x close
Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri! Nu, multumesc Accept
×
Acest site utilizează fișiere de tip cookie pentru a vă oferi o experiență cât mai plăcută și personalizată. Îți aducem la cunoștință faptul că ne-am actualizat politicile pentru a ne conforma cu modificările propuse aduse de Directiva (UE) 2002/58/EC ("Directiva E-Privacy") si de Regulamentul (UE) 2016/679 privind protectia persoanelor fizice in ceea ce priveste prelucrarea datelor cu caracter personal si privind libera circulatie a acestor date si de abrogare a Directivei 95/46/CE ("Regulamentul GDPR").

Înainte de a continua navigarea pe www.jurnalul.ro, te rugăm să citești și să înțelegi conținutul Politicii de Cookie și Politica de Confidențialitate.

Prin continuarea navigării pe www.jurnalul.ro confirmi acceptarea utilizării fișierelor de tip cookie. Poți modifica în orice moment setările acestor fișiere cookie urmând instrucțiunile din Politica de Cookie.

DA, ACCEPT

Despre Pomul Crăciunului

0
20 Dec 2010 - 18:43
Despre Pomul Crăciunului
Vezi galeria foto


De mult doream să ne mai adunăm odăţică măcar, ca să vă spui ce am văzut şi ce am auzit şi eu de când târăsc pe pământ ale păcate grele. Mulţumesc Domnului că mi-a dat să-mi văz dorul împlinit cu un ceas mai înainte, căci, de! Oameni suntem, nu ştie cineva de azi până mâine. E vorba de pomul Crăciunului (sau cum se zice pe nemţeşte Krist-baum). Să vedeţi dv., dragii moşului. Eram copil. Ei! Am fost şi eu odată tânăr, ca şi voi, şi să dea Dumnezeu să încărunţiţi, ca să cunoaşteţi din fir până în aţă ce va să zică a îmbătrâni cineva.

Eram copil, şi văzând pe la Crăciun la o casă un pom gătit, am stat şi am căscat şi eu gura acolo. Pasămite era pomul Crăciunului. Nu mai văzuserăm până atunci decât pe la morţi aşa pom împodobit, fiindcă pe la noi de pomul Crăciunului nici pomeneală nu era. Şi dv., cu toţii ştiţi că la noi Românii când moare câtre vr’un flacău sau vr’o fată, care n’a pus pirostriile în cap, li se împodobeşte câte un pom pe care-l duce înaintea mortului. Fie orice pom ar fi, Românii îi zic brad. Se vede că în vechime numa pomi de brad se ducea de i-a rămas numele.

Ţăranii noştri şi până în ziua de azi duc brad la nuntă însă fără podoabe, fără nimic. Cică bradul este simbolul generaţiei, adică înmulţirii neamului, or pare-se pentru că e pururea verde, iarna şi vara, adică bradul, el, ar fi orgoliu la casă nouă. Şi aşa cum vă spusei, când am văzut acel brad împodobit unde căscasem gura, uitându-mă la el, m’a apucat o jale, de să ferească Dumnezeu. Mi-era milă vedeţi d-voastră de nenorocirea ce credeam eu că ar fi căzut peste casa aceea, tocmai la aşa zile mari cum e Crăciunul, şi vrând să ştiu tot, cum e copilul, mă încumet şi întreb pe un om:
– Cine a murit aici, nene, de i-a făcut brad aşa frumos?
– N’a murit nimeni, băiete; ăsta e pomul Crăciunului.
– Cum pomul Crăciunului?
– Ia aşa, cum îl vezi cu ochii verzi; că aşa le e obiceiul ălora de şed aici.
– Da bine, cine şeade aici?
– Un neamţ.
Am tăcut mâlc şi mi-am căutat de treabă.

Să nu care cumva, dragii moşului, să o luaţi anapoda, peste câmp cu gândul, dacă mă auzirăţi zicând vorba "Neamţ". Domnia Voastră ştiţi foarte bine că Românul, când vede pe câte cineva din neamurile apusene, fie el catolic, protestant, sau orce o fi el acolo, îi zice "Neamţ". Dacă ştie că este de al Papii de la Roma, îi zice papistaş; iar dacă-l vede că nu ţine posturile, îi zice Spurcă-Mercuri or letin. Românul socoteşte de creştini adevăraţi numai pe cei ce ţin de lega noastră pravosalvnică, adică drept-credincioasă. Şi când zice creştin, el zice Român. Asemenea când zice Român, el zice creştin, drept credincios ca şi dânsul. Mai mult nu ştie. Şi acum că ne-am înţeles la cuvinte, să vă spui că istoria pomului aceluia pe care l-am văzut în copilăria mea, la casa neamţului, în spre Crăciun, mi-a rămas în minte multă vreme.

