x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
Jurnalul.ro Special Decedata a trimis mesaje timp de 10 ani

Decedata a trimis mesaje timp de 10 ani

de Traian Tandin    |    10 Dec 2005   •   00:00
Decedata a trimis mesaje timp de 10 ani

Comisarul Tandin relateaza misterioasa disparitie a unei femei din Galati in anii de dupa razboi. Timp de 10 ani, fugara trimitea vecinilor scrisori si poze, spunand ca e bine-mersi. De fapt, era oale si ulcele de mult. Sotul o decapitase si o aruncase in WC.

In cartoteca persoanelor disparute - in imprejurari suspecte - de la domiciliu a fost introdusa si fisa Anetei Anton, pe baza sesizarii sotului, Anton Vasile, din Galati, care relata ca, in toamna anului 1947, in timp ce el, ca marinar pe vasul "Transilvania", era plecat din tara, ea ar fi parasit caminul conjugal, fara a da nimanui de stire.

Cum actiunile organelor de urmarire n-au dat rezultate, sotul parasit a profitat de declararea mortii prezumtive, recasatorindu-se dupa cinci ani (in 1952) cu Olimpia Proca. Cu toate ca organele militiei si ale procuraturii locale determinasera unele elemente ce sustineau ipoteza omorului, totusi n-au putut intreprinde nici o actiune in randul rudelor si prietenilor disparutei, parintii ei adoptivi nemaifiind in viata, iar mama sa, care isi abandonase fiica pe cand aceasta abia implinise varsta de un an, ramanand neidentificata.

SCRISORILE MISTERIOASE. Dupa doi ani de la venirea Olimpiei in gospodarie, vecinii au inceput sa-l suspecteze pe sotul disparutei, comentand insistent, o perioada de timp, despre comportarea nefireasca a Anetei, care n-a dat nici un semn de viata, precum si despre inexistenta vreunui motiv de a parasi casa, in conditiile in care nu avea nici o ruda sau cunostinta mai apropiata.

Ipoteza unui omor, dupa care A.V. a inscenat fata de vecini disparitia sotiei de la domiciliu, devenise cea mai plauzibila. In primavara anului 1954, disparuta (poate chiar asasinul) a inceput sa actioneze, iar organele de urmarire sa inregistreze constatari stranii ce raspundeau parca cerintelor populatiei din cartier... Incepusera vecinii sa primeasca scrisori din partea disparutei. Sa fi luat criminalul masuri pentru linistirea spiritelor, gandind ca astfel va reusi sa ramana in continuare nedescoperit pana in ziua cand va opera termenul prescriptiei?

EXPEDITORUL LIPSA. Desi acest mod de a actiona reprezenta inceputul greselilor sale, asa-zisele masuri de prudenta oferind sanse numai organelor de militie, totusi acalmia si-a continuat cursul, criminalistii multumindu-se, intr-o prima etapa, sa inregistreze fidel "activitatea" disparutei sau a criminalului. Un cetatean din Galati - prieten bun cu parintii adoptivi ai disparutei - a primit, prin posta, o scrisoare si fotografia Anetei. Plicul era expediat din Bucuresti, Calea Victoriei nr. 81. Din scrisoare reiesea ca este sanatoasa si ca, aducandu-si aminte de el, i-a trimis o fotografie. Acesta, avand in Bucuresti o sora care o cunostea pe Aneta, a rugat-o sa ia legatura cu disparuta. In Bucuresti insa, la adresa indicata, n-a putut fi gasita si nici nu a fost cunoscuta de catre locatarii din vecinatate. Cetateanul si sora sa nu au mai dat importanta evenimentului, insa scrisoarea a fost pastrata si in final ridicata, cu ocazia cercetarilor, de catre organele de militie.

In aceasta faza, a fost informata despre caz si Directia judiciara, care a intervenit pentru a sprijini actiunea de solutionare a cazului. Din verificarile pe care le-am facut pe linia evidentei populatiei, a reiesit ca Aneta Anton, cu numele de fata Tancu, nu primise noul buletin de identitate cu ocazia preschimbarii ce avusese loc in perioada respectiva. Constatarea demonstra ca ea nu numai ca nu exista in Galati, dar nici in alta localitate din tara nu aparea inregistrata. S-au facut verificari si in evidenta cadavrelor neidentificate, dar fara vreun rezultat pozitiv. Din investigatii a reiesit ca in cursul anului 1947 nu a fost gasit nici un cadavru de femeie care sa corespunda cu semnalmentele Anetei. Continuandu-se investigatiile, ca urmare fireasca a elementelor de suspiciune ce se conturau impotriva sotului, au fost identificate inca doua persoane care, in anul 1954, au primit cate o scrisoare cu fotografie. Toate fotografiile erau insa reproduse si marite, un exemplar identic primind si sotul disparutei.

