Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Deşi războiul a schimbat multe idei şi practici, viaţa cotidiană a satelor continuă pe vechea albie, şi tot domol. Românii erau judecaţi ca o rasă occidentală cu obiceiuri orientale, deşi între orăşeni şi săteni nimic nu pare a fi ceva comun.
În lumea rurală, pământul e privit ca singura sursă de bogăţie. Economia casnică închisă restrânge circulaţia mărfurilor la mici cantităţi şi reduse sortimente de produse alimentare şi de îmbrăcăminte... "Dacă aşa au trăit părinţii, aşa voi trăi şi eu", e justificarea perpetuării ciclurilor muncii şi sărbătorilor. Meşteşugarii tăbăcari şi cei care fac opinci au scos din îndatoririle casnice mai de demult aceste preocupări, dar torsul şi ţesutul rămân. La Scorniceşti, ca peste tot în nordul judeţului Olt, s-a menţinut până târziu portul naţional, confecţionat în casă. Ca stil, n-a fost un costum femeiesc sau bărbătesc caracteristic, ci o copiere amestecată a portului muscelean şi teleormănean. După război, tradiţia opincii a fost serios atacată de asaltul unor încălţări de cauciuc ieftine în formă de sandale şi cipici. Oamenii s-au repezit să le cumpere, dar cine-a purtat o singură dată aşa ceva nu mai vrea, amendează Anuarul Judeţului Olt din 1936 noile tendinţe.
Până la 7 ani, copilul Nicolae Ceauşescu a parcurs circuitul primar al învăţării sociale, mintea sa impregnându-se cu schemele gândirii, credinţelor şi memoriei colective, cu practicile şi deprinderile familiei. Plecat devreme de-acasă, n-a apucat să lege cu alţii de seama sa acele străvechi tovărăşii "de leat" ale adolescenţilor. Băieţii care se bărbiereau şi-n vremea tinereţii sale în satele olteneşti, adunându-se în grupuri mici duminica dimineaţa, îşi oglindeau deopotrivă chipurile şi sufletele unul într-altul. Nicolae Ceauşescu a părăsit satul fără să prindă vârsta "frăţiilor de cruce" ori a petrecerilor cu fete şi flăcăi. Scotomizarea afectelor în relaţiile cu ceilalţi, recomandată de etica "revoluţionarilor de profesie" comunişti, a fost, probabil, şi de aceea adoptată cu uşurinţă de ilegalistul şi mai apoi de liderul Ceauşescu ca practică a severei "tovărăşii".
Ca oricare ţărancă, Lixandra Ceauşescu şi-a dus copiii la biserică. "Omul cu frică de Dumnezeu" e "omul bun", modelul comunităţii rurale. După acea scurtă ucenicie spirituală din pruncie, obligaţia conştiinţei de-a frecventa regulat instituţia bisericii dispărea la bărbaţi. O vorbă de duh românească spune, de altfel, că românul merge de trei ori în viaţă la biserică: la botez şi la cununie – dus de alţii, şi la moarte, când merg alţii după el. Din indiferenţă faţă de instituţia bisericii a rodit sâmburele toleranţei religioase româneşti, de oriunde-ar fi venit credincioşii oprimaţi şi persecutaţi fiind îngăduiţi aici. În snoavele şi glumele românilor însă, preoţii lor ortodocşi ca şi străinii de alt neam sau credinţă – evrei, bulgari, unguri ori ţigani – sunt superior ironizaţi. Persiflaţi sunt şi orăşenii, prea lesne flataţi de "bunul-simţ" al omului de la sat. Şi umilinţa, şi supuşenia ţăranului sunt însă nesincere, aprecia Dumitru Drăghicescu despre firea românului din începutul veacului al XX-lea. "Bunul lui simţ" e-o strategie de aşteptare şi orientare spre calea de unde-i poate "pica norocul", ţăranul "fiind de felul lui foarte oportunist".
Viaţa satului a fost, până la regimul comunist, legată de religie. Ciclurile muncii şi tradiţiilor comunitare – vicleimul, irozii, colindele, ritualurile pascale, ale căsătoriei, naşterii şi morţii – sunt derivatele prăznuirii calendarului ortodox. Credinţele şi practicile individuale sunt însă legate de vrăji, descântece, faceri şi desfaceri. În superstiţiile lor, ţăranii sunt mai atenţi cu diavolul decât cu Dumnezeu, observa psihosociologul francez de origine română Serge Moscovici. Iar speranţa norocului, urare ce însoţeşte oricare nouă stare sau activitate – de la strănut la încheierea târgului, de la salutul vecinului la urarea ursitoarelor –, este o mai puternică credinţă decât Raiul drept credincioşilor.