După ce m’am făcut mare am văzut că obiceiul pomului de Crăciun se întinde, precum se întinde şi năvăliarea în gloată a streinilor de alt neam în oraşele noastre. De la străini obiceiul acesta a început a se pripăşi şi pe la Români şi încă tot la de-al de cei procopsiţi, cari se duc înăuntru de învaţă procopseala acelor popoare şi când se întorc acasă le e ruşine, vedeţi d-voastră, să mai vorbească româneşte; cică o dă prin franţuzească or prin nemţească, de îi e ruşine să-şi lase copilaşii să meargă cu bună dimineaţa la Moş Ajun, or să umble cu icoana Naşterii, şi cu sorcova la Anul nou, după cum făceau moşii şi strămoşii noştri.

Dară ca să nu mi se scorneacă a mă fi întins la vorbă şi ca să nu rămâe nici urmă de cârâială între noi, iacă, vă spun lămurit, că de aia mi-au alergat calul aici înaintea dv., fiindcă vă ştiu de Români, ba încă de Români adevăraţi, şi toată lumea cunoaşte azi că Românul e bun la suflet, bun la inimă, îngăduitor şi lesne trecător cu vederea celor ce-l păcătuiesc. (…) Mie nu-mi eşea din gând bradul de mort de la casa Neamţului. Nu mă puteam domiri, vedeţi d-voastră, cum de acelaşi lucru ce se face la noi numai la mort, la alţii se face spre semn de veselie la naşterea lui Christos. Şi mai cercetând în dreapta şi în stânga, mai citind şi eu cărţi, ce brumă am putut să apuc d’ale păgânilor celor vechi, şi d’ale oropsiţilor de azi, am aflat lucruri de cari m’am cru­cit. (…) Cică în vremurile cele vechi, vechi de tot, oamenii fiind orbi, adică necunoscând adevărul luminat, căutau să se închine şi ei la ceva căci, de! Aşa e omul făcut. Şi nu care cumva astăzi este mai altfel? Nu vedem noi oare pe mulţi, că deşi creştini, deşi oameni cu învăţă­tu­ră, unii se închină aurului, alţii umblă cu polsca cu minciunile dela unul până la altul, ca să placă nu ştiu cui la care se închină, iar alţii se închină la sine însuşi pentru procop­sea­la cea mare pe care cred că ei o au. Şi cum zisei acei oameni ne­ciopliţi, cum erau ei pe atunci, căutând să se închine la ceva, ce şi-au nălucit ei, că numai începură a aduce rugă­ciuni, ba chiar jertfe lemnelor şi petrelor. Îşi făcură adică o lege. Şi această lege de a se închina lucrurilor pământeşti se numeşte "fetişizm". Atâta i-a tăiat capul, atâta au făcut.

(…) Eu când eram copil şi învăţam la şcoala dascălului Stan Lupescu, de la biserica Olteni, mi-aduc aminte că ne adunam cete, cete de câte cinci or şase copii, când era nor, răcoare şi ploua, şi unii ameninţau zicând: "Treci/ Ploaie treci/ Că te-ajunge Soarele/ Şi’ţi taie picioarele/ Ca un pai/ Ca un mai/ Cu căciula lui Mihai,/ Plină cu mălai./ Alţii se rugau şi cuvântau:/ Ieşi Soare D’închisoare/ De’ncălzeşte oase goale." Judecaţi şi D-voastră. Să nu fie oare niscai ră­mă­şiţe din cazurile păgânilor, cari să fi ajuns până la noi din copii în copii? Nu ştiu dacă copiii crescuţi şi dădăciţi de doici şi guvernante nemţoaice sau franţuzoaice mai zic în ziua de astăzi astfel, dar am cunoştinţă că copiii poporului din mai multe locuri ale ţării ţin cu sfinţenie ceea ce au apucat din vechime.

