Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Ion Breazu n-avusese şi el niciodată norocul să fie repartizat să zboare cu supersonicul său în zona 2. În toate zonele zburase Ion Breazu, numai în zona tatălui său nu. Pe chestia asta, avea aşa, o amărăciune în suflet, fiindcă ştia el că taică-su nu-l credea că pilotează supersonice. "Fii, mă, serios, nu pilotează nimic fi-tu, şterge şi el avioanele alea p-acolo", îl şicana vecinul pe taică-su. Şi taică-su, na, îl credea pe vecină-su, că era, vorba aia, din sat d-acolo, în timp ce fi-su putea să zică orice.
Dar a venit şi ziua răzbunării. În ziua răzbunării, Ion Breazu se urcă el liniştit în MIG-ul lui cel 21 şi ceru aproape plictisit permisiunea de decolare: "Sunt doi-zero-patru. Permiteţi decolarea". "Doi-zero-patru, decolează în zona 2!" Brusc, Ion Breazu se electriză din cap până-n picioare în spatele costumului său verde, strâns bine cu şireturi, şi sub casca destul de grea, care nici nu-l mai strângea de gât, aşa de bucuros era. Carevasăzică, avea să-i arate el lu' taică-său că el chiar pilota supersonice.
Era la 35 km depărtare de zona lui maternă, zona 2. Adică la un minut şi treizeci de secunde. Adică la nouăzeci de secunde. Partea proastă era asta, că nu ştia el cum să facă să atragă atenţia, de vreme ce, îţi dai seama, prea mult timp n-avea cum să stea deasupra satului. Mai demult se-nţelesese însă cu tatăl lui că, dacă vreodată ajunge să zboare în zona 2, o să dea aşa din aripi şi atunci tatăl lui să ştie că el e.
CU SUPERSONICUL DEASUPRA CE-A-PE-ULUI
"Şi ajung eu deasupra satului şi cobor la altitudinea de 20 de metri. N-aveam voie la o altitudine aşa de mică, dar asta-i altă poveste. Ochesc hidroforul care era în curte la tata.
Înainte de a intra pe sat, cuplez forţajul, fiindcă mi-e teamă să nu sparg zidul sonic. Măi, copii, era un zgomot de înnebuneai, ce mai. Ajung deasupra casei, dau din aripi, dar eu n-am timp să văd nimic c-am şi trecut, aveam io o iubită-n sat, o profesoară, ajung deasupra şcolii, fac un tonou de toată frumuseţea, iar trec, mă-ntorc şi repet mişcarea şi la casa lu' taică-miu, şi la iubită-mea la şcoală şi trec şi peste ce-a-pe. Într-o juma de oră am făcut vreo zece ture. Mai târziu, taică-miu mi-a zis că era în vie şi-mi făcea semne disperate cu mâinile, dar eu n-aveam cum să-l văd."
Turele lu' Nină prin sat declanşează atacuri de panică în masă: lu' unu' i-a fugit căţeaua de-acasă, lu' altu' i s-au spânzurat găinile-n gard, c-au intrat cu gâtu-n uluc (supraestimându-se şi gândind despre ele că pot să zboare peste, ca nişte vulturi), iar Săndel se aruncase sub pat şi ţipa ca din gură de şarpe. În toată degringolada, vecinul tatălui lui Nină a recunoscut în mod public faptul că s-a înşelat în privinţa profesiei fiului vecinului său.
La demonstraţia de identitate a lui Nină, tatăl se emoţionează la rându-i: "El e, mânca-i-aş... (şi aici tastatura ezită gingaş să pronunţe ceea ce are de pronunţat şi nu mai pronunţă nimic)... lui". La demonstraţia aviatică au mai participat şi alţi locuitori ai satului, printre care Codin a' lu' Cotoi şi Florea al Vetii. Precum şi Pandelea Roşu.
Bineînţeles. Radarul identificase altitudinea foarte mică la care a zburat Ion Breazu cu supersonicul său, dar n-a mai zis nimic şi s-a prefăcut că înghite minciunile pilotului cum c-ar fi zburat mult mai sus. Şi nu l-a mai declarat "indisciplinat aerian". Şi nici nu l-a retrogradat disciplinar la elicoptere.
