Document - Povestea tablourilor Coroanei

Din afacerea scoaterii din tara a bunurilor Coroanei de catre Mihai I, cel mai pagubit dintre toti a iesit fostul administrator al domeniilor regale de vanatoare, dr. Ioan Bibi Popescu.

Malversatiuni, dileme si sentinte paterne

Era destul de penibil sa declari un act de abdicare drept "nul si neavenit" dupa ce l-ai semnat. Nici aceasta chestiune nu putea conveni comunistilor de la Bucuresti. Si, dupa ce au perfectat inventarele de rigoare ale bunurilor regale, acestia au procedat la nationalizarea evocata intr-un episod anterior. Din toata aceasta afacere, mai pagubit decat toti a iesit fostul administrator al domeniilor regale de vanatoare, dr. Ioan Bibi Popescu.

"Mandantul meu - se lamenta acesta, intr-un memoriu adresat autoritatii de stat - , calcandu-si angajamentele si obligatiunile luate cu ocazia abdicarii, atat fata de guvern, cat si fata de mine, guvernul a procedat, cu Decretul 38/1948, la confiscarea bunurilor regale, intrand acestea, pe data de 27 mai 1948, in patrimoniul statului, fara a se face o preluare si decontare cu mine ca mandatar si fara a-mi da nici o descarcare, asa ca am ramas pana astazi cu gestiunea nejustificata si cu mandatul nedecontat. Mai trist pentru mine este faptul ca, la trecerea bunurilor foste regale in patrimoniul statului, am fost tratat, in special de organele locale insarcinate cu preluarea bunurilor, de parca eu as fi fost rege, ridicandu-mi-se o mare parte din bunurile mele, exclusiv particulare, impreuna cu bunurile foste regale. Dar aceasta confundare si persecutie au continuat si se resimte uneori si azi."

MORTUL E VINOVAT. Desigur, multi dintre fanii fostului Rege Mihai, intelectuali de elita, asemeni lui Stelian Tanase sau Ion Varlam, vor fi tentati sa ne sara in cap si sa ne considere avocati ai fostului regim comunist. Din nefericire, aici este vorba de fapte, de ce s-a intamplat si de ce nu s-a intamplat si in ce ordine cronologica, nu de ideologii si partizanate politice. Si am constatat ca, in legatura cu aceste fapte, mint de inghiata apele ambele parti: si comunistii, si fostul Rege Mihai. Comunistii nu aveau dreptul sa instraineze bunuri de patrimoniu, numai ca sa le iasa pasienta cu lichidarea monarhiei din sistemul politic roman. Iar fostul Rege Mihai nu avea dreptul sa puna mana pe niste bunuri care nu erau ale lui. Dureros este faptul ca el stie acest lucru. Altfel nu ar sfida evidentele si nu ar pasa raspunderile pe umerii tatalui sau.

In 1950, academicianul George Oprescu scria articolul intitulat "El Greco in Muzeul de arta al Republicii", retiparit in Arta plastica nr. 2/1957, articol din care citam: "Cele noua panze de El Greco din colectia ce apartinuse familiei regale romane constituiau, prin numar si valoare, unul din cele mai impresionante ansambluri din opera marelui pictor hispano-cretan, din afara Spaniei. Din nefericire, sase din ele au disparut, probabil o data cu plecarea din tara, dupa abdicare, a fostului Rege Carol al II-lea, desi ele nu-i mai apartineau".

Dintr-o singura lovitura, acest "remarcabil partar" al istoriei si criticii romanesti de arta, cum il defineste un mare pictor roman stabilit de peste o jumatate de veac la Paris, lansa intr-o forma calificata trei minciuni care fac si azi cariera printre discipolii sai. Si trebuie sa-i batem minciunile peste gura cu ceea ce este adevarat: picturile respective nu mai apartineau familiei regale din 14/26 februarie 1899, una la mana; lui Carol al II-lea nu-i apartinusera niciodata, prin actul de imparteala a averii regale, redactat dupa moartea lui Ferdinand, fiind cadorisit doar cu praf de pe toba, doi la mana; si, trei la mana, cum am dovedit, nu Carol al II-lea a scos acest tezaur de arta din tara, ci fostul Rege Mihai.

