"Din acest loc eu nu ma clintesc"

Peste drum de primaria din Rosia Sibiului se afla biserica evanghelica. Impunatoare, aruncata spre cer. Alaturi, casa parohiala cu ferestrele larg deschise. Aici traieste „popa sasilor", Eginald Norbert Schlattner. Preotul are parul alb-alb si ochii foarte albastri. Ne primeste imbracat in haine negre, cu un fular de matase petrecut peste umeri si se scuza ca are trei caini. „Un preot n-ar trebui sa aiba caini de paza, nu-i asa? Pe preot ar trebui sa-l apere doar ingerii...!"

Eginald Schlattner s-a nascut in 13 septembrie 1933, la Arad. Este preot al bisericii evanghelice din Rosia si preot de penitenciar. E scriitor de succes cu un debut tarziu - „Cocosul decapitat", romanul complex al unei singure zile, 23 august 1944, tiparit in 1998. In ianuarie 2002, sasul transilvanean Eginald Schlattner a fost numit „Ambasador cultural al Romaniei".

Copilaria si-a petrecut-o la Vlahita, iar adolescenta la Fagaras, printre romani, maghiari, evrei, germani, armeni si tigani. La 23 august 1944, cand Romania a schimbat fronturile si a declarat razboi Germaniei, toti etnicii germani din Regatul Romaniei sunt declarati colaboratori ai lui Hitler. Tatal lui, Felix Schlattner, e deportat in Rusia, la munca silnica. In primavara lui ’45, sasii si svabii sunt expropriati. Nici familia lui Eginald nu e crutata. Intr-o noapte de noiembrie 1948 sunt azvarliti cu totii in strada, direct prin geam.

Vocea interioara...

Schlattner isi incepe studiile universitare la Institutul de Teologie protestanta din Cluj. Pe-atunci, tanarul era ateu convins, hranit cu lecturi din Schopennhauer si Nietzsche. Voia „sa dinamiteze" biserica din interior. Este exmatriculat dupa doua semestre. Incearca un an de matematica apoi hidrologia, cinci ani. In 1957, inaintea examenului de stat, este arestat. „Ridicat am fost de la Rectoratul Universitatii din Cluj si in aceeasi noapte transferat la Securitatea din Orasul Stalin (Brasovul de azi)". In 15 septembrie 1959, fiind sub arest deja de 20 de luni, a fost martorul acuzarii in procesul scriitorilor sasi Wolf von Aichelburg, Hans Bergel, Andreas Birkner, Georg Scherg, Harald Siegmund. „A fost o decizie la limita, dupa luni de rezistenta, pentru care imi asum raspunderea." Ce a insemnat decizie la limita, ce-au presupus lunile de rezistenta? Teroare fizica si psihica. Repetata. Infometare. Bataie. Anchete, interogatorii impinse pana la limita rezistentei umane. Eginald Schlattner a cedat. In noiembrie 1959 si Schlattner a fost condamnat pentru „omisiunea denuntarii de inalta tradare" la doi ani inchisoare corectionala cu interdictie civila si confiscarea averii in intregime. Fratele lui mai tanar, Kurtfelix, fusese deja inchis - pentru nedenunt.

Momentul iesirii din inchisoare a fost pentru Eginald Schlattner nu numai un motiv, ci si o oportunitate de a pleca in Germania. „Din punct de vedere rational mi s-ar fi impus sa cer pasaport si sa plec din tara asta. Si l-as fi primit. Toti fostii detinuti politici au primit imediat pasaportul, ca regimul de atunci era mul_umit sa scape de ei. Atunci, mie o voce interioara - n-am stiut ca era vocea lui Dumnezeu - mi-a spus: Nu pleca!"

...era a lui Dumnezeu

A muncit la Fabrica de Caramida Fagaras. A lucrat ca tehnician in constructii rurale la Ferma de Stat Berzovia, pe urma la constructia de cai ferate Deva-Brad. S-a casatorit cu Susana Dorothea Ohnweiler, o sibianca in varsta de 18 ani, dintr-o familie de traditie. In 1967 s-a nascut Sabine Maya, singurul copil al familiei Schlattner (care acum traieste la München). A fost angajat la uzinele Marsa. In 1969 i s-a permis sa-si dea examenul de stat in hidrologie. Pana in 1973 a fost sef de santier, inginer coordonator la Investitii, inginer hidrolog la uzina. Si atunci, din senin, Eginald Schlattner a abandonat totul si a inceput din nou teologia la Sibiu. Din 1978 este preot evanghelic. „De-abia ajunsesem sa fiu inginer. Eram oarecum integrat in formele de viata de atunci. Aveam si o casa, aveam si o masina, aveam si o sotie, si copil, salar 4.000 de lei. Toate argumentele rationale, pragmatice erau impotriva acestei decizii. In afara de aceasta voce. Care mi-a spus: Vino, acuma te chem! Si a fost minunat ca atunci am avut curajul sa spun da...".

