Deportată în URSS când avea 17 ani. "Doamne, Doamne, să nu mai ajungă nimeni acolo!"

Sfarsitul anului 1944… 75.000 de etnici germani din Romania trebuia deportati, conform armistitiului de la Moscova, din septembrie.

Calvarul etnicilor germani a inceput in 10 ianuarie 1945. 75.000 de sasi si svabi au fost luati de la casele lor si inghesuiti in trenuri. Au ajuns in Uniunea Sovietica. Dupa cinci ani, doar 30.000 dintre ei s-au mai intors in Romania. Pentru ceilalti, lagarele de munca din URSS au fost ultima casa… Rozalia Niklaus este unul dintre supravietuitori.

15 ianuarie 1945, localitatea Santana, astazi in judetul Arad. Soldatii bat la usile gospodariilor etnicilor germani… Din case sunt ridicate fete, femei, baieti si barbati. Au ajuns si la casa familiei Niklaus. Au navalit si le-au luat pe Anna, Barbara si Rozalia. Degeaba tatal lor a incercat sa le explice ca Rozalia nu avea inca 17 ani. "Nici nu stiu ce erau, rusi sau romani, vorbeau romaneste. Eram atat de speriata. Trebuia sa le ia pe cele de la 18 ani in sus, dar au luat pe cine au vrut. Tata le-a zis ca nu am 18 ani. Au spus ca imi vor da drumul daca nu am 18 ani. Ne-au luat pe toate trei. Impreuna cu mine, Anna, ce avea 24 ani, si Barbara – de 20. Ne-au dus la scoala. Am stat acolo doua sau trei zile, la gramada. Dormeam cum puteam. Tot aduceau oameni din sat. Tot mai multi si mai multi. Era frig. Nu au dat voie rudelor sa se apropie de scoala. Apoi am aflat ca tata si alti vecini au carat lemne la gara. Dupa acele zile ne-au incarcat in camioane, supravegheati de santinele. Am fost in jur de 700 de persoane, mai multe femei", isi aminteste astazi Rozalia Niklaus.

Cei aproximativ 700 de etnici germani din Santana au fost incarcati intr-un tren cu care se transportau vitele. Vagoanele au fost inchise si au pornit. Au mers 18 zile.

In lagar
Dupa 18 zile, trenul a oprit. Undeva in zona Dnepropetrovsk, Ucraina de astazi. Incarcati in camioane si paziti de santinele, oamenii au fost dusi si cazati in niste blocuri bombardate. "Eram cam 2.000 de oameni. Ne-au cazat in niste camere pline cu plosnite. Erau paturi suprapuse, cu saltele din paie. Dormeam cate doua in pat. Toalete nu existau, trebuia sa mergem afara in camp. fiobolanii erau uriasi", spune femeia. Manca­rea invariabil, aceeasi: doua linguri de arpacas, patru-cinci galuste din faina de orz, ce aratau si aveau gust ca de rumegus, niste varza oparita, cateodata conserve. "Ne era foame mereu. N-am vazut nici un magazin cat am stat eu acolo. Ne mai dadeau si niste peste imputit. Nici astazi nu mai vreau sa mananc peste, de la el am fost internata, de nu am stiut de mine. Eram de-a dreptul fericiti cand gaseam la gunoi niste coji de cartofi, pe care le spalam si apoi le fierbeam. Oua si lapte n-am vazut niciodata cat am stat in lagar. Imi amintesc ca vorbeam intre noi si unii spuneau ca atat isi mai doresc sa manance sunculite facute ca la noi acasa. Dupa ce ne-am intors acasa, o cunostinta a murit. A mancat prea mult. I se micsorase stomacul in lagar si dupa ce a consumat atata sunca i s-a blocat stomacul".

Foamea rusilor
Era foamete mare si la ei. "Atacau carutele cu paine, atat le era si lor de foame. Intr-o noapte, in lagar, am auzit pocnituri. Venisera rusii, se revoltasera. Fusesera mintiti ca nu au mancare din cauza noastra, ca noi le luam painea. Voiau sa ne goneasca din tara lor. Abia dupa un timp au inteles ca nu noi am vrut sa mergem acolo, ca muncim si ca si noi suferim de foame. Era asa de mare foametea ca baietii au prins o pisica. Au omorat-o si m-au rugat sa le fac o supa pe ea. Le-am facut, dar nu am putut sa mananc. Am luat o bataie de la sora mea… Un var a murit de foame. fii nu doar el. Aproape in fiecare zi se murea de foame", declara Rozalia Niklaus.

