Cu dosarele pe masa

Intr-o perioada marcata de inceperea tranzitiei catre democratie - deceniul noua al secolului XX - presa devenita "libera si independenta" a jucat un rol esential. Societatea romaneasca postdecembrista a fost invadata prin intermediul presei de senzational. Nu de putine ori senzationalul s-a definit prin publicarea unor file din dosarele Securitatii.

(DEZ)ORDINE. Din pacate, sunt slabe sanse de a afla care au fost dosarele distruse, la ordin sau voluntar, cu scopul de a fi publicate in presa, dupa evenimentele din decembrie 1989

Incercarile de reconstituire ale traseelor pe care le-au luat dupa 1989 arhivele fostei politii politice - Departamentul Securitatii Statului (DSS) - si cele ale Partidului Comunist Roman se blocheaza la un moment dat. Intrebarea fireasca este "De ce?" si la ea vom gasi posibile raspunsuri rasfoind presa anilor ’90.

CA LA NOI LA NIMENEA! Pentru guvernele si parlamentele tarilor din jurul nostru, caderea comunismului a insemnat si punerea in ordine a arhivelor politiilor politice si declasificarea lor partiala. Aceasta operatiune a permis Ungariei, Poloniei sau Cehoslovaciei sa isi "curete", macar pe ici pe colo, de gura lumii, administratia si politicul de vechile elemente comuniste. In Romania, daca asemenea decizii ar fi fost luate la timpul potrivit si de catre oamenii potriviti, probabil ca "adevarurile" despre trecut ar fi iesit mai repede la iveala.

PUNCT SI DE LA CAPAT. Motivele pentru care nici dupa trecerea a 15 ani de la evenimentele din decembrie 1989 nu reusim sa deslusim misterele "ratacirii" arhivelor sunt multe si diverse. Un prim obstacol in calea aflarii adevarului despre locul si timpul exact in care au fost depozitate dosarele apartinand patrimoniului national al tarii este golul legislativ dintre 1989 si 1992. Punctul de plecare in cercetarea traseului arhivelor este Ministerul Apararii Nationale, cel sub administrarea caruia, prin decret al CFSN, Securitatea a fost trecuta cu oameni si "hartii". Urmatorul loc - oficial - in care dosarele Securitatii sunt de gasit este Serviciul Roman de Informatii, incropit si el la mare viteza, prin decretul Consiliului Provizoriu pentru Uniunea Nationala din martie 1990, si "tintuit" prin Legea 14/1992.

Problemele incep sa se iveasca atunci cand incercam sa deslusim ce s-a petrecut intre 1990 si februarie 1992, cand este emisa Legea privind organizarea si functionarea Serviciului Roman de Informatii. Aceasta, in articolul 45, prevede clar ca SRI "preia spre conservare si folosinta fondurile de arhiva ce privesc siguranta nationala ale fostelor organe de informatii cu competenta pe teritoriul Romaniei". Ce s-a "preluat" de catre noul serviciu sub "umbrela" conceptului de "siguranta nationala" inca nu stim! Dar ceea ce putem afirma cu certitudine este ca si din dosarele scapate de distrugerea unor ofiteri ce le aveau "in lucru" multe au ajuns pe masa redactorilor-sefi de cotidiane si saptamanale centrale.

SETE DE ADEVAR? Lacome de subiecte inedite, dupa o perioada in care cenzura sugrumase libertatea cuvantului, unele dintre ziarele romanesti au incercat sa atraga cititorii prin publicarea unor file sau chiar a unor parti intregi din dosare apartinand fondului arhivistic national. In loc sa contribuie in mod activ si legal la elucidarea "enigmei Revolutiei" si la cercetarea istorica prin punerea acelor dosare la dispozitia organelor de ancheta sau a Arhivelor Nationale, publicatiile de tip tabloid au preferat sa le ofere cititorilor spre lectura. In plus, nu de putine ori aceste "dezvaluiri" erau obiect de santaj si de scandal politic, prin ele mai-marii vremii platindu-si unii altora datorii mai vechi sau mai noi.

Cum ajungeau insa dosarele Securitatii in redactiile publicatiilor ca Tinerama, Zig-Zag sau Expres Magazin? In oricare dintre cazurile "senzationale", autorul unui reportaj isi incepea materialul prin mult-uzatele expresii: "Am primit la redactie", "Ni s-a transmis" etc.

"CAZURI CELEBRE". Frunzarind presa anilor ’90, am descoperit ca aceasta cazuse in plasa de a fi folosita ca tribuna a vocilor unor personaje binecunoscute, cum ar fi Silviu Brucan. Punand mana pe dosarul sau, in niste conditii mai mult decat dubioase, Brucan il da spre publicare in 1991 revistei Expres Magazin, care-l reproduce partial in 20 de episoade. Desi pentru fostul membru al CFSN acest gest trebuia sa insemne o dovada a faptului ca a fost urmarit si persecutat de "cainii de paza" ai regimului comunist, procurorul general adjunct, generalul Mugurel Florescu, era de alta parere. Intr-un interviu acordat publicatiei Zig-Zag in februarie 1991, Florescu, care se ocupa de anchetarea dosarelor Revolutiei, declara ca la ora interviului "Brucan era singurul detinator "oficial" al propriului sau dosar de securitate", dosar care, in mod normal, ar fi trebuit sa se gaseasca pe masa de lucru a procurorilor militari.

