Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Pentru câteva zeci de oameni din Petrila, Hunedoara, fiecare zi e o poveste. Povestea drobului de sare care le scufundă zi de zi, câte puţin, casele, grajdurile şi grădinile. Singura lor speranţă – un proiect de ecologizare a Minei Lonea-Deforu, mină care le ameninţă casele cu inundarea şi cu alunecările de teren – a fost îngropată de ani buni de Conversmin. "Dacă se rupe malul lacului de sus, se inundă jumătate din Petrila", îşi joacă ultimele argumente primarul oraşului.
La marginea Petrilei, acolo unde străzile deja şi-au cojit asfaltul şi aerul de munte devine mai puternic, o mână de case se luptă de la an la an cu un duşman tăcut. În fiecare zi, oamenii măsoară cu cât li s-au mai înclinat uşile şi ferestrele, cât s-au lărgit crăpăturile din ziduri şi cu cât a mai crescut apa în lacul de la poarta lor. Fosta mină Lonea-Deforu, lăsată de izbelişte chiar înainte de Revoluţie, se răzbună pe cei pe care i-a hrănit ani la rând.
EXPROPRIAŢI CU FORŢA
Iarna are două avantaje pentru locuitorii de la marginea Petrilei, aflaţi în buza fostei exploatări. Lacul îngheaţă şi peştele se lasă mai uşor prins la copcă. Un sătean din centru vine de câteva zile să se recreeze pe lacul răsărit în ultimii ani chiar în capul oraşului. Are scăunelul de pescar chiar lângă un stâlp de electricitate cuprins de baltă şi îi ţin de urât un câine şi o pisică din vecini. Nu-l interesează că bucuria lui e necazul celorlalţi. Nici tăbliţa cu "Accesul pe gheaţă interzis" nu e un îndemn de luat în seamă de un pescar pasionat.
Pe locul exploatării Deforu, localnicii povestesc că ar fi fost prima exploatare minieră din întreaga Vale a Jiului, Mina Deac, şi partea de suprafaţă a "lentilei" de cărbune, care e exploatat la mari adâncimi în alte mine din zonă. Începând cu anii ’80, pe locul vechii mine a apărut exploatarea Deforu, iar în 1982, Ceauşescu a dat ordin ca toţi oamenii care au case în zonă să fie expropriaţi şi să plece. Şase aşezări aflate în imediata vecinătate a minei s-au aflat pe lista de exproprieri. "Nu puteam zice nu. Mi-au dat, în 1982, 65.000 de lei ca să plec de aici, dar n-aveam unde să mă duc.
Şi am rămas", recunoaşte Armeana Moga. Stă în prima casă de lângă lacul care, de la an la an, a tot crescut. Dacă la început unii localnici îşi amintesc cum păşteau vitele pe locul lacului, după 1989, dintr-o bâlcă ce se umplea doar când ploua tare, şesul s-a transformat rapid într-un lac în toată legea. Torenţii, proasta îndiguire a unor pâraie ce curg de-o parte şi de alta a văii, precum şi revărsarea unui alt lac aflat pe un podiş superior au alimentat balta până la mărimile de azi. Vârfurile unui gard şi stâlpul de electricitate, îngheţat acum în mijlocul bălţii, arată până unde se întindeau gospodăriile oamenilor din cartier.
POD ÎN CALEA UNEI SOLUŢII PROVIZORII
În afară de cele şase familii de despăgubiţi, care nu ar mai avea de ce să aibă pretenţii, mai există o familie care a dat în judecată Compania Naţională a Huilei. Oamenii spun că lor nu li s-a dat nici un ban niciodată, deşi au nenorocul să se afle în vecinătatea lacului. Stau însă pe un cucui de pământ, care nu poate fi ameninţat de inundaţii. Doar de alunecările de teren. De altfel, la câteva zeci de metri de casa acestora, pământul a început deja să simtă chemarea lacului. Toate casele din zonă sunt într-o rână şi timpul este măsurat în desenele fantastice de crăpături de pe pereţi. La Armeana Moga, casa din cărămidă e plecată spre uliţă: uşile, ferestrele şi acoperişul s-au înclinat pişichere spre ochiul de apă de la doi paşi. Grădina din spatele casei s-a transformat într-o mlaştină, că până şi arborii s-au săturat de atâta apă şi au murit de la an la an. "Baia avea faianţă, acum nu mai are", spune femeia şi deschide larg uşa încăperii din peretele căreia râde oblic o crăpătură de 15 cm lăţime. "Toată ziua vin şi măsoară inginerii de la Petroşani, de la Bucureşti. Zic că se vor face diguri, că e un proiect, că nu ne pot promite mai mult", se plânge şi fiica Armenei, îngrijorată de ce va păţi mama sa. Ne arată mai multe tuburi care ar fi putut prelua apa din torenţi, pentru a o vărsa într-un pârău, dar vecina lor a refuzat să-i lase pe reprezentanţii Primăriei să strice podeţul din faţa porţii ei. Din când în când, cei şase despăgubiţi primesc înştiinţări de la CNH că stau în casele lor pe propria răspundere şi că, în cazul unei tragedii, compania nu e răspunzătoare.
Fără ieşire
Oamenii care au gospodăriile pe aceeaşi uliţă şi care n-au fost despăgubiţi în nici un regim, dar se află la rândul lor în pericol spun că s-au obişnuit ca, o dată la doi ani, să-şi repare casele şi să astupe crăpăturile. Cornel Asztalas, fost lăcătuş în mină, îşi aminteşte că situaţia în zonă a început să se strice o dată cu "marele carambol", adică de la Revoluţie. Când mina s-a închis, pentru că nu mai era rentabilă, oamenii din zonă au respirat uşuraţi: s-au gândit că n-o să-i mai exproprieze nimeni cu forţa şi n-o să-i mai mute. Nu s-au gândit că pământul ghiorlănit atâţia ani se va răzbuna încet şi sigur. "Un an crapă şi reparăm, anul următor stăm. Bine că nu crăpăm încă de foame", glumeşte Asztalas. Oamenii se gândesc că primăvara mai au un hop. Dezgheţul le aduce cantităţi mai mari de apă la poartă.
Proiect blocat
Proiectul de închidere şi ecologizare a Minei Deforu a fost pasat de patru-cinci ani, iar autorizaţia, înnoită şi reînnoită. "Există o procedură, teoretic, trebuie doar să se aloce banii de Conversmin, ca să înceapă lucrarea. Oamenii locuiesc acolo pe barba lor", explică un reprezentant al Conversmin. Primarul Petrilei, Ilie Păducel, e mai vehement şi spune că zona e "un pericol iminent". "Dacă se rupe malul lacului de sus, se inundă jumătate din Petrila. La Consiliul Local nu sunt bani pentru un asemenea proiect", se apară primarul. Conform proiectului aflat la Primărie, suma necesară ecologizării fostei exploatări Deforu este de 7 miliarde 600 de mii de lei vechi. Mina Deforu nu este singura mină rămasă neecologizată din zona Petrila.