Dar să ne întoarcem la şiretenia noastră. (…) Grecii, mai adunând de ici, mai culegând de colea, şi mai născocind şi ei câte ceva mi’şi închipuiră o lege, alcătuită din o adună­tu­ră de zei şi zeiţe tot unul şi unul. Ei le făcură cuib – şi încă cuib zeiesc – pe muntele Olimpu, şi deteră fiecărui zeu şi fie­cărei zeiţie câte o slujbă: văz Doamne, ca să nu se mânie şi să nu se învrăjbeacă. Legea lor se numeşte Politeizm, adi­că a multor zei. După Greci veniră şi Românii. Aceştia mai oleololo decât Grecii se întinseseră, până unde şi-a înţăr­cat dracu copiii. Şi aşa fiind lucru învederat că au coprins o mulţime  de ţări şi de cetăţi. Deci, cum ar fi putut oare să rămâie ei mai pe jos de cât alţii în ale legii?… Căci, dea! Le dăduse şi lor Dumnezeu cap. Şi aşa, pe lângă zeii şi zeiţele, ce apucară ei de la bunii şi străbunii lor, primiră toate credinţele deşarte ale popoarelor coprinse de dânşii.

Apoi, încetu cu încetu, mai cu rugăciune, mai cu ame­ninţări, mai cu una, mai cu alta,  strecurară în Olimp, unul câte unul, pe toţi zeii popoarelor căzute sub stăpânirea lor. Ei! Ce’i faci tu acum? Horă, horă; juca zeii în gloată, de voie de nevoie, mâncau ambrozie şi beau la nectar, acolo în Olimp, şi se desfătau cât le cerea inima; dar atâta poşidic de zei şi de zeiţie, fără slujbe, fără nimic, cum or s’o ducă? Ro­mâ­nii cu cap făcură tuturor rân­duială ca să nu ajungă să mi se încaiere acolo în Olimp şi să’şi facă zeiriile de râs. De­teră fiecărui lucruşor din cer şi de pe pământ câte un zeu, care mai mare, care mai mic, după mutra fie căruia, şi aşa îi împăcară pe toţi. Legea asta a lor tot politeizm se numeş­te ca şi a Grecilor căci, când îi căuta bine, tot cam aceiaşi este.

(…) Cum am zice noi pe româneşte azi, era o ameste­cătură, o arababură şi o dezmăţare pe pământ, cărora nici dracul nu le-ar fi putut da de capăt. Toţi din toate părţile îşi făcură pentru cele de mai căpetenie fiinţe ale lor zeieşti câte un simbol, adică idol, cum le plezniră şi lor prin cap şi se în­chinau la dânsele. De serbat îşi serbau ei sărbătorile lor, de închinat se închinau ei, de că nu aveau încotro, dar lu­mea se aştepta la venirea unui Mesia, adică a unui mântuitor, căci vedeau şi ei că aşa cum se aflau nu mai merge treaba.

Tocmai atunci în fierberea asta se născu Mântuitorul nostru Iisus Cristos, carele văzând rătăcirea ce orbise pe oameni, binevoi a se pogorî din ceruri spre a mântui neamul omenesc din robia păcatului. Legea lui Iisus, Creştinismul, care deschidea ochii muritorilor la lumina cerească, se lăţi repede. Păgânii o primiră cu bucurie care mai de tim­­puriu, care mai târziu, până ce ajunsese să domnească pe pământ. Căci, ce ochi ar fi aceia cari să nu vadă, ce urechi cari să nu audă, că numai acolo este mântuirea unde se cântă în biserică.

"Mărire întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pa­ce, între oameni bună-voire." Numai în legea aceea este mângâiere sufletească, care are drept simbol: Credinţa, Nă­dejdea şi Dragostea. Toate bune, dar ce’i faci obiceiului? Pă­gânii apucaseră multe datine, multe serbări de ale legii lor. În­tre altele, popoarele venite din fundul Asiei serbau la Sols­tiţiul de iarnă, adică când ziua începe a da înainte în De­cembrie, serbau după cum ziceau ei, biruinţa Soarelui asupra vrăjmaşilor lui. La această serbare ei aduceau în casele lor câte o ra­mu­ră de brad  împodobită cu făclioare, cum fac şi astăzi cei ce se trag din acele popoare. Bradul carele stă mereu viu şi ver­de închipuiau pomul vieţii; lumânările, lumina Soarelui, carele dela Solstiţiul de iarnă începe a încălzi, a da viaţă tu­turor  făpturilor adormite, adică când ziua începe a creşte.

Romanii tot în Decembrie, adică tot la Solstiţiul de iar­nă, serbau cam acelaşi lucru, însă în cinstea lui Saturn, un zeu de al lor, căruia Grecii îi ziceau Cronos adică "Vreme".