Scriitorul, un preot fara suflete

In 1990, cand toata comunitatea sasilor a plecat, Schlattner a ramas pe loc. Preot fara suflete. A ramas pentru cei zece enoriasi de-atunci. Acum mai sunt cinci. „Si iar o voce mi-a spus «nu te du!»". Pe-atunci nu stia ca va scrie. Nici ca va fi preot de inchisoare. Schlattner se ingrijeste de sufletele detinutilor evanghelici din 1992. Cat despre scris, romanul de debut, „Cocosul decapitat" - despre care critica a spus ca e „o spovedanie publica" - a aparut in 1998. Cel de-al doilea, „Manusile rosii" (netradus, inca, in romaneste), in 2001.

„Cocosul decapitat" este un roman de 600 de pagini, de un extraordinar succes si in Germania. Actiunea e cantonata in orasul Fagaras, la 23 august 1944. O zi perceputa diferit de locuitorii micului oras; romani, sasi, secui, evrei, oameni carora schimbarea frontului le modifica fundamental vietile. Eginald Schlattner - folosind metafora cocosului al carui corp inca danseaza dupa despartirea de corp - se refugiaza in acest 23 august, ultima zi a unei lumi in echilibru. Cea de-a doua carte, „Manusile rosii" - netradusa inca in limba romana - exploreaza experienta celor doi ani petrecuti in celulele securitatii. „Aceste carti nu le-as fi putut scrie in Germania. Stiti de ce? Un emigrant a terminat cu trecutul lui. El traieste numai din amintiri, nu mai are o relatie cu prezentul tarii pe care a parasit-o. Aici sunt inca pomii de atunci, soarele ca si acum 50 de ani, sunetele, cuvintele oamenilor, romaneasca, saseasca, mirosul pamantului... N-as fi putut sa scriu acest roman intr-un bloc din Munchen... Nu, n-as fi putut. Ar fi devenit un roman de nostalgie. Kitsch..."

Romania, patria mea

Primele cuvinte pe care Schlattner le-a invatat pe romaneste au fost: nu stiu romaneste! Tatal lui ii lega un cartonas de gat pe care scria: „Acest baiat se numeste Eginald Schlattner. Nu stie romaneste. Daca cumva el se pierde, va rog sa-l predati...". Romania, in plin razboi cu Germania accepta un sistem de scolarizare in limba germana. Dreptul, sau acceptarea dreptului la diferenta a fost si ramane una dintre caracteristicile de marca ale Romaniei. Preotul scriitor apeleaza la un joc de cuvinte ca sa se defineasca. „Rumanien est nicht das Land meiner Vetter, aber ist mein Vaterland". S-ar putea traduce prin „Romania nu e tara parintilor mei, dar este patria mea". In afara tarii, el pare un personaj exotic: scrie nemteste, dar are pasaport roman, vine dintr-o biserica protestanta, dintr-o tara ortodoxa, nu a emigrat asa cum au facut-o toti conationalii sai... El, cetatean roman, a putut sa scrie o carte in limba germana - care este perceputa si inteleasa in spatiul germanofob. „Acest lucru il datorez patriei mele Romania, care mi-a permis sau - nu numai atat - m-a favorizat sa raman german. Aici ma stie bunul Dumnezeu dupa nume si aici ma stiu oamenii de suflet. Din acest loc eu nu ma clintesc. Asa sa m-ajute Dumnezeu".

De Rusalii, 18.000 de sasi se intălnesc in Bavaria

Peter Iacobi este un sculptor consacrat. Nu vorbeste ca un neamt, desi domnia sa traieste in Germania de 34 de ani, ci ca un sas transilvanean, la curent cu situatia actuala a sasilor din Romănia, a celor de peste hotare, cu starea cladirilor din tara, a bisericilor. E in contact permanent cu etnicii din Romănia. Domnul Iacobi stia exact căti sasi mai sunt pe-aici, ca biserica de la Agnita este inca in stare buna, cum s-au degradat constructiile de la Nocrich... .„Sasii din Germania incearca sa pastreze atat legaturile intre ei, căt si cele cu _ara. Avem o intălnire anuala, de Rusalii, la Drukelsbuhl, in Bavaria, unde se aduna in jur de 16-18 mii de sasi. De obicei vine si episcopul de la Sibiu. Acum facem in asa fel incăt sa avem niste administratori care sa se ingrijeasca de bisericile din Romănia, care sunt, in fapt, adevarate monumente. Exista si un ziar al sasilor, la München, care apare lunar, si Organizatia Sasilor Transilvaneni. Dar, si cu tristete spun asta, toate astea se vor termina. Tinerii, copiii nostri, nu mai au legaturi cu Transilvania. Nici macar legaturi emotionale. Deja au fost asimilati. Sunt altfel, vor altceva, vorbesc cu alt accent. Noi, cei mai batrăni, cei trecuti deja de 60 de ani, mai incercam sa conservam si sa transmitem aceasta mica frantura de istorie, de cultura, de civilizatie..."

SUMAR DOSAR
Nemtii nostri
Fabrica de nemti din Bucuresti
Noi, sibienii...!
Supravietuitori dupa exod
La plecare, si-au luat si mortii cu ei
„Ne-au facut olteni cu forta!“
Betegite de gerul Siberiei
Sasii recuceresc Estul
A saptea generatie de Peteri
Ultimele „sasce“ din Bistrita
La Bacau, nemtii invata germana de la romani
Printul Charles s-a indragostit de Viscri
Neamul svabilor din Banat sta sa piara
"Din acest loc eu nu ma clintesc"
“Bine ca ati ramas, ca avem unde veni!”