Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii.
Nota autorului: Am marcat cu paranteze drepte paragrafele care mi-au fost cenzurate la apariţia cărţii.
Am început deci azi, 3 ianuarie 1979, cartea de fapte şi gânduri.
5 ianuarie
(n.red. – continuare)
...După-amiază facem cumpărături într-un supermagazin. Dragii mei amatori de o fugă în Vest, vreau să vă anunţ că aici se găsesc de toate, cu excepţia banilor care nu prea se... De exemplu se găsesc ardei graşi de trei feluri: verzi, galbeni şi roşii. Costă 7 şilingi una sută grame.
Se găseşte carne destulă, chiar şi de mai multe feluri. Un singur fel de carne nu se găseşte: ieftină. Dacă 120 de şilingi un kilogram de cotlet, cu osul respectiv, e puţin, mă las invitat la o masă în familie de primul fugit. Dar vă atrag atenţia că nici pâinea nu mai costă sub un şiling ca acum 10 ani, ci peste 10 şilingi un kilogram. Peste 10, adică şi 14 şi 26 şilingi un kilogram. Depinde cum e preparată. Şi e preparată în toate felurile (scumpe).
Să vă dau o veste bună: medicamentele sunt foarte ieftine. Dacă eşti bolnav poţi trăi numai şi numai cu medicamente. Iată câteva preţuri de la farmacie mai modestă. Un tub de Wick, pentru a frecţiona de câteva ori partea de organism răcită (iarna oamenii mai şi răcesc), costă 38,30 şilingi.
Apoi 12 punguţe cu samarin (bicarbonat, ca să mă exprim mai popular, bicarbonat necesar după o masă mai copioasă, posibilă grabnic, după câte v-au spus-o preţurile) costă 32 şilingi.
Un “pantovit”, care înseamnă vitamină pentru pofta de mâncare a copilului, costă 105,50 şilingi. Sunt părinţi care preferă să-şi convingă de la om la om copiii!
Câteva tablete de vitamina C, adunate sub titlul de roman african “Redoxon”, costă 37,80 şilingi... şi vă mai precizez că un steak (friptură de porc cu garnitură) costă la un restaurant mediu 115 şilingi.
Vă urez poftă bună!
Seara mă plimb cu Andrei şi cu administratorul Buză prin oraş. Ca o pedeapsă de peste zi, luminile puternice mă duc spre încă un loc teribil; spre locul unde altădată erau aruncaţi să moară, departe de lume, ciumaţii.
Acum, în Viena modernă şi în Viena istorică, printre calculatoare electronice şi homosexuali care tânjesc, printre rochii de mireasă, care costă 11.000 de şilingi, şi femei, care costă doar 500 de şilingi, printre splendori ale artei vechi şi îndrăzneli nebuneşti ale artei moderne, printre puşti clasice şi fugari de ultimă oră, printre preţuri exorbitante şi viscolul gratis, printre inimile noastre în care se poate intra şi fără a depune un şiling şi gratiile cu care valorile sunt apărate, printre cei care tuşesc şi cei ce n-au nici o grijă, în centrul Vienei se înalţă statuia ciumei. Ce idee: să înalţi un monument pe locul unde se tăvăleau spre moarte ciumaţii!
Şi lângă Statuia Ciumei, un cerşetor. Nu-l întreb o vorbă. Îmi pare un rămas din vremea ciumei.
Magnifică şi dizgraţioasă. Minuţioasă şi inexactă. Pentru că, totuşi, ciuma e degradare, nu durată. Pentru că, totuşi, răul nu poate fi tradus cu mijloacele binelui.
Merg la distanţă de Statuia Ciumei, să nu mă-mbolnăvesc nu eu, ci bieţii mei strămoşi să nu se-mbolnăvească în cimitire de marele flagel din care, iată, ne-a mai rămas o splendidă statuie.
Şi totuşi bat oraşul, fericit, sunt foarte fericit, Elena, gândindu-mă la ziua când noi sau fiii noştri vom trece sau vor trece printr-un oraş al lumii pe lângă contestata şi lăudata, enervanta şi liniştitoarea Statuie a Cancerului.
Va trebui să fie şi această Statuie! Dacă nu e loc pentru a fi plasată, ofer casa mea ca temelie pentru Statuia Cancerului.
6 ianuarie
Mă trezesc la 6 dimineaţa şi lucrez. Apa rece, cu care mă spăl până-n brâu, îmi face bine. Mă doare puţin un dinte; tare mi-e teamă de o suferinţă, oricare. Aici, doctorii costă enorm. De scos o măsea, cam 300 şilingi. De pus o măsea – 2.500 şilingi (pentru un oltean cu dantură discutabilă, aici ar fi fost costisitor de trăit!). De aceea şi preferă oltenii alţi dentişti.