(…) Aceste sărbători zgomotoase în cari se petreceau fel de fel de necuvinţe se numeau "Saturnele". Cetăţenii în aceste zile îşi trimeteau daruri unul altuia. În ajun, copiii din Ro­ma, unii umblau din casă în casă, pof­tind gazdelor toate bunurile după pământ. Alţii umblau în haine schimbate şi cu măşti de dobitoace, tocmai cum fac astăzi copiii Româ­ni­lor când umblă cu brezaia, vasilica, plu­guleţul şi altele. A doua zi umblau cu rămurele verzi şi ziceau oamenilor: "La mulţi ani", şi altele alea, cum fac azi copiii noştri cu sorcova.

Pe atunci Anul Nou începea la Solsitiţiul de iarnă. Mai târziu s’a hotărât să fie la 1 Ianuarie. Multe ar mai fi de zis asu­pra acestor sărbători ale ­saturnalelor la Români; dar mi-e teamă să nu vi se urască ascultând la nagode de acestea. Mă mărginesc aci, cugetând că nu trebue să’mi dau toată procopseala pe faţă, căci mie nu’mi mai rămâne nimic. Aşa stă­teau lucrurile când s’a întemeiat creştinizmul. Sfinţii pă­rinţi văzând aceste datini înrădăcinate la popoarele ce se creştinaseră, şi de oare ce sărbătorile păgâneşti cădeau tot cam odată cu naşterea lui Christos, lăsară pe popoare să’şi facă veselie în voie, fiecare după datina sa, însă le dete o întorsătură creştinească, şi astfel rămaseră până în ziua de astăzi. Şi fiindcă popoarele îşi uitaseră ce însemnau acele veselii ale lor pe vremile de demult, lucrarea sfinţilor părinţi fu primită de bună.

Mai în urmă, Anul Nou hotărându-se să înceapă la 1 Ianuarie, sfinţii părinţi îngăduiră Românilor ca şi veseliile să le împartă în două. O parte din ele rămaseră pentru Crăciun, iar alta o aşezară la Anul Nou. La noi obiceiurile de la Crăciun şi de la Anul Nou, venite cu gloatele de la Roma, pe care le adusese Traian împăratul, nu s’a schimbat, nici cât negru sub unghie, până azi cu toată întorsătura creş­tină ce le deteră sfinţii părinţi; căci tir’mi-e serbarea reîn­toarcerii sau biruinţei Soarelui asupra vrăjmaşilor, tir’mi-e veseliile de la naşterea Mântuitorului neamului omenesc din robia păcatului, mie unuia mi se pare că într’o oală fierb. Atâta numai, că trebue să ţie fiecare ce a apucat de la moşi, de la strămoşii lor, ca la orice vreme de trebuinţă să se cu­noască fiecare cine sunt ei şi de unde se trag. (…) Când şi-or lăsa ale neamuri obiceiurile şi datinele lor, numai atunci să ni le lăsăm şi noi pe ale noastre.

Acum, după ce v’am spus tot ceea ce d-voastră ştiaţi de mai înainte, ia s’o întoarcem şi pe foaia cealaltă, să vedem ce cuvântează. După aşezarea gloatelor romane aduse de Traian împăratul, aici pe pământul nostru, s’au sculat o sumedenie de neamuri, unele mai sălbatice şi mai barbare decât altele în mai mare număr şi mai războinice, cu armă şi cu foc, ca să se facă stăpâni ei pe pământul apucat de noi. Însă, cum spune zicătoarea: Apa trece, pietrele rămân.

Aceste neamuri, după ce au pârjolit şi s’au opintit să şteargă din faţa pământului orce urmă de romanitate, s’au strecurat şi ele binişor una după alta gonite şi de alte neamuri şi mai barbare şi mai numeroase. Veacuri întregi bie­ţii românaşii noştri fură siliţi a trăi tupilaţi prin păduri, vâ­râţi prin scorburile copacilor şi ascunşi prin văgăunile mun­ţilor, până ce să treacă de pe capul lor o aşa urgie. Dum­nezeiască şi omenească. Când eşiră la iveală şi se în­toarse pe la locurile lor, Românii fură mai tot ceia ce fuse­seră când îi aduseră Traian împărat în locurile acestea. Ce e drept, nu mai avură carte, şi de aceea, se vede, că puternicii de prin preajma noastră nu voiau, vedeţi d-voastră, dragii moşului, să le facă şi lor parte a trăi măcar, la lumina Soarelui, Românii, precum firea îi lăsase pe dânşii. Însă acele nea­muri vrăjmaşe de şi se cercase să despoaie pe poporul nostru de toate dovezile lui de romanitate, două lucruri nu le putură zmulge de la inimă: aceste lucruri fură limba noas­tră românească şi datinile, obiceiurile moştenite de la buni, de la străbuni.

