Despre îngeri, demoni şi facebook

Moto: „Şi celor ce au aflat adevărul Tău/ le-ai dat în­ţe­legerea/ de a afla minunile lucrărilor Tale/ şi de a face cunoscută slava Ta/ potrivit cunoaşterii lor,/ învăţând unul de la altul” – Manuscrisele de la Marea Moartă.

Chiar şi în anii comunismului oamenii au continuat să-şi boteze copiii la biserică, să se cunune în faţa altarului, şi să facă slujbă de înmormântare. Ce anume credeţi că generat această continuitate în mijlocul ateismului ca politică de stat?

Cred că în perioada comunistă, datorită ateismului ideologic mai degrabă decât aceluia practic, acest ateism încerca să scoată din inima şi din mintea omului credinţa în Dumnezeu şi credinţa în Viaţa de Dincolo, raportul lui cu Divinitatea şi cu sacrul. Această luptă de a-i smulge din inimă a generat în om o şi mai mare dorinţă de a rămâne ataşat de aceste valori pentru că erau singurele valori care îi dădeau o oarecare pace şi linişte interioară, în contextul în care omul era persecutat, nu era tratat ca persoană umană, iar multe din valorile umane erau călcate în picioare. Şi atuncea singurul loc de refugiu pentru om gândesc că era tocmai legătura lui cu Dumnezeu. Şi chiar persoane implicate în Partidul Comunist, care aveau funcţii importante, în secret, veneau la biserică şi îşi botezau copilul, cerea preotului să vină acasă să-i binecuvânteze casa, tocmai pentru că inima omului nu poate să tacă. Cineva poate să vină dinafară să-ţi facă teoria non-existenţei lui Dumnezeu, dar inima omului spune altceva. Inima omului fiind creată de Dumnezeu, având în om acest inconştient spiritual al lui Dumnezeu, acesta iese mereu la suprafaţă. Şi nici o forţă, nimeni nu poate să astupe, să îngroape aceasta aspiraţie către Dumnezeu. Şi eu cred că, in ciuda materialismului ideologic, totuşi această prezenţă a lui Dumnezeu era mereu vie în sufletul omului.


Comunismul a eşuat în final. Vi se pare acest eşec o demonstraţie necesară ca să înţelegem că e aberantă egalizarea indivizilor în afara unei coordonate spirituale?

Cum spunea adesea şi Papa Ioan Paul al II-lea, marxismul este în mod intrinsec destinat să ajungă la autoeliminare pentru că el conţine deja în el însuşi germenii acestui nonsens. De aceea eu cred că comunismul era oricum destinat să cadă, mai devereme sau mai târziu, pentru că el nu ţinea cont de natura profundă a fiinţei umane şi de aspiraţiile omului. Ori aspiraţiile omului niciodată nu pot fi înăbuşite. Mai devreme sau mai târziu ele ies la suprafaţă. Acest lucru nu înseamnă că capitalismul a ieşit câştigător, că este mai bun sau mai pozitiv prin comparaţie cu comunismul. Iar Papa Ioan Paul al II-lea, în desele lui călătorii prin lumea întreagă, a atras atenţia că şi capitalismul conţine erori şi limite. Iar dacă ateismul ideologic al comunismului îi conducea pe oameni să se refugieze oarecum în sacru şi în Dumnezeu, ateismul practic care există în societatea capitalistă provoacă se pare mai multe ravagii în inima omului decât ateismul comunist.

Prin ateismul practic omul este atât de mult ancorat în bunăstarea materială, încât el nu mai simte nevoia de Dumnezeu. Nu mai are nici o importanţă pentru el dacă Dumnezeu există sau nu, pentru că el îşi fundamentează viaţa pe bogaţia materială, pe confort, pe securitatea pe care i-o oferă societatea şi pe toate iluziile pe care societatea capitalistă le construieşte. Astfel încât omul este atrofiat din punct de vedere spiritual şi ajunge la o stare de indiferenţă şi de nepăsare faţă de Dumnezeu. Nu mai este pentru el o problemă faptul că Dumnezeu există sau nu. În timp ce în perioada ateismului ideologic omul îşi punea problema existenţei lui Dumnezeu, în capitalismul nostru actual omul nici măcar nu-şi mai pune această problemă.