DISPARUTA FARA URMA. In urma primelor cercetari facute in Bucuresti, prin ascultarea persoanelor care o cunosteau pe Aneta, s-a stabilit ca, in perioada disparitiei, sotul ei s-a interesat daca Aneta nu s-ar afla acolo, "confiindu-le" unora ca a plecat sa faca baie in Dunare si nu s-ar mai fi inapoiat, iar altora ca ar fi disparut fara sa stie unde. Asadar, suspectul se afla - la acea data - in tara si in nici un caz plecat cu vasul, asa cum afirmase initial.

Verificandu-se la Tribunalul din Galati, s-a constatat ca in luna decembrie a anului 1951, sus-numitul a intentat actiune de divort pe motivul disparitiei de la domiciliu, propunand in acest sens doi martori. Ei au sustinut ca, fiind vecini cu reclamantul, cunosteau ca A.V. era frecvent imbarcat pe vas, lipsind multa vreme din tara, si ca, in anul 1947, la inapoierea sa, nu si-a mai gasit sotia. Instanta a pronuntat sentinta de divort, mentionand in motivatie ca "fapta paratei de a fi parasit domiciliul conjugal inca din 1947, in timp ce sotul se gasea in serviciu, constituie o injurie destul de grava". Dupa proces, A.V. s-a recasatorit cu P.O., cu care de fapt traia in concubinaj inca din 1947, imediat dupa asa-zisa disparitie a sotiei sale Aneta.

Pentru noi se conturasera de acum urmatoarele elemente:
  • A.A. nu mai fusese vazuta de nimeni inca din 1947, nefiind nici in Galati si nici in alta localitate din tara;
  • scrisorile primite de cateva persoane constituiau o actiune de derutare; scrisul nu apartinea disparutei si nici sotului acesteia, asa cum a reiesit din expertizele grafice efectuate cu inscrisurile lor anterioare;
  • scrisori asemanatoare primisera mai multe cunostinte apropiate si vecini ai sotului "reclamant".

    STERGEREA PRAFULUI DE PE DOSAR. Noile elemente, obtinute dupa 10 ani de la misterioasa disparitie, ne-au trezit speranta si, in acelasi timp, dorinta de a solutiona cat mai repede vechiul dosar ramas in evidenta pasiva. Praful si apatia cu care acesta fusese tratat se confruntau acum cu graba si emotiile succesului asteptat. Temerea generata de o eventuala prescriptie nu putea fi justificata, cunoscand ca termenul legal ar mai fi tolerat inca scurgerea unui numar de ani. Noi, cei ce lucram cazul, aveam aceleasi stari de vie curiozitate si continua agitatie, toate verificarile derulandu-se cu maximum de operativitate. Trebuia sa rezolvam inca doua probleme de importanta vitala pentru succesul scontat:
  • unde se afla cadavrul, cunoscand ca ipoteza omorului devenise cea mai plauzibila;
  • cine a scris si expediat scrisorile din Bucuresti catre vecinii si sotul disparutei?

    In vederea rezolvarii primei probleme, studiindu-se topografia locului, s-a constatat ca locuinta lui Anton era izolata, fiind amplasata intr-o curte separata, in interiorul careia se afla un WC neobisnuit de mare, avand o groapa de circa 15 metri adancime - ce exista si in 1947 - si in care autorul ar fi putut arunca cadavrul victimei, fara a fi vazut de alte persoane. S-a apreciat insa ca nu este cazul sa se treaca direct si imediat la cautarea cadavrului in acel WC, aceasta fiind numai o presupunere, iar A.V. (care nu stia ca organele militiei lucreaza intens in cauza ce-l privea) nu trebuia pus in garda.