Tocmai hei!... acum în veacul nostru, vre-o câţiva oa­meni de-ai noştri şi vre-o câţiva învăţaţi de alt neam cari tre­cură pe aici, şi văzură jocurile, datinile, şi auziră colinde­le, basmele şi zicătoarele din graiul nostru, se deşteptară de odată, şi cunoscură că se cam potrivesc cu cele ce citise­ră ei prin cărţile păgânilor Romani, că sunt aidoma cu ale lor. Atunci prinseră a scrie, detere târgului  prin stambă minunea aceasta şi toţi cu totul recunoscură că suntem viţă de Romani. Noi însă pare că ne-am culcat pe urechea aia, cum se zice, după ce ne-a cunoscut lumea cine suntem noi, şi lăsăm să se strecoare printre noi datine şi obiceiuri străine, şi iată cum:

De câţiva ani a năboit în oraşele noastre o mulţime de străini: ei au adus cu dânşii multe datine de-ale lor, pe cari Românii le primesc, pentru că cică sunt la modă. O fi, bat’o nevoia de modă! Ea are să ne răpuie.

Să povestesc una din aceste datine, ce s’ar părea că n’are nici o însemnătate, dar care poate să iasă rău la vopsea. Eu în copilăria mea nu’mi aduc aminte să fi văzut, ba nici pomeneală nu era ca să puie negustorii noştri potcoave la pragurile prăvăliilor lor. Dimpotrivă, iată ce cuvintează zicăturile noastre în privinţa potcoavelor: "Şi-a lăpădat potcoavele/ Adică a murit./ Umblă după potcoave de cai morţi/ Adică din viclenie a înşelat pe neştine".

Aceşti străini venind cu deşartele lor credinţe că adică potcoava de cal, găsită pe drum, aduce noroc la casa omului, mulţi din ei îşi potcoviră pragurile prăvăliilor. La noi, după cum auzirăţi din zicătorile asupra ptocoavelor, pot­coa­va numai noroc nu însemnează. Ai noştri, îngăduitori cum firea, i’a lăsat, primitori de străini cu dragoste, ei îi îm­brăţişară, târguind mai mult de la dânşii de cât de la pă­mân­­­teni, şi încă fără tocmeală. Deverul find mare, fireşte că cei mai mulţi din aceşti străini se îmbogăţiră curând. Acum nu’i mai încăpea prăvăliile în care îşi începuseră ne­go­ţul, şi cătară a se muta în alte prăvălii mai mari. Lăsară însă potcoavele la prăvăliile de unde plecau, ca să nu se dea de cheltuială dregând pragul ce ar fi stricat scoţând potcoa­vele.

Românii ce se mutau în locul celor de alt neam, găsind potcoavele puse şi ştiind cât de repede se îmbogăţiseră cei ce şezuseră acolo înaintea lor, le lăsară, crezând şi ei că aşa poate să fie, adică potcoavele să aducă noroc la casa omului’ dar teamă mi-e că mulţi dintrânşii au rămas potcoviţi. Acum s’a lăţit această credinţă deşartă, şi au început şi Ro­mâ­nii să’şi potcovească pragurile prăvăliilor lor, şi iată un nou obicei strecurat pe nesimţite la noi, în timpul de azi, zis al luminilor. Dacă peste cinci-zeci or o sută de ani de aci înainte vre-un pribeag învăţat ar veni pe la noi şi ar vedea acest obicei întins printre Români, ar zice că de oarece obiceiul este al lor, fiindcă se scrie poate la cărţile ce au dânşii cu obiceiuri culese de la popor, ar zice că noi suntem stră­ini în ţara noastră, ba poate şi mai rău; căci la noi nici po­me­neală nu este de un astfel de obicei, care să fie rămas din vechime necum să avem niscareva cărţi scrise despre dânsul sau împotriva dânsului.