Cunoaşterea umană a devenit din ce în ce mai amplă. Un om obişnuit ştie, în medie, mai multe lucruri decât în urmă cu 100 de ani. Suntem şi mai înţelepţi?

Nu sunt sigur. Putem spune că există o cunoaştere din ce în ce mai specializată. Oamenii sunt foarte specializaţi într-un domeniu, dar eu cred că omul a pierdut această viziune globală, această formare integrală asupra persoanei umane. Dacă înainte Universitatea era un loc unde omul căpăta o formare globală asupra vieţii umane, iar persoana umană era dezvoltată în toate capacităţile sale, astăzi asistăm la specializări în care formarea este redusă doar la informare. Este doar o cunoaştere intelectuală asupra unui domeniu foarte precis, dar multe alte domenii ce ţin de persoana umană rămân în umbră. Omul cunoaşte foarte puţin despre el însuşi, iar cunoaşterea pe care o primeşte se referă mai puţin la legătura dintre ştiinţe. Omul nu mai are această perspectivă globală asupra realului.

Astfel încât pentru mulţi Realul se reduce la ceea ce ei simt. Pentru unii Realul se reduce la matematică, pentru alţii Realul se reduce doar la problematica economică. Omul este limitat în cunoaştere, în ciuda dezvoltării tehnice şi informaţionale. În ciuda faptului că avem azi Internet şi putem să ne informăm, cred totuşi că omul se cunoaşte mai puţin pe el însuşi. Chiar putem spune că asistăm la o înstrăinare a omului faţă de el însuşi. Că există o ignoranţă teribilă în ceea ce priveşte răspunsul la întrebarea "cine sunt eu cu adevărat?". Cunoaştem foarte multe despre alte lucruri, dar cunoaştem foarte puţine despre noi înşine. Omul de rând nu ştie de exemplu cum funcţionează persoana umană, nu cunoaşte legile interne care îl ajută să crească şi să se maturizeze. Şi din această ignoranţă derivă foarte multe rele care îl fac pe om să sufere.

Ce este, de fapt, înţelepciunea?  

Înţelepciunea o putem defini fie spunând că este o artă de a trăi în mod echilibrat şi armonios, dar aceasta este o definiţie pur umană. Dar, dacă mergem în Biblie şi ne inserăm în Cuvântul lui Dumnezeu, se spune că înţelepciunea înseamnă a privi lucrurile cu ochii lui Dumnezeu. Pentru că Dumnezeu fiind Realitatea însăşi, fiind Creatorul, el are cea mai bună  cunoaştere asupra felului cum funcţionează Realitatea. De aceea pentru a dobândi înţelepciunea înseamnă a intra în dimensiunea lui Dumnezeu şi a privi lucrurile cu ochii şi cu Lumina lui Dumnezeu.

Atunci cum putem deveni mai înţelepţi?

Cred că putem deveni mai înţelepţi în primul rând punându-ne întrebări cu adevărat importante asupra vieţii noastre: cine suntem, de unde venim, încotro mergem, ce este cu mine, ce vreau de fapt în această viaţă, ce aştept? Pornind de la aceste întrebări, omul ajunge să se întâlnească cu sacrul, cu transcendentalul. Şi dacă face un efort autentic de căutare, poate să ajungă să-L descopere pe Dumnezeu. În acelaşi timp, prin rugăciune, poate să-I ceară lui Dumnezeu harul să vină şi să i se reveleze. Astfel încât Dumnezeu poate acţiona asupra fiinţei umane, şi în felul acesta aş putea spune că înţelepciunea este un dar pe care îl primim din partea lui Dumnezeu.

Am putea conchide că oamenii suferă ca o consecinţă a ignoranţei şi a deciziilor eronate pe care le iau?

