chi­nu­iau în locuinţe fie liliputane, fie construite impropriu. "O echipă de specialişti expertizează tehnic toate aceste blocuri şi circa 1.000 de familii vor primi case până la finele anului, promitea viceprimarul Cătălin Ior­gulescu într-un interviu acordat ziarului România liberă . Ceilalţi, în urmă­to­rii doi-trei ani".