Scriu, scriu cu o plăcere de primă tinereţe. Ca în vremea în care mi-am făcut bătătura de la degetul mijlociu, pe care o port ca pe o insignă, ca pe o decoraţie prin viaţă, de 12-15 ani.
Azi-noapte am dormit dus.
Am visat mult, am visat parcă fără sfârşit.
Parcă era un poet maramureşean; parcă ne spunea – cântat – o poezie în cenaclu, într-un cenaclu mai restrâns. Eu îl aplaudam, îmi plăcea poezia, era curajoasă, era pură şi dreaptă. Apărea preşedintele Ceauşescu şi eu îi ieşeam în cale şi-i povesteam că avem un poet tânăr foarte bun, care a scris o poezie extraordinară. Îi ofeream loc preşedintelui, dumnealui se aşeza. Cei din cenaclu îşi dădeau coate, nu mai fusese niciodată preşedintele la Cenaclu. Şi îl chemam pe cântăreţ. Mă străduiam să fiu firesc, să nu-mi zică detractorii că sunt linguşitor, poetul începea să recite, deodată se poticnea. Mă speriam. Continuam eu. Mă temeam să nu râdă cei de faţă. Preşedintele părea puţin trist. Cântăreţul-poet a dispărut bolborosind. Am continuat să recit. Apoi zidurile camerei de la Viena, Andrei – lângă mine cufundat într-un somn adânc.
Scriu, de la trezire, scriu febril.
După ce, aseară, Andrei şi cu mine am gătit, am mâncat şi am lăudat hrana austriacă – bună, curată şi bine ambalată – el s-a dus jos cu gunoiul, strâns bine, tot de el, iar la întoarcere a alunecat şi şi-a zgâriat puţin mâna dreaptă. Am cerut puţin spirt de la familia Buză, de-alături, l-am tamponat cu spirt şi, pentru că era vinovat, a strâns din dinţi, dar n-a crâcnit. Îl ustura şi surâdea.
Imaginea pedepsei purificatoare?
Eram, cred, caraghioşi şi tandri, aseară, gătind. Nu m-aş fi închipuit curăţind docil cartofi, cu un cuţit rebel. Dar am făcut-o. Am aprins cu plăcere aragazul, am pus ulei şi am răsturnat cartofii tăiaţi pofticios de inegal. S-au prins ei puţin de fundul cratiţei, dar autoritatea mea i-a desprins prăjiţi cât trebuie. Multe gospodine umilite ar primi ca pe o revanşă imaginea aceasta.
Andrei a tocat, mărunt, usturoi peste ei, a pus sare, am făcut o omletă cu puţin cabanos şi am trăit ca regii, căci, peste toate, din două pachete de carton, am răsturnat nişte “Sour milk” – lapte bătut – excepţional. Andrei propunea să ducem în geamantan şi la Bucureşti. Nu se poate, i-am explicat.
Dar ce se poate e să acţionăm mai serios pentru ca proiectele “Carpaţi 2000”, ale prietenului nostru dr. Radu Rey, din Dorna, să capete mai repede întruchipare concretă şi să avem acasă valori nutritive superioare (chiar!) Austriei. Dorna e aur curat, să ne întoarcem acasă, băiatule, puşi pe fapte mari. Şi totuşi nu lui Andrei trebuie să-i spun toate astea, ci mai-marilor agriculturii noastre: să nu lăsăm să se degradeze ireversibil Carpaţii! Ceea ce azi ne costă mult, mâine ne va costa înmiit. Să nu uităm că, în Vatra Dornei, un om de vocaţie şi caracter, Radu Rey, are un proiect nobil şi temeinic cu care Carpaţii ar putea deveni vatra dezvoltării noastre viitoare.
Eugen Simion îşi amintea că, acum 8 ani, întors din America şi oprindu-mă la Paris, spuneam cu pasiune şi adolescentă mânie că voi răsturna, voi dinamita multe scaune acasă. Oi fi zis, n-oi fi zis?! Nu mai ştiu. Dar nu minte Simion.
În orice caz, din Austria mă voi întoarce hotărât să construim mult mai mult. O ţară aşteaptă înflorirea promisă de socialism, în linia aptitudinilor ei fireşti. Să facem la Dorna o mare, un ţărm de mare?!
Absurd?
Să facem la Dorna un lanţ de munţi superior Elveţiei şi Austriei?!
Asta se poate. Asta trebuie. E în puterea noastră.
Să distrugem prejudecăţile, tiparele anchilozate, să nu amestecăm ideologia acolo unde nu-i e locul.
Unii s-ar putea speria doar auzind că Dorna va deveni o altă Austrie. Austrie? Dar socialismul?
Carte apărută în 1981 la Editura Sport-Turism; grafica volumului:
Andrei A. Păunescu