    UN WC SUSPECT DE MARE. In vederea lamuririi problemei referitoare la persoana care a redactat scrisorile, pentru a evita irosirea de timp si forte, am actionat dupa o prealabila analiza. Astfel, s-a apreciat ca A.V. nu-l putea insarcina cu executarea scrisorilor decat pe cel mai apropiat prieten al sau. In consecinta, am studiat dosarul personal al suspectului, operatie realizata intr-un birou al serviciului cadre de la intreprinderea "Navrom". Ne-am fixat asupra referintelor care, prin continutul lor, ii relevau numai aspectele pozitive, considerand ca astfel putem sa identificam pe unul din prietenii lui cei mai apropiati. Cum verificarea avea un rol hotarator in rezolvarea cazului, fiecare referinta elogioasa ne solicita o deosebita atentie. Aceste examene comparative cu piesa incriminata ne determinau optimismul necesar identificarii scriptorului anonim. In confruntarea inscrisurilor, studiam cu meticulozitate si rabdare actele reflexe in formarea grafismelor, caracteristicile de plasament al scrisului, asa-zisa cadenta, greselile de ordin lingvistic si ortografic etc. Dupa multe ore de lucru si numeroase "victorii" de scurta durata (datorita notei de relativitate a expertizei grafice), referinta lui Wiesemberg Aurel, in varsta de 60 ani, ne-a oferit cele mai multe elemente de asemanare, considerand ca am identificat scriptorul pieselor incriminate. In final, expertii grafici ne-au confirmat si ei ca W.A. ar putea fi autorul scrisorilor.

    In intarirea valorii expertizei grafice ne-au fost prezentate - de catre investigatori - urmatoarele date:
  • numitul W.A. a lucrat cu A.V. la "Navrom", fiind prieteni de circa 18 ani;
  • functionarul W.A. era, in mod obisnuit, solicitat de catre colegi pentru a redacta diferite plangeri sau scrisori;
  • serviciul cadre "Navrom" l-a caracterizat ca persoana cu trasaturi negative de caracter, cu antecedente pe linia denunturilor neintemeiate, iar in cateva cazuri fusese chiar demascat.

    Dupa cum era si firesc, impreuna cu organele procuraturii, s-a trecut, in prealabil, la cercetarea numitului W. A. Aparitia batranului functionar, care avea o infatisare ce inspira o nota de moralitate nepatata, ne-a taiat, pentru moment, elanul in ancheta pe care o doream combativa, considerand aceasta confruntare ca fiind "nodul gordian al afacerii". Nu aveam indrazneala sa-l cred pe batran susceptibil de a se transforma intr-un complice in actiunea de acoperire a unui omor fara ca victima sa-i fi lezat si lui, intr-o oarecare masura, interesele egoiste.

    Cu toata aceasta neasteptata tendinta de circumspectie (datorata si gradului de relativitate a expertizelor grafice), chiar de la prima intrebare (cu efect de trasnet) i-am cerut sa ne faca precizarea daca, atunci cand redacta scrisorile dictate de A.V., ar fi avut sau nu cunostinta si despre scopul urmarit de prietenul sau. Bineinteles ca prin tonul imperativ l-am stimulat sa nege aspectul tainuirii omorului, recunoscand in schimb ceea ce era vital pentru ancheta: intocmirea scrisorilor la cererea lui A.V. In continuare ne-a relatat ca plicurile au fost predate unui curier al intreprinderii, pentru a fi depuse la una din cutiile postale din Bucuresti. Cu toate ca actiunile lui A.V. i s-au parut a fi suspecte, totusi a sustinut - in mod cu totul pueril - ca n-ar fi banuit realul scop privind acoperirea omorului savarsit de catre bunul sau coleg. Fiind interogat si curierul, acesta a recunoscut ca, in anul 1954, la cererea lui A.V. si a lui W.A., a pus patru plicuri intr-o cutie postala din Gara de Nord. Au fost apoi ascultati martorii mincinosi folositi de criminal la procesul de divort din 1952, care au recunoscut, in final, ca au depus marturii in spiritul celor solicitate de A.V.

    INTR-UN SFARSIT A RECUNOSCUT. Inarmati cu aceste probe, am hotarat arestarea si cercetarea lui A.V. La domiciliul sau au mai fost gasite inca patru fotografii din cele multiplicate si trimise persoanelor amintite. Negand un timp comiterea crimei, a sfarsit prin a recunoaste ca in anul 1947 - cand se afla intr-o criza de nervi - si-a omorat sotia, aruncand cadavrul acesteia, sectionat, in W.C. In timpul marturisirilor, A.V. trecea printr-un intreg proces de tulburari psihice, in cele din urma, redresandu-se, a putut relata mai multe amanunte. Dupa socul produs de neasteptata demascare, s-a facut imediat simtita o stare de relaxare exprimata prin aceea ca si-a prezentat declaratia cu dezinvoltura omului usurat sufleteste. Initial eram tentati sa credem ca ar fi avut momente cand si-ar fi dorit poate demascarea, nemaiputand suporta permanenta temere si preocupare de a se ascunde de adevar timp de 10 ani. Sectionarea victimei fusese facuta post-mortem, deci fara forme de ferocitate, cunoscand ca a provocat moartea victimei prin impuscare, in timp ce ea cobora in pivnita.

