Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
La o primă lectură a romanului Danielei Zeca („Demonii vântului”, Editura Polirom 2010) te poţi lăsa fermecat de aura poetică a textului, mărturie a unui talent de excepţie. De altminteri, autoarea a debutat în 1994 cu volumul de poezie „Orfeea”. Mai apoi poţi fi ispitit să explorezi cu încântare universul pietrelor preţioase, să le cunoşti poveştile, virtuţile vindecătoare, puterile magice. O turcoază „limpede şi curată ca o oglindă” spune poveşti, „susură ca o mandolină”.
Alte pietre „bolborosesc cu gura legată, celor cărora nu le sunt hărăzite”, dar „îşi vestesc stăpânii şi-i aleg ca miresele pe nuntaşi”. Prezenţa nestematelor, risipite cu dărnicie din buzunarele de brocart şi mătăsuri ale Destinului, jalonează cu străluciri misterioase feluritele întâlniri şi itinerarii alchimice ale personajelor. Să nu ne lăsăm însă înşelaţi. Daniela Zeca nu urmăreşte să ne iniţieze într-o clasică aventură hermetică, printre retorte şi creuzete, în căutarea Pietrei Filozofale. Cartea Danielei Zeca este un avertisment. E drept că „în ghicitură” cum ar spune Sf. Apostol Pavel.
Detaliile epicii stimulează imaginarul cititorului, îngăduie mai multe planuri de înţelegere a textului. Tehnica narativă aminteşte de proza fantastică a lui Mircea Eliade, actualizând observaţiile acestuia din Jurnal (5 martie 1968): „Problema care se pune criticului nu este: cum să descifrez simbolismul povestirii? Ci… cum să interpretez mesajul pe care îl ascunde realitatea ei”.
Povestea bijutierului
Eroul romanului, orfanul Saiyed, a fost abandonat pe treptele unei Bănci Comerciale. Ai zice, ofrandă modernă lăsată pe pragul unui templu închinat zeului banilor. Nu i se cunosc numele, locul de naştere, originea etnică. Aşadar este orfan, nu doar de părinţi, ci şi de ţară, istorie, credinţă. Poartă la gât o amuletă ciudată, un fragment de astrolab, instrument vechi de măsurat poziţia aştrilor. Adoptat de un bancher, devine bijutier împătimit, fascinat de aur şi pietre preţioase. L-am putea califica, la prima vedere, ca pe un „om recent”, fără rădăcini, fără identitate de neam, sedus numai de „Duhul Aurului”. Un posedat şi un Vrăjitor, cum îl bârfesc unii. Saiyed se dovedeşte însă un personaj mult mai complex, greu de clasat şi în multe privinţe straniu.
Înainte de a şlefui pietrele preţioase şi a prelucra cristalele, ţine un fel de post ritual. Mănâncă puţin sau bea numai apă. Atelierul lui de bijutier este deopotrivă chilie de călugăr, vizuină de alchimist şi templu. Aici stă încuiat ore în şir, până ce pietrele încep să-i vorbească. Uneori, lucrul din chilia – templu îl învăluie într-un „nor de praf de aur şi nestemată”. Învelit pe cap, pe corp şi pe braţe „era mut ca aurul şi curat, poleit peste tot şi uitat de vârste”. Uitat de vârste, pentru că aparţine celui mai vechi ciclu de civilizaţie tradiţională, epocii pe care Hesiod o numea vârsta de aur, iar tradiţia hindusă Satya Yuga, epoca adevărului, locuită de stirpea oamenilor solari.