O PROFESIE CARE LASĂ DÂRE
Bineînţeles că n-a zburat de la început singur pe supersonic. Că, vorba 'mnealui: "Ştiam eu să zbor? Eu? Din Stoicăneşti Olt?". Logic. Mai întâi în tandem şi apoi singur. Singur, la optişpe mii de metri, singur în stratosferă, vorba aia, singur când aproape că nu mai e oxigen şi cerul nu mai e albastru, devine din ce în ce mai negru cerul, singur, în supersonicul lui, identificând ţinte, pregătindu-se pentru războaie la care n-a fost niciodată, singur, la optişpe mii de metri în sus, atât de sus, că de jos nu se vedea decât o dâră, şi aia rară, singur, jucându-se uneori cu norii, uneori ferindu-se să nu le strice forma, alteori trecând direct prin ei, iar alteori, jucându-se cu ploaia, pentru că acolo de unde pleacă ploaia se delimitează foarte clar zona în care plouă de zona în care nu plouă, şi atunci ce făcea, cu o aripă intra în ploaie, cu cealaltă rămânea în zona fără ploaie. "A-vi-aţia/ Dă senza-ţia/ Şi te face să trăieşti". Dâre la locul de muncă.
"Am avut mai multe incidente în timpul zborului. Cu o zi înainte de un zbor ne apucam şi repetam. Ce avem de făcut în caz că. Pentru că sus, la viteza aia, n-ai timp să te gândeşti, plus că şi capacitatea intelectuală scade la jumătate. Odată, eram eu aşa, în timpul zborului şi mă gândeam ce e de făcut dacă-mi ia foc avionul şi chiar în clipa aceea s-a aprins becul «incendiu». Am rezolvat cazul imediat, dar îţi dai seama ce moment a fost ăla?" Cădem amândoi de acord că gândul cel premonitoriu n-a venit de aiurea.
"Viteza supersonică poate fi o armă în sine. Poţi să defrişezi zone întregi numai dacă zbori, pur şi simplu, la înălţimi mici cu asemenea viteze. Păi eu treceam pe lângă glonţ şi-i spuneam: «Bă, puturosule".
PILOT PE SUPERSONIC FĂRĂ CARNET DE CONDUCERE
De povestit, ar povesti o grămadă şi e fascinant să stai să-l asculţi cum vorbeşte despre viteze de peste 2.000 km/h. Despre rachete expirate care i-au explodat în nas, despre colegi morţi în timpul zborului, despre cum şi-a cunoscut soţia la viteză supersonică (el o ochise în tren, avea nişte ochi albaştri-albaştri, ea "mai nu vrea, mai se lasă", el avea 30 de ani, când ea coboară, el îi cere un stilou, ea îi dă stiloul, el îi cere numărul de telefon, ea i-l dă, apoi el o sună şi el vine la ea acasă şi pe urmă restul). Despre cum, pilot pe supersonic, nu a avut, multă vreme, carnet de conducere categoria B.
Are 60 de ani şi arată, spune el, ca de 70, din cauză c-a mâncat oxigen pur atâta amar de vreme. Nu ca piloţii ăia de la transport, care se duc la Nev Iorc cu stiuardesele după ei, îmbrăcaţi frumos, în costumele lor albe, despre care se spune că au mari responsabilităţi. Şi pensii pe măsură. Statul crede că ăştia din aviaţia militară n-au responsabilităţi. Prin urmare, statul consideră că unul care şi-a pus pielea la bătaie timp de aproape de treizeci de ani, în slujba ţării (iertaţi clişeul, dar asta e!) nu merită recunoaştere.
Statul are propria lui logică după care decantează valorile. Aşa se face că unii au pensii de nouăzeci de milioane, iar alţii nu merită mai mult de douăşcinci. După treizeci de ani în aviaţia militară, Ion Breazu atâta pensie are. Douăşcinci.