    In aceasta faza a cercetarilor obtinuseram recunoasterea ce insa nu putea fi inca coroborata cu alte probe materiale privitoare la reala imprejurare in care s-a produs omorul. Trebuia deci gasit cadavrul victimei, nu numai pentru a proba savarsirea omorului, ci si in scopul de a stabili gradul de vinovatie, circumstantele atenuante sau agravante, ce aveau sa orienteze instanta in aplicarea pedepsei, cunoscand ca un omor savarsit cu ferocitate (daca victima ar fi fost ciopartita in timp ce se gasea in viata) atrage dupa sine condamnarea la moarte.

    Ne preocupa obligatia morala de a dovedi instantei ca infractorul sectionase victima dupa moartea acesteia, din spirit practic si in nici un caz din sadism, deoarece moartea s-ar fi instalat - dupa spusele sale - fulgerator, prin impuscare in ceafa, fara ca victima sa fie chinuita cu prilejul sectionarii ei. Cum criminalul nu cunostea legislatia si deci nu-l stapanea teama de o eventuala condamnare la moarte, in cazul cand n-ar fi putut dovedi ca n-a actionat cu ferocitate asupra victimei, noi purtam si grija lui, manifestandu-ne mult mai agitati si ingrijorati decat el. Pentru aflarea adevarului ne-ar fi fost necesara vertebra distrusa din zona cervicala a scheletului sau arma aruncata o data cu victima.

    IN FINE APARE SI CADAVRUL. In timpul sapaturilor, pentru realizarea carora au fost folositi muncitori cu echipament special si masti de gaze, actuala sotie (care asista la aceste operatii) ne impresiona prin repetatele tanguieli, depunand asa-zise garantii morale pentru sotul ei, pe care nu si-l putea imagina in postura de asasin.

    Cu toate ca se efectuasera deja numeroase sapaturi, nu-si faceau inca aparitia segmentele scheletului si nici arma corp delict. In repetate randuri am intrat in biroul de ancheta, pentru a-l consulta pe Anton cu privire la necesitatea continuarii sapaturilor, insistand sa declare adevarul. Primind noi garantii din partea celui arestat si revenind la locul faptei, imi fortificam moralul si stimulam optimismul procurorului care supraveghea intreaga actiune.

    In finalul operatiilor, a fost gasit scheletul victimei, parul acesteia impletit in cozi - asa cum il purta - mentinandu-se in aceeasi forma. Langa schelet se afla o arma Z.B. cu cateva cartuse. Studierea cervicalei a evidentiat o vertebra distrusa de forta proiectilului, confirmandu-se deci cele declarate de autor. Eram multumiti ca ne asiguraseram de o dreapta sentinta, speta primindu-si astfel o rezolvare completa.

    SCRIBUL
    "Dupa multe ore de lucru si numeroase «victorii» de scurta durata, referinta lui Wiesemberg Aurel, in varsta de 60 ani, ne-a oferit cele mai multe elemente de asemanare, considerand ca am identificat scriptorul pieselor incriminate. In final, expertii grafici ne-au confirmat si ei ca W.A. ar putea fi autorul scrisorilor"
    EXECUTIA
    "Ne preocupa obligatia morala de a dovedi instantei ca infractorul sectionase victima dupa moartea acesteia, din spirit practic si in nici un caz din sadism, deoarece moartea s-ar fi instalat - dupa spusele sale - fulgerator, prin impuscare in ceafa, fara ca victima sa fie chinuita cu prilejul sectionarii ei"