Cred că oamenii suferă din cauza unei foarte mari ignoranţe în ceea ce priveşte esenţa omului şi sensul existenţei lui. Omul obişnuit, omul de pe stradă e foarte puţin educat în ceea ce priveşte realitatea umană. Cu certitudine cauza suferinţei şi a multor rele din lume este ignoranţa, ignoranţa în ceea ce priveşte chipul lui Dumnezeu, pentru că foarte mulţi oameni au idei false despre Dumnezeu. Mulţi dintre noi avem despre Dumnezeu o imagine idolatrică. Ne dorim ca Dumnezeu să se poarte cum vrem noi, în conformitate cu aspiraţiile noastre. Unii îl văd pe Dumnezeu ca pe un dur, care stă şi ne urmăreşte ca să ne pedepsească la fiecare colţ de stradă. Este o imagine falsă. Dumnezeu al Revelaţiei este un Dumnezeu al iubirii, un Dumnezeu care este Tatăl. Dumnezeu ni se revelează plenar în Isus Hristos. Prin persoana lui Isus, cuvintele, moartea şi Învierea lui, Dumnezeu ne spune cu adevărat cine este el. Şi eu cred că omul va trebui să se lase mereu purificat de imaginea lui despre Dumnezeu pentru a putea cu adevărat să descopere cine este el. Şi când omul îl va descoperi pe Dumnezeu cu adevărat, atunci îşi va găsi răspunsurile la adevăratele probleme ale vieţii, şi va ieşi din ignoranţă.

Cred că cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu devine mai om, şi cu cât se depărtează de Dumnezeu devine mai puţin om. De altfel persoana lui Isus este semnul vizibil şi palpabil prin care Dumnezeu ne arată că doreşte să devenim oameni plenari. De aceea societatea în ansamblul ei ar trebui să promoveze şi acele valori care sunt lăsate în umbra. De exemplu, prezenţa Bisericii în societatea civilă este foarte limitată. Mesajul Bisericii, experienţa şi toată bogăţia spirituală pe care ea a acumulat-o de milenii este lăsată în penumbră. În schimb, atâtea alte valori superficiale care se nasc din nevoia de concurenţă, de a plăcea, din lucruri exterioare, sunt puse în faţă tot timpul. Astfel încât omul nu este încurajat pentru o cunoaştere profundă asupra realităţii, asupra valorilor vieţii. Şi din această cauză ignoranţa cauzează foarte multă suferinţă în om.

Mitul "îngerului păzitor" ne aduce un strop de speranţă că putem ieşi cu bine dintr-o situaţie potrivinică. Dar cum să interacţionăm în acest plan? Să aşteptăm un semn?

Cred că Dumnezeu ne dăruieşte semne tot timpul. Primul semn este faptul că "eu exist". Este un semn că Dumnezeu mă iubeşte şi m-a chemat la viaţă. Un alt semn este iubirea părinţilor. Un alt semn, un semn prin excelenţă, este Isus Hristos. Faptul că Dumnezeu s-a întrupat şi s-a făcut om este semnul cel mai palpabil şi cel mai puternic prin care Dumnezeu vine şi interacţionează cu noi. Dumnezeu nu este un Dumnezeu al teoriei, un Dumnezeu care stă în Ceruri, sus. Ci este un Dumnezeu care a venit şi s-a inserat în istoria umană, astfel încât în persoana lui Isus, Dumnezeu merge cu omul. Şi contemplându-l pe Isus Hristos, de la Naştere până la Înviere, putem vedea cum Dumnezeu a ales să experimenteze tot ce trăieşte şi omul pe acest pământ, în afară de păcat.

În Isus, Dumnezeu a experimentat suferinţa, boala, oboseala, neînţelegerea, persecuţia şi, în final, a experimentat moartea. În persoana lui Isus observăm cum Dumnezeu vine în întâmpinarea noastră şi sanctifică toate etapele vieţii umane, de la naştere şi până în moarte. Iar moartea, care este ceva cutremurător pentru om, prin Isus devine o trecere către partea cerească, către Casa Părintească, unde se afla Dumnezeu-Tatăl. Dar totul poate fi înţeles numai prin optica credinţei. Credinţa este şi ea un dar de la Dumnezeu şi de aceea trebuie cerut acest dar. Credinţa nu este ceva la care să aderi orbeşte şi nu este împotriva raţiunii. Credinţa este raţională, dar în acelaşi timp este şi supraraţională.