(…) Dar cu pomul Crăciunului cum merge? Aci e aci. El e mai primejdios; fiindcă să lăţeşte printre Românii de sus, printre cei învăţaţi, cei cu dare de mână, cei mai însemnaţi ai ţărei, cari plutesc cum se zice, pe deasupra gloatelor, şi de la dânşii lesne se coboară la cei de jos obiceiurile şi apucăturile lor. Poporul văzând ceea ce fac că­peteniile naţiei, maimuţează şi ei, bieţii, fără să ştie ce fac, pe oamenii cei mari, căci, zic, că or fi ştiind ei, măre, ce fac!

Aşa e omul lăsat de la Dumnezeu să fie; trage tot a mare. (…) Poate că’şi va uita de obiceiurile şi datinele părin­ţi­lor lor, şi cotropirea streină va fi mai uşoară. Acest obicei poate să fie ugurliu pentru cine îl are, iar pentru noi, eu îl văz ca o piază rea, ca o cobe, ca unul ce înfăţişează semnul jalei şi se vâră tocmai în sărbătorile aducătoare de veselie Românului. Să mă ferească Dumnezeu să învinovăţesc pe cineva că voieşte cu tot dinadinsul să gonească obiceiurile noastre, ca să aducă alte striine; căci aceasta nu s’ar putea de oarece ştiţi d-voastră, că asemenea lucruri nu se pot face cu sila. Zicătura poporului cuvântează: "Cu sila poţi lua omului, dar cu sila nu’i poţi da".

Nevoia este că ele vin să’şi ia loc în  cetate la vatra Ro­mâ­­­­nului cu voia lui, cu mulţumire. Să nu vă miraţi de a­ceas­­ta. Moda face ceea ce nimeni pe lume nu poate face. Că cică a eşit moda să se puie la copii doici şi dădace, tot nem­ţoaice or franţuzoaice. Acestea neştiind datinele noastre, ce vreţi să vorbească cu copilaşii, de cât despre datinele şi obice­iu­rile ce au apucat ele de la părinţii lor? Şi astfel se strecoară  în inima copiilor datini şi obiceiuri ce n’au nici un amestec cu datinile moştenite de noi de la străbunii Romani.

Dacă Sfinţii Părinţi au îngăduit neamurilor acelora creştinate să’şi facă pomul lor la Naşterea Domnului Christos, tot aşa au îngăduit şi Romanilor, foşti păgâni, să’şi serbeze Saturnalele lor, cu întorsătura în creştinismul ce le-a dat sfinţii părinţi, din care noi am scos ale noastre colinde, unele pentru Ajunul Crăciunului, altele pentru Ajunul Anu­­lui Nou, să umble copiii cu Moş-Ajunul, cu icoana Naş­te­rii la Crăciunul; iară la Anul Nou cu Sorcova. Apoi în timp de două săptămâni de la naştere să umble cu Steaua şi cu Vic­leimul. Aceste obiceiuri sunt, cum ştiţi d-vostră în Bu­cu­reşti; de vor mai fi şi altele prin o ţară mare, nu mă bag, nu mă amestec. (…) Dacă pe Român nu l-a putut îngenunchia năboiul de barbari ce a tot năvălit peste dânsul în cursul vea­curilor, tot atât de tare aş dori eu să fie el, ca să nu se la­se modei să’l ademeneacă şi să’l clintească din osia Ro­mâ­nis­mului. Şi numai aşa făcând nu vom mai avea teamă că se va mai găsi cineva, peste veacuri, care să ne zică, cum ne-a mai zis, că obârşia naţionalităţii noastre se pierde în întunericul veacurilor.

Uitaţi-vă, dragii moşului, la ovrei. D’aia stau ei tari ca abanosul, căci deşi sunt risipiţi peste toată faţa pământului, deşi sunt amestecaţi printre toate popoarele, ovreiul este tot ovrei, în orice colţuleţ de pământ ar fi, cu toate obiceiurile părinteşti, cu toate datinile străbunilor. Dar el le ţine cu toată încăpţânarea. Aşa să facem şi noi. Nu numai să nu ne ruşinăm în faţa străinului de cele rămase de la bunii şi străbunii noştri, dară încă să le trâmbiţăm ca să ştie lumea cine suntem şi ce am fost.
Dar văz că nerăbdarea creşte, v’aţi plictisit, auzindu-mă istorisind la verzi şi uscate, la vrute şi nevrute. Îngăduiţi, rogă-vă, nemerniciei mele câteva cuvinte încă, şi voi fi mulţumit când aş şti că voi fi dobândit iertarea d-voastră pentru păcatul meu de limbuţie lungă. Mi s’a zis când am ţinut de rău pe unii oameni de treabă, că de ce aduc în sânul naţiei noastre vrând nevrând obiceiuri străine, mi s’a zis: "Spune d-ta cum să facem altfel!".