DUELUL MAGUREANU - VOICAN. Interesant este faptul ca desi se foloseau de documente secrete purtand parafa DSS sau SRI pentru a-si ridica tirajul, tot ziarele au fost cele care au sesizat serviciu de informatii despre aparitia lor. Prinse cu usa, surse oficiale din cadrul SRI au recunoscut ca publicarea unor materiale inedite ce vizau activitatea Securitatii se datora unor scurgeri de informatii dinspre serviciu. Ba mai mult, s-a ajuns la acuzatii grave de furt din arhive.

Unul dintre cele mai longevive dueluri cu declaratii si acuzatii a fost cel dintre primul director al SRI, Virgil Magureanu, si Gelu Voican-Voiculescu. Nu de putine ori, Magureanu a ridicat incriminator degetul catre Voiculescu, aratandu-l lumii pe cel care, din pozitia de "revolutionar" numit viceprim-ministru, ar fi furat dosare din Arhiva Securitatii. In ziarul Adevarul din aprilie 1992, prin vocea directorului sau, SRI se apara spunand ca nu poate fi acuzat de publicarea unor dosare ale Securitatii, de vreme ce 30.000 de dosare au fost furate la Revolutie, in fruntea delapidatorilor fiind nominalizat Gelu Voican-Voiculescu. Magureanu si-a sustinut opinia si in 1994. Intr-un alt saptamanal, dandu-l exemplu pe Voiculescu, afirma: "Mai multa lume are veritabile stocuri de dosare. Ar trebui sa se faca o campanie, sa se dea o lege prin care documentele sa fie restituite de toti cei care au dat iama in ele".

Tot in 1994, in Expres Magazin, SRI vine cu completari si da chiar cateva cifre referitoare la dosare diparute. Conform declaratiilor serviciului de informatii, intre decembrie 1989 si martie 1990 au disparut 100.000 de dosare "clasificate" de lucratorii SRI ca "dosare", "ordine", "instructiuni" si "alte materiale operative". Unde au ajuns acestea? SRI incearca un raspuns prin care nu face decat sa se eschiveze: Dosarele "au fost puse la dispozitia publicatiilor de catre detinatori ilegali, care au intrat in posesia lor pana la infiintarea SRI si inainte ca acesta sa preia documentele ramase de la fostul DSS". Desi a fost numita o comisie care sa elucideze misterul scurgerii de informatii si folosirea acelor dosare, despre existenta si rezultatele cercetarii acesteia, opinia publica nu a stiut nimic.

SECRET

Intre paginile diverselor reviste puteai gasi prin anii ’90 si documente oficiale emise si de institutii recente, cum ar fi Consiliul Frontului Salvarii Nationale. De exemplu, Tinerama din aprilie 1993 a prezentat un document original, cu mentiunea "Secret", transmis din cabinetul viceprim-ministrului Gelu Voican-Voiculescu catre "cabinetul 1" al presedintelui Consiliul Frontului Salvarii Nationale, Ion Iliescu, datat 15 ianuarie 1990. Gelu Voican-Voiculescu ii cerea lui Ion Iliescu ca trei dintre ofiterii Ministerul Apararii Nationale - coloneii Ion Baiu, Mugurel Florescu si Viorel Tache - sa fie detasati de la Aparare la Guvern. Motivatia pe care o dadea Voiculescu acestei cereri suna astfel: "Acesti ofiteri au indeplinit impreuna cu mine ordinele Dumneavoastra si alte insarcinari de importanta deosebita, care au fost hotaratoare pentru Revolutie. Totodata, ei pot alcatui nucleul unui viitor sector special necesar si util Guvernului". Pasamite, inca din ianuarie 1990, Voican-Voiculescu se gandea la infiintarea unei clone a Securitatii, bineinteles puse la dispozitia unei "parti" a Guvernului. Fiecare dintre cei trei ofiteri au servit, intr-un fel sau altul, atat regimul comunist, cat si cel postdecembrist, care s-a vrut democratic.

IRONIE

Un caz inedit in peisajul razboiului presa - SRI a fost in 1996 publicarea unei copii a dosarului de informator al insusi directorului SRI, Virgil Magureanu. Legea de functionare a Serviciului Roman de Informatii prevede ca: "Nu pot activa in Serviciul Roman de Informatii aceia care, facand parte din structurile represive ale statului totalitar, au comis abuzuri, informatorii si colaboratorii Securitatii, precum si fostii activisti ai Partidului Comunist, vinovati de fapte indreptate impotriva drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului". Din prevederile legii rezulta clar ca Virgil Magureanu nu avea voie sa faca parte din structurile SRI, daramite sa-l mai si pastoreasca! Daca dosarul sau de informator al Securitatii, cu angajamentul semnat in tinerete, a fost publicat in chiar timpul in care Virgil Magureanu detinea functia de director al SRI, in schimb, a disparut dosarul sau de urmarire din anii ’80, perioada in care Magureanu devenise "obiectiv" al temutei Securitati.