De aceea este şi un har din partea lui Dumnezeu. De aceea noi, oamenii, avem nevoie să cerem acest dar şi să facem şi efortul personal de a-L căuta. Şi vom găsi cu siguranţă diferite moduri prin care Dumnezeu ne interpelează. De-a lungul vieţii, omul se întâlneşte cu diferite experienţe. Sunt tot timpul semne din partea Lui. Dar trebuie ca noi să deschidem ochii şi să vedem aceste semne. Din păcate suntem atât de preocupaţi şi de agitaţi, de crispaţi, în societatea aceasta unde fugim tot timpul, încât omul nu mai este prezent în raport cu sine. Dumnezeu este continuu prezent, dar omul este cel care tot timpul este ocupat cu altceva. Putem spune că iubirea lui Dumnezeu stă tot timpul la uşa inimii, însă omul fiind ocupat cu altceva, această iubire e mereu în aşteptare, fără să ne bruscheze, fără să ne forţeze. Căci punctul culminant prin care Dumnezeu ne arată că ne iubeşte în mod absolut şi necondiţionat este faptul că ne respectă libertatea. Este important ca omul să se elibereze ce ceea ce îl impiedică să vadă prezenţa lui Dumnezeu.

Putem da o definiţie a Răului Absolut?

Nu există un Rău Absolut. Există Binele Absolut care este Dumnezeu. Răul este consecinţa unei alegeri libere a unei creaturi care a fost Îngerul. Ştim foarte bine că în gândirea antică sau în alte tradiţii, pentru că nu reuşeau să-şi găsească o soluţie la problema Răului, oamenii au creat aceste două divintităţi: divinitatea Binelui şi divinitatea Răului. Avem dualismul. În Geneză, observăm cum este înlăturată această teorie, şi este afirmat faptul că singurul Dumnezeu este Dumnezeul Revelat. Iar Răul nu poate fi egal cu Dumnezeu. Răul este tot timpul mai prejos de Dumnezeu. Răul este consecinţa unei alegeri proaste făcute de către Lucifer, a unei alegeri proaste făcute de către Adam şi Eva. Această alegere a avut consecinţe negative asupra fiinţei umane. Însă chiar şi Satana, care era la început un înger de Lumina, revoltându-se împotriva lui Dumnezeu devine Diavol, din duşmănie faţă de Dumnezeu încearcă să-I sustragă întreaga creaţie şi atuncea răspândeşte Răul în lume. Însă răul provine de la o creatură.

Este Răul seducător?

Da. Răul este seducător în mod esenţial pentru că acţionează prin minciună. Sunt două moduri în care Răul acţionează: prin minciună şi prin violenţă. În Noul Testament, Isus spune foarte clar că Diavolul este tatăl minciunii. Diavolul caută un singur lucru – să ucidă. Dar bineînţeles că nu va veni în faţa omului cu acest mesaj: am venit să te ucid. Va veni să-i prezinte lucruri care, sub aparenţa binelui, sunt în fond rele. De altfel, păcatul este un bine aparent, în realitate este ceva distrugător pentru om. 

Există un nivel minim peste care poţi fi considerat credincios? De exemplu, să respecţi Decalogul.

Cred că această perspectivă de a aborda problema te conduce la o manieră moralizatoare de a privi viaţa. Mulţi oameni care sunt educaţi în acest spirit moralist sau moralizator când se confrunta cu viaţa de zi cu zi, când ajung să confrunte cu duritatea vieţii la vârsta adultă, constată că moralismul acesta nu e fiabil. Pe termen lung, omul poate ajunge să renunţe la a-şi trăi credinţa în mod profund pentru că acest tip de morală nu conţine în sine acea forţă care să te ajute să-ţi trăieşti viaţa până la capăt cu fidelitate. De aceea creştinismul şi credinţa trebuiesc văzute înainte de toate ca o întâlnire între două persoane: tu şi Dumnezeu. Din această perspectivă omul trebuie să ducă o viaţă morală. "A păcătui" nu înseamnă "am făcut ceva rău". Mulţi cred că doar au încalcat o regulă, un punct dintr-o Lege. Nu. Din perspectiva creştină, când păcătuim facem de fapt rău unei alte persoane. Aducem atingere unei relaţii, distrugem această alianţă de bine dintre noi şi Dumnezeu.