O! Dragii moşului! Lăsaţi că nu mă taie capul la astfel de lucruri, dară am răspuns, cum vă zic şi d-voastră acum: "Cine se uită la un necioplit ca mine, dragii moşului? Cine o să stea să asculte la gura unui unchiaş necărturar şi fără vază în lume? De ar fi vreun ţafandache cu sticla în ochi, cu gâtul pus ca într’un proţap, cu gulerul stând să’l apuce de nas, umblând parc’ar călca numai străchini, cu fumurile în cap, şi uitându-se peste umăr la cei ce’i vorbesc, calea valea, poate că ar mai fi ascultat: dar eu?...

Totuşi, ca să nu mă credeţi că sunt vre-un arţăgos, pe mine m’ar bate gândurile să mai zic o vorbă, şi o zic cu dragă inimă. D-voastră însă faceţi cum vă va lumina ­Dumnezeu mai bine.

Eu aş zice să se adune o seamă de oameni din ai noştri, oameni cu învăţătură şi cu dor de cele ale Românului, şi să chibzuiască ei cu mintea lor, cum ar fi mai bine să se pre­facă datinele şi obiceiurile noastre, ca să fie înfăţoşate şi în saloane, fără însă a se depărta nici cât o iotă de cum fac gloatele româneşti.

S’au găsit oameni – şi să le dea Dumnezeu bine – cari au făcut să se joace în saloane căluşarii, bătuta şi brâul, au scos la lumină portul românesc de la ţară; aşa să se facă şi cu colindele, şi cu Moş-Ajunul şi cu icoana Naşterii, şi cu Vasilica, şi cu Sorcova, şi cu Steaua or cu Vicleimul. Dară cum mai zisei, să nu se schimbe nici un cuvinţel din cele cum colindă şi cântă poporul. Se înţelege că toate acestea în marginile bunei cuviinţe cum cere timpul de azi.

Numai astfel, dragii moşului, socotesc eu, uniţi strânşi umăr la umăr, cei ce plutesc pe deasupra gloatelor, adică oamenii însemnaţi ai neamului şi învăţaţi, la un loc cu gloatele, în privinţa aceasta vom putea să ne împotrivim, făţiş şi pieptiş, năvălirii modei, şi să ne mândrim de viţa din care ne tragem. Aceasta m’ar bate gândurile să vă zic.

Petre Ispirescu


 

Ştiri din .ro















PUBLICITATE
 





Mai multe titluri din categorie

Microbii se simt bine acolo unde nu ajunge periuţa de dinţi

Microbii se simt bine acolo unde nu ajunge periuţa de dinţi
Interviu cu doctor Dan Găucan, stomatolog Faţă de hrana crudă, tare a omului primitiv, trăitorul în vremurile moderne mănâncă alimente tot mai moi, care nu-i mai solicită aşa mult structura cavităţii...

Lovitură de proporții. Înalta Curte, pusă în genunchi de Comisia Europeană. Judecătorii trebuie să respecte Constituția

Lovitură de proporții. Înalta Curte, pusă în genunchi de Comisia Europeană. Judecătorii trebuie să respecte Constituția
Galerie Foto Tertipurile incredibile prin care anumiți judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție încearcă să perpetueze practica ilegală de la această instanță, prin încălcarea Constituției României și a...

Mihai Gane, scriitor spaniol de origine română: „Poezia mi-a salvat viaţa”

Mihai Gane, scriitor spaniol de origine română: „Poezia mi-a salvat viaţa”
Galerie Foto Mihai Gane, un tânăr de origine română, este noua senzaţie literară în Spania. Acolo, este cunoscut ca Miguel Gane şi a publicat două volume de poezii primite cu mare entuziasm de public. În 2017, a fost...

Gruparea „aviatică” a lui Ludovic Orban și legăturile pe axa Cotroceni-Palatul Victoria

Gruparea „aviatică” a lui Ludovic Orban și legăturile pe axa Cotroceni-Palatul Victoria
Galerie Foto Cel mai important om al Partidului Național Liberal conduce, din punct de vedere administrativ, întregul aparat guvernamental. Nu este vorba despre Ludovic Orban, care este premier al României, ci de Antonel Tănase,...