    O iubire perversa Locuitorii Comunei Cristian, situata la 6 km de Brasov, au fost profund impresionati de descoperirea unei crime, savarsita de un consatean de-al lor. In numita comuna locuiau doi frati: Dumitru si Constantin Bescanu. Primul, de 26 de ani, traia de mai multa vreme cu femeia Bercefonia Trifan, in varsta de 30 de ani. De o bucata de timp insa fratele sau mai mic, Constantin, de 19 ani, s-a indragostit de concubina fratelui, dragoste de altfel impartasita si de aceasta. Perversa femeie isi impartea gratiile "frateste" cand cu unul, cand cu altul. Fratele mai mare a simtit insa infidelitatea ibovnicei sale si de aici certuri, care de mai multe ori s-au transformat in scandaluri publice. La certurile lor contribuia si atitudinea concubinei, care, desi isi dadea seama de marsavenia faptei sale si cu toate ca fusese rugata sa rupa legaturile cu mezinul, a continuat relatiile, si mai mult ii starnea acestuia ura, aratandu-i ca fratele mare a devenit o piedica in calea fericirii lor. Ura a mers pana acolo, incat fratele mai mic a hotarat sa-l inlature pe Dumitru. Intr-una din noptile trecute, in timp ce Dumitru dormea, Constantin i-a aplicat cateva lovituri de topor in cap, omorandu-l. La doua zile de la comiterea crimei, jandarmii au descoperit si identificat cadavrul. Cercetarile au fost indreptate de la inceput pe o singura pista care a dus la descoperirea criminalului - nimeni altul decat fratele victimei. S-a stabilit totodata ca odioasa crima a faptuit-o la indemnurile si incurajarile infamei concubine. Cei doi asasini au fost arestati de comandantul Legiunii de jandarmi, care cu mare greutate a putut sa-i scoata din sat datorita satenilor indiganti care erau hotarati sa-i linseze. ("Universul" 31 martie 1940) Suflet de fiara Gasindu-si o concubina la vreun an de la casatorie, criminalul "si-a dat seama" ca se cam plictisise de nevasta. Nu-i mai placea, si gata... In asteptarea prilejului sa scape de ea, o batea aproape zilnic. Intr-o seara, in urma unui violent schimb de cuvinte, a smuls de la sanul mamei pruncul in fase si l-a trantit cu putere la pamant. Copila s-a svarcolit putin, apoi a inchis ochii nevinovati pentru totdeauna. Mama, innebunita de durere si de groaza, a mai avut puterea doar sa-i strige: "Te voi baga la puscarie, ucigasule!" Dandu-si seama ca nu glumeste, s-a repezit la sotie si a lovit-o de doua ori peste fata cu pumnul. Plina de sange, nefericita a cazut peste cadavrul copilului. Criminalul s-a repezit din nou ca o fiara, a apucat-o de gat si a strans-o cu putere, dupa care a jucat-o cu bocancii in cap, pana a ucis-o. Dupa ce si-a mai tras sufletul, a luat ambele cadavre si le-a dus in beci, unde le-a ingropat sumar. Odiosul asasin, pus in lanturi, a fost predat Parchetului pentru definitivarea cercetarilor. ("Universul" 9 septembrie 1941) Pisand cu carambii bojocii concubinei Iura Koleghin, zis Iures, din Bucuresti, Str. Gogu Ruse nr. 52, e un venetic. Nu se stie de prin ce taramuri a venit in partile noastre. Pe aici s-a incurcat cu o biata muncitoare romanca si a devenit astfel localnic al tarii si al caminului mizer al concubinei. Iures nu si-a stapanit totusi multa vreme instinctele, care zilele trecute au rabufnit brusc si salbatic. Furios ca femeia l-a scos din carciuma - unde isi bause ultimul gologan si arvunise ultima letcaie din casa - s-a prefacut ca o urmeaza docil, adica s-a lasat carat pe umerii franti de munca ai nenorocitei. Dar odata ajuns in fata locuintei comune, vigoarea si demnitatea de stapan al casei i-au revenit navalnic. N-a mai asteptat sa-i treaca pragul si s-a napustit asupra sarmanei femei, i-a zdrobit cosul pieptului, zdrobind-o cu calcaiele. I-a luat suflarea si a continuat s-o loveasca pana ce vecinii, ingroziti si infuriati de faradelegea muscalului, l-au smuls de pe ramasitele pamantesti ale victimei, l-au legat burduf si l-au predat Politiei. Pentru ticaloasa-i fapta, Tribunalul Ilfov l-a osandit fara posibilitate de intarziere la ispasirea a 7 ani de inchisoare corectionala. ("Universul" 3 septembrie 1943)

    NU RATATI!


    Sambata viitoare, despre istetele deductii ale capitanului Lustig, care a despotmolit anchetarea a doua crime. Ucigasul familiei Ceteras nu era un ofiter sovietic, ci un politist roman. Care a fost cat pe-aci sa realizeze performanta crimei perfecte.
  • ×