Când păcătuim ne distrugem de fapt Sursa care ne doreşte iubire, şi viaţa, şi forţa. Or, din perspectiva aceasta, nu există un nivel minim sau un nivel maxim. Mulţi oameni spun că de vreme ce nu ucid pe nimeni, merg la biserică, îndeplinesc riturile şi toate legile, dar aceasta e o viziune limitată, pur moralistă. În acest mod ne raportăm faţă de nişte legi şi nişte prescripţii, dar nu ne raportăm faţă de o persoană, faţă de El. El este o persoană care este Iubire. Şi iubirea aşteaptă ca răspuns tot iubire. E ca şi într-o relaţie de cuplu, între soţ şi soţie: iubirea aşteaptă iubire. Şi din această perspectivă, atunci când facem experienţa întâlnirii cu Dumnezeu, «a trăi moral» nu mai devine o povară. Pentru mulţi tineri din ziua de azi Dumnezeu apare ca un fel de duşman al fericirii, al iubirii, tocmai pentru că privesc totul prin lumina interdicţiilor. Ori reducând totul la legi şi la interdicţii, ei uită că Dumnezeu este o Persoană Vie şi că însăşi inima lor este marcată de iubirea Lui.

Mi-aţi anticipat următoarea întrebare: ce tendinţă importantă aţi observat la tinerii de azi?

Atunci când se îndrăgostesc şi se căsătoresc, tinerii de azi o fac în lumina acelei iubiri care este în inima lor. Iubirea lor este Dumnezeu, iar Dumnezeu este fidelitate care merge pâna la sacrificiul suprem. Tinerii de azi când spun iubire înţeleg mai mult starea aceea de confort, de plăcere: "să ne simţim bine". Dar iubire înseamnă a vrea binele celuilalt. Şi când vrei binele celuilalt, mergi până la sacrificiul superm pentru celălalt. Dacă înţeleg credinţa şi viaţa creştină ca pe o întâlnire cu Dumnezeu, atunci le trăiesc cu totul altfel.

Iată o schimbare culturală globală, pe care o consider copleşitoare: Facebook. 500 de milioane de ultilizatori şi nici o biserică.

Acest lucru arată, în primul rând, dorinţa omului de comuniune, de comunicare. Omul are nevoie de comunicare infinită: inima lui doreşte să se întâlnească cu celălalt. Este un fapt pozitiv din această perspectivă. Dumnezeu este comunicare prin excelenţă, este comuniune prin excelenţă. Şi într-un fel, omul fiind creat după chipul şi asemănarea Lui, poartă în el această dorinţă de întâlnire cu celălalt, prin care se realizează o îmbogăţire reciprocă. Bineînţeles, că tehnica de astăzi îl ajută pe om să intre în comunicare cu celălalt. Însă, fiind într-o umanitate marcată de păcat, decăzută, există riscul ca această comunicare să fie pervertită sau ca omul să fie instrumentalizat. Astfel încât această comunicare nu mai este trăită neapărat în respectul faţă de celălalt ca şi persoană umană, ci este trăită ca o instrumentalizare a lui. Sau poate rezulta o dispersie cantitativă.

Nevoia de a multiplica contactele arată nevoia unui absolut. Însă această multiplicare la infinit a numărului de contacte îl poate aduce pe om în impas: pentru a dezvolta o relaţie cu cineva ai nevoie de a petrece mai mult timp cu persoana respectivă. Ori cum suntem în epoca vitezei, aceste contacte riscă să fie foarte superficiale, să se limteze la satisfacerea unor nevoi de moment şi care îl lăsa pe om cu aceeaşi "foame". Există riscul de a nu mai intra în contact direct cu celălalt. Această lume virtuală este şi un obstacol în calea întâlnirii cu celălalt. Una este să te întâlneşti cu cineva faţă în faţă şi să ai acea iradiere care emană din fiinţa celuilalt. Şi alta e când te lipseşti de prezenţa lui directă.

Ar trebui ca Biserica să-şi găsească şi ea un loc în acest spaţiu virtual?

Cred că Biserica ar trebui să folosească toate mijloacele tehnice şi să intre în acest spaţiu ca să încerce un mod de a face educaţie. Pentru că Facebook-ul este un mediu în care sunt mulţi tineri. Dacă tinerii nu mai vin la biserică, unde îi găseşti? Pe Facebook. Şi atunci Biserica ar trebui să intre şi ea pe Facebook şi să aibă o manieră de a intra în contact cu ei şi de a-i ajuta. Să arate astfel că Biserica nu este retrasă, nu fuge de lume.

Dacă acest spaţiu va continua să se dezvolte voi ajunge să am acces la biserica "preferată" şi să ascult slujba "preferată" de pe  calculatorul de acasă.