Pedepsita fiindca primise ceva de mancare
Cum au ajuns in lagar, etnicii germani au fost trimisi la munca. Intai la o fabrica ce fusese bombardata. Rozalia si surorile sale au carat molozul cu roaba. "Eram cam 50 de persoane, ne cunosteam de acasa. De noi raspundea o santinela, un barbat schiop. Ne injura cand treceau superiorii pe langa el, altfel era un om cumsecade. Apoi am trecut la o fabrica de cherestea. Mergeam kilometri pana la lucru, pe camp, prin zapada mare. Iernile de acolo sunt foarte grele. Am ajuns si la o fabrica de caramida. Acolo erau si detinutii lor politici, dar si angajati civili. Ne-au si mutat in alta parte, unde locuiam in baraci. Cu detinuti rusi impreuna parcurgeam tot procesul de fabricatie al caramizilor." In 1946, dupa ce au fost mutati in baraci, iar gard in gard cu lagarul era satul, deportatii puteau iesi. Aveau insa obligatia sa se intoarca la ora 19 in lagar. "Mergeam la o femeie, care avea o gradina. O ajutam, iar ea imi dadea sfecla, cartof, o coaja de paine. Era foarte mult, avand in vedere ca toata ziua nu vedeam decat varza oparita si arpacas, o lingura, doua, si du-te la lucru. N-o sa uit niciodata ce mi s-a intamplat cand am venit de la femeia aceea. Imi daduse niste cartofi. A aparut comandatul. A vazut ce am. Mi-a luat cartofii si m-a pedepsit."

Intoarcerea acasa
Sunt momente in viata cand niste intamplari banale ne schimba cursul existentei. Asa a fost si pentru Rozalia Niklaus. La un moment dat, croseta niste manusi pentru femeia din sat, pe care o ajuta la treburile gospodaresti. Voia sa se revanseze pentru ca femeia fusese buna cu ea. A aparut doctorita din comisia de evaluare, care a intrebat-o ce face. "I-am spus ca ii crosetez niste manusi femeii pe care o vizitam. Vorbeam deja ruseste bine. Nevoia ne-a invatat. Una dintre surorile mele plecase deja din lagar. Era bolnava cu inima. Barbara era si ea suferinda cu ficatul si deja stia ca va parasi si ea lagarul. In fine, doctorita a luat manusa ce era gata si si-a indesat-o pe mana. Era o femeie frumoasa, blonda si voinica. A dat din cap."

Manusa care i-a salvat viata
"S-a dus la sora mea si i-a spus ca e bolnava si va fi trecuta pe lista sa plece, dar ca eu crosetez niste manusi pentru o femeie din sat si pentru asta urma sa mai petrec inca un an si jumatate in lagar. Am aflat si i-am explicat doctoritei ca manusile erau pentru ea, dar ca nu am vrut sa ii zic nimic, pentru ca era vorba despre o surpriza. I-am dat manusile si am fost trecuta pe lista. Daca nu i le-as fi dat, sunt convinsa ca as fi ramas acolo inca ceva vreme." Dupa trei ani si jumatate petrecuti in lagare de munca, Rozalia a aflat ca va fi trimisa acasa: "Ne-au strans intr-o curte. Ne-au spus ca vom parasi lagarul. Ne-au strigat pe fiecare in parte si ne-au dat bani. Eu i-am primit pe cei mai multi, 120 sau 130 de ruble. Am luat de ei doar paine si conserve. Ne-au imbarcat intr-un tren lung de nu ii vedeai capatul, pana la Marea Neagra era. La granita ne-au controlat, au aruncat tot. Nu ne-au lasat nici macar o poza, un act, nimic. Eu am scapat cu o poza, pe care am adus-o acasa. La Focsani ne-au dat jos din tren si ne-au dus la o cazarma. Acolo ne-am spalat, ne-am curatat hainele. Peste ani, unul dintre baietii mei a facut armata in Focsani. Am mers sa il vizitez. Era militar in cazarma in care, in 1948, am oprit la intoarcerea din Uniunea Sovietica".

Comunistii luasera tot
Rozalia si sora sa Barbara au ajuns acasa, la Santana la 2 iulie 1948. Acasa, parintii ramasesera fara aproape nimic. Comunistii le-au luat pamantul, caruta, caii, vacile, tot, pana si graul din pod. Au ramas doar cu un petic de pamant langa casa. Surorilor nu le-a spus nimeni de ce a trebuit sa participe la "reconstructia" Uniunii Sovietice. Rozalia a plecat de acasa. Nu putea sa ramana acolo, era prea multa saracie. A plecat la Arad, apoi cativa ani mai tarziu a venit la Hunedoara. Aici si-a cunoscut sotul, cu care s-a casatorit in 1956. Au avut impreuna trei copii, o fata si doi baieti.