Cârciuma – deseori proprietate a primarului, deschisă-n clădirea primăriei – a fost însă inima comunităţii săteşti. De aceea, mai toţi aceia care ştiau scrie şi citi la ţară erau beţivi, menţiona Drăghicescu, recomandând închiderea crâşmelor de sărbători pentru a-i libera pe ţărani de multe şi rele năravuri.
Pietre de temelie în personalitatea lui Ceauşescu au fost şi câteva asemenea trăsături din firea românului. Viitorul lider al României a mimat "bunul-simţ" şi faţă de "bătrânii" partidului, şi faţă de sovietici, vădind apoi prin falsificarea istoriei nesinceritatea respectului şi supuşeniei afişate în tinereţe.
Mamei sale, Lixandra, i-a păstrat însă "amintire duioasă", confesându-se celorlalţi demnitari de partid şi că l-a dus la biserică. Pentru masa familiei autocratului comunist, de Paşti şi de Crăciun, se pregăteau bucatele tradiţionale. Ateu până-n clipa din urmă a vieţii, Ceauşescu a tolerat, cu indiferenţă, practicile religioase ale mamei şi fiicei sale. Cutumele festive rurale le-a pervertit însă în ritualurile sărbătorilor naţionalist-comuniste, dintre toate însă fiind mai atras de dansul păgân al Căluşului. Semnificat ca ritual dac al fertilităţii agrare, Căluşul – ce se juca în săptămâna Rusaliilor la Scorniceşti doar în satul Mogoşeşti – a fost ridicat, în vremea lui Ceauşescu, la rangul de brand al folclorului şi credinţelor româneşti.
O întâmplare, singura de altfel povestită celorlalţi demnitari de Ceauşescu, îl revelează altfel decât ceilalţi copii de seama sa. "Povestea – relatează Dumitru Popescu, fost ideolog al partidului despre liderul comunist – că pe la vreo 10 ani, după ce a băut un ţoi de ţuică, şi-a mobilizat fraţii să dărâme casa părintească. L-a descoperit tatăl sau nu ştiu cine şi l-a împiedicat. El şi-a susţinut însă intenţia, încercând să o şi justifice. Numai aşa vedea rezolvată problema aglomeraţiei filiale din micul sălaş părintesc."
Numai aşa, prin dărâmarea şi distrugerea ţării vechi, va vedea câţiva mai târziu începutul "vieţii noi".
De N ori femeie
Ţăranul independent, muncitor exclusiv al ogorului său propriu – care din cinci luni de febrilă muncă ar trebui să-şi întreţină familia întregul an – e prototipul satului. Şi mai dramatică e soarta soaţei sale, cu îndatoriri casnice fără răgaz. A te-ngriji de hrana numeroaselor guri, a purta grija neputincioşilor bătrâni şi copii, a ţine rânduiala casei, a adăpa şi sătura celelalte vietăţi din gospodărie sunt munci remarcate de ceilalţi membri ai familiei doar atunci când nesfârşitul lor ritm s-a întrerupt din motive peremptorii precum decesul sau boala. Nu puteau însă femeile ţese, coase, toarce, spăla, cârpi sau prăşi în orice zi din săptămână, căci în calendarul credinţelor româneşti sunt multe oprelişti. În afara celor legale, alte 140 de sărbători sunt împrăştiate printre cele 365 de zile ale anului, sub pretexte inventariate de folclorişti ca "nunta şoarecilor", "logodna păsărilor", "Marţea ciorilor", "sărbătoarea lupilor", "miercurea strâmbă" ş.a.m.d. Fetele sunt antrenate de mici pentru asemenea viaţă, însăşi Regina Maria consemnând în memoriile sale discriminarea de gen între sarcinile copiilor de la ţară. Dacă băieţilor le este îngăduit să se joace cu alţii de vârsta lor, pentru fetiţe se găseşte totdeauna ceva de făcut acasă. O dată cu măritişul, în Oltenia fata îşi pierde şi numele, bărbatul apelând-o cu "fa". Pe drum către târg ori pe uliţa satului, nevasta păşeşte totdeauna învelită-n broboadă, în urma lui. O axiomă a eticii tradiţionale spune că femeia bună e-aceea despre care gura satului n-a grăit nimic. E bine să fii bărbat, nu femeie, gândeşte astfel de mic fiul de ţăran. Dar strămutat la oraş, va păstra amintirea mamei ca pe-o icoană de sfântă hărăzită nesfârşitelor chinuri şi munci.
Citiţi luni păţanii vesele şi triste în familia copilului Ceauşescu