Mircea Băsescu, milionar din falimentul fabricii de împachetat pui din Portul Constanța

Mircea Băsescu, milionar din falimentul fabricii de împachetat pui din Portul Constanța
Galerie Foto Zilele trecute, la Tribunalul București a fost depus tabelul definitiv al creanțelor acceptate cu privire la compania SC Fattoria Terrantica SRL, societate pe care Mircea Băsescu, fratele fostului președinte al...

Sfârşitul epocii maşinilor în ţările europene

Sfârşitul epocii maşinilor în ţările europene
Galerie Foto Orașele României sunt sufocate, la propriu, de mașini. Nu e o exagerare, în București se vede asta cu ochiul liber. Nu mai poți admira nimic din arhitectura orașului, pentru că totul e practic acoperit de mașini...

Lista „trădătorilor” și „traseiștilor” care i-au instalat lui Iohannis Guvernul lui

Lista „trădătorilor” și „traseiștilor” care i-au instalat lui Iohannis Guvernul lui
Galerie Foto 16 voturi îi lipseau lui Ludovic Orban pentru a-și trece, luni, Guvernul de votul Parlamentului. Așa cum „Jurnalul” a prezentat, cu o zi înainte de plen, toate partidele care au încheiat acorduri cu premierul...

Doina Ruști: Iubirea este la îndemâna tuturor

Doina Ruști: Iubirea este la îndemâna tuturor
Galerie Foto Doina Ruști este una dintre cele mai apreciate voci ale literaturii contemporane din România. Cuvintele sale magice au primit numeroase premii literare, iar romanele sale au fost traduse în peste 9 limbi. Acum, Doina...

Chirurgie prin gaura cheii

Chirurgie prin gaura cheii
Sperietura unor pacienţi că ajung la bisturiul chirurgului s-a mai diminuat odată cu extinderea intervenţiilor minim invazive, a laparoscopiei cu incizii mici. Interviu cu profesor doctor Nicolae Iordache, de...

Serviciul lui Orban, băncile și procesele împotriva celor care vor să li se aplice Legea Dării în Plată

Serviciul lui Orban, băncile și procesele împotriva celor care vor să li se aplice Legea Dării în Plată
Galerie Foto De la un job part time la o companie de construcții, liderul PNL, Ludovic Orban, care, astăzi, speră să devină premierul Guvenului României, a trecut la consultanță pentru una dintre societățile de avocatură...

Ana-Maria Negrilă, regina SF-ului românesc

Ana-Maria Negrilă, regina SF-ului românesc
Galerie Foto Ana-Maria Negrilă este una dintre puținele scriitoare de SF din România și câștigătoare a numeroase premii. A publicat cinci volume de proză, dintre care, cel mai cunoscut este romanul Împăratul ghețurilor...

Ministeriabilul „Grindă”, „nășit” în afaceri de controversatul Gigi Kent

Ministeriabilul „Grindă”, „nășit” în afaceri de controversatul Gigi Kent
Deputatul Ion Ștefan, care vânează funcția de ministru al Dezvoltării Regionale și care a primit aviz negativ în comisiile reunite de specialitate ale Parlamentului, și-a început cariera de afaceri lucrând...

Românca aflată la conducerea baschetului mondial

Românca aflată la conducerea baschetului mondial
Galerie Foto Carmen Tocală a fost desemnată membru în Boardul Central al Federaţiei Internaţionale de Baschet. Asta după ce, în luna iunie, Carmen Tocală a devenit prima femeie aleasă în funcţia de vicepreşedinte al...

Dosarul „Mită la SRI”: ucis de Kovesi, îngropat de judecători

Dosarul „Mită la SRI”: ucis de Kovesi, îngropat de judecători
Galerie Foto Faptele sesizate de omul de afaceri Tiberiu Urdăreanu, care, în 2015, le-a povestit procurorilor DNA cum a plătit, cu sacoșa, o jumătate de milion de euro pentru finanțarea partidului lui Gabriel Oprea, chiar în...

O româncă vrea să dea lovitura în State cu povestea vieții ei

O româncă vrea să dea lovitura în State cu povestea vieții ei
Galerie Foto La numai 22 de ani, tânăra actriță Maria Müller are propria companie de teatru la New York, cu care speră să ajungă pe Broadway. Românca a apărut deja într-o peliculă proiectată la Festivalul de la Cannes,...
Serviciul de email marketing furnizat de