Este de ajutor pentru persoanele în vârstă care sunt bolnave şi nu se mai pot deplasa. Pentru ele este bine să vadă liturghia la televizor sau pe calculator. În schimb, trebuie să nu uităm că liturghia este un loc de întâlnire interpersonală. Ceea ce face specificul unei liturghii este aspectul comunitar, prezenţa fizică. În orice adunare liturgică, prin prezenţa credincioşilor şi în mijlocul lor se află Hristos. Altfel, de la calculator, există riscul individualismului şi al izolării, şi nu sunt împlinite întru totul aspiraţiile după care tinde inima omului: de a fi împreună cu celălalt. Una este să discuţi cu mama prin calculator şi alta e să o simţi pe mama lângă tine şi să comunici cu ea, fiind aproape de ea.

Credeţi că ar fi de folos ca religia să fie predată în şcoli?

Este de folos, dar în acelaşi timp trebuie să fim foarte atenţi ca religia să nu fie redusă la o simplă materie ca geografia sau fizica. Ar trebui să găsim o modalitate prin care oamenii să aibă acces la o cunoaştere profundă a ceea ce este demnitatea persoanei umane, în ceea ce priveşte destinul omului. Este util, dar trebuie găsite acele mijloace prin care ea trebui să fie ceva viu. Dacă mă duc la şcoală şi învăţ religia ca pe o materie intelectuală, nu-şi atinge scopul pentru că scopul este schimbarea inimii omului.

Constat, privind realitatea, că oamenii din ziua de azi au o mai mare libertate de a-şi schimba religia.

Vaticanul a exprimat un principiu foarte clar şi anume că credinţa omului se bazează, în mod esenţial, pe un act liber. Nimeni nu poate să creadă în ceva fiind constrâns. De aceea omul este chemat să-şi urmeze propria lui conştiinţă şi este chemat să adere în mod liber la ceea ce conştiinţa i-a arătat ca fiind bun şi drept. Biserica respectă şi apără dreptul la libertatea religioasă. Până şi Dumnezeu însuşi respecta libertatea creaturilor. A respectat libertatea Îngerului care s-a revoltat împotriva lui; a respectat libertatea lui Adam şi a Evei. Prin libertatea religioasă omul prespune o evoluţie care este legată de maturizare şi experienţă. Omul poate să adere la ceea ce descoperă cu trecerea timpului. Este posibil ca Dumnezeu să ţi se reveleze de-a lungul vieţii şi să-ţi arate că plinătatea Adevărului este aici sau acolo. Şi atunci, dacă eu, în conştiinţa mea, văd acest lucru, trebuie să-mi urmez conştiinţa.

De aceea se spune că Dumnezeu va judeca pe om după conştiinţa lui proprie. Fiecare om este chemat în inima lui să caute Binele şi Adevărul. Întreaga viata a omului este un drum de căutare a Binelui şi a Adevărului. Există o evoluţie, există o creştere. Desigur, poate exista şi o descreştere în acelaşi timp. Dar când omul, de-a lungul vieţii lui, prin tot felul de experienţe şi căutări ajunge să descopere Binele şi Adevărul, atunci conştiinţa morală îi spune că trebuie să adere şi o poate face exercitându-şi libertatea religioasă.

Cineva îmi spunea că pentru a înţelege Biblia trebuie să o citeşti de şapte ori. De câte ori trebuie să o citim pentru a o înţelege?

Cred că Biblia nu trebuie citită ca un roman. În primul rând, ca să citeşti Biblia trebuie să ai o atitudine de credinţă. În al doilea rând, trebuie să ai o atitudine de rugăciune. În al treilea rând, va trebui să ne formăm puţin în ceea ce priveşte limbajul biblic, cultura biblică, modul prin care Dumnezeu se revelează în Biblie. Biblia este o culegere de cărţi care sunt puse împreună, scrise în epoci diferite, şi de aceea este necesară o cunoaştere mai profundă a ceea ce este această Carte. Fiecare text trebuie interpretat în corelaţie cu tot textul Bibliei în ansamblu şi în tradiţia Bisericii. Biblia este o carte vie care se citeşte, se proclamă şi se meditează în tradiţia vie a Bisericii, în biserică. Nu este un exerciţiu subiectiv, individual al meu propriu.