Istoria bijutierului care petrece ore în şir şlefuind împătimit pietrele preţioase, căutând cu dăltiţa inima de cristal a gemelor pentru a isca reflexii mirifice de lumini din altă lume, sugerează un itinerar vizionar. O călătorie mistică spre un alt Orient decât cel geografic. „Saiyed ar bea Soarele ori l-ar lua cu sine. Uneori se crede venit din lumină”, tânjind să redevină Omul de lumină despre care vorbeşte tradiţia sufismului iranian. Se ştie că maeştrii sufişi descriau cu multă precizie fenomenele optice şi experienţele epifanice care însoţeau stările lor vizionare. Pentru a relata aceste manifestări suprasensibile, ei foloseau un vocabular foarte apropiat de cel alchimic. Tipul de trăire spirituală, treapta iniţiatică atinsă de adeptul practicant năzuind să devină un Om de lumină erau asociate cu un anume fel de lumini, culori şi străluciri reflectate de pietrele preţioase, precum smaraldul sau diamantul. (cf. Henry Corbin, L'uomo di luce nel sufismo iraniano, Edizioni Mediterranee, Roma, 1988)
Să amintim că în tradiţia sufită, Orientul ezoteric nu este Răsăritul, Estul, ci tărâmul polar, arctic, al Nordului. Înţelegem de ce, în finalul romanului, autoarea ne spune că Saiyed „va îmbătrâni şlefuind mănunchiuri de raze”, iscodind fantasmele agatelor sau trezind curcubeele labradoritului. Şi „va muri tânjind după gheţurile intacte (sugestie a spaţiului nordic, polar, s.n.) ale Regelui nestematelor, care vor locui în străfunduri chiar şi când lumea va fi sub ape din nou”. Pentru că nestematele, Diamantul, concentrează în cristalidele lor de lumini, memoria astrală a universului. Iar vântul, suflul creator, duhul divin „le va usca şi va lua de la capăt poveştile lor despre nemurire”.
Tratat
În diverse momente, eroii romanului (Şeicul, Alessia, Ninou, Saiyed) resimt neliniştitor rafalele fierbinţi sau şuieratul îngheţat al vântului. Apocalipsa lui Enoh, amintită de autoare, descrie demonii vântului şi ai distrugerii. Textul apocrifei iudaice, în care Enoh îi dezvăluie fiului său Matusalem taine apocaliptice despre făpturi cereşti şi sfârşitul lumii, cuprinde un amplu „tratat de astronomie şi de meteorologie”. Unele entităţi telurice pot fi trezite de agresiunile împotriva naturii şi a pământului. Săpăturile în Dubai „schimbaseră rostul metalelor sub pământ”, iar „oraşul trăia sub smogul de fiere, tristeţea furioasă a demonilor treziţi”, ne spune Daniela Zeca. Potrivit tradiţiei orientale amintite (vezi René Guénon, Domnia Cantităţii şi semnele vremurilor, traducere Florin Mihăescu şi Dan Stanca, Ed. Humanitas, 1995) în apropierea sfârşitului de ciclu al unei civilizaţii, „fisurile” din Centura Magică a lumii terestre devin atât de numeroase încât Pământul poate cădea pradă hoardei devastatoare a demonilor. A demonilor distructivi, ai vântului din sud, evocaţi de Apocalipsa lui Enoh.
Avertismentul cărţii poate fi citit chiar în imaginea emblematică de pe copertă. Un astrolab pierdut, gata să se scufunde în nisipul deşertului...
Roman poetic şi alchimic, poveste de dragoste dar şi roman al misterelor criptate, al unui ciclu de civilizaţie care începe la Sumer şi se încheie simbolic în 2003, o dată cu distrugerea Muzeului din Bagdad, cartea Danielei Zeca este o meditaţie profundă asupra epocii actuale şi a „civilizaţiei excesului”. Ea ne invită nu în lumea de basm a celor „O mie şi una de nopţi”, ci pe tărâmul vizionar al iubirii şi al relaţiei mistice cu divinitatea. În acest sens, o putem apropia de „Cântarea Cântărilor” şi de filigranul înţelesurilor sale alegorice. Apropieri se mai pot face de nuvela Sulamita a prozatorului rus Alexandr Kuprin, un Kipling al Rusiei, cum l-a numit Vladimir Nabokov. La cumpăna veacurilor 19-20, el repovesteşte în idiom slav celebrul poem de dragoste biblic, topind pasiunea şi mistica iubirii în strălucirea granatelor şi a safirelor, a diamantelor şi a smaraldelor. Romanul Danielei Zeca are toate şansele să devină Cartea Anului 2010.