DOCUMENT

CLICK PE IMAGINE PENTRU A MARI Extras dintr-un act emis de Securitate care rezuma jurnalul nepublicat al lui Carol al II-lea

JURNALUL LUI CAROL AL II-LEA. Chestiunea ne readuce subit in memorie o intamplare ceva mai recenta. La 27 iulie 1993, intr-un saptamanal condus la vremea aceea de o doamna excesiv de obeza, care si astazi, cand e si mai obeza, se crede de rasa subtire, un anonim afirma ca jurnalul lui Carol al II-lea a fost depus la arhivele portugheze, de unde ar fi fost scos de Elena Lupescu si Ernest Urdareanu si pasat lui Paul Lambrino, care l-a donat statului roman. Tot ce se poate, pana aici. Iar statul roman, ticalosul, "l-a inchis in arhive atat de bine ca de vreun an de zile nici un cercetator in istorie nu l-a mai putut obtine". In primul rand, prin definitie, ce se depune intr-o arhiva nu se mai scoate decat pentru consultare. In al doilea rand, chiar autorul acestui articol, in speta Mihai Pelin, a cercetat respectivul jurnal, in copie dactilografiata, fara nici o restrictie, inca din anul 1983, in biroul dlui Gheorghe Buzatu, la un centru de cercetare al Academiei Romane din Iasi. Probabil anonimul citat mai sus l-a cautat la un ghiseu din Gara de Nord. Ei bine, jurnalul lui Carol al II-lea nu este acolo, e in alta parte.

In 1996 si 1998, editurile Sansa si Scripta au publicat prima parte a acestui jurnal, pana la abdicarea din 6 septembrie 1940. Si daca tot a venit vorba despre asta, ne permitem sa intrebam: de ce nu vrea nimeni sa publice si ceea ce a notat Carol al II-lea in insemnarile sale de taina intre 1940 si 1953? Numai pentru ca multe din pagini nu sunt deloc favorabile fostului Rege Mihai? Atunci, ce ar fi de facut? Nimic altceva decat sa citam noi cateva mostre din caietul 11 K al insemnarilor in discutie. "Duduia - consemna tatal cu privire la fiu - a primit o scrisoare de la Ruth Kleiber, care da o stire foarte importanta, ca tablourile Colectiei Regale ar fi depozitate la Zürich. Aceasta ar insemna ca Mihaita le-ar fi scos din tara si ca, dupa obiceiul lui, a pus mana pe ele si tace. Inca un gest putin elegant, care din partea mea ar cere o reactiune." "Pe de alta parte - citim in alt paragraf - , am aflat prin Gurky, care confirma ca Mihaita a depus tablouri la Zürich, ca tacerea lui continua... Nu mai pricep nimica de ce se petrece in el, stiu ca este lenes la gandire, ca nu este dispus de a lua initiative, dar sa fi ajuns in asa un hal de subjugare unor influente pernicioase mi se pare de neinteles. Unii, intre care Adrian, cred ca ar fi primit sume importante de la comunisti, angajandu-se, in acelasi timp, sa ramana in rezerva... Mai iesea ca Mihaita n-ar fi tocmai asa de lipsit de mijloace, ar fi luat cu dansul o parte din tablouri si colectia mea de jaduri. Aceste informatii trebuiesc controlate." Altfel spus, fiul nu se sfiise sa treaca pe numele lui si unele bunuri ale lui taica-sau si nu mai era interesat sa-i dea semne de viata. Frumoasa familie, ca sa zicem asa!

PROBLEME FINANCIARE. Partea proasta a lucrurilor consta in faptul ca beneficiul realizat de Mihai prin scoaterea ilegala a tablourilor din Romania era nefructificabil. La fel, si perspectiva de a-l fructifica era indoielnica. Principalele piese erau depozitate la banca din Zürich, expertii bancii le evaluasera pretul si, pe acest temei, fostul rege putea conta pe unele imprumuturi, dar o asemenea situatie nu putea sa se prelungeasca la infinit. "Criza economica - consemna in memoriile sale Jacques Vergotti - il preocupa pe directorul de banca A. Lang, din Elvetia. Ramas consilier financiar al Majestatilor Lor, era oarecum surprins de toate deplasarile lor si credea ca as mai putea da un sfat pentru echilibrarea bugetului stabilit la plecarea mea din serviciu. La inceputul lui septembrie, m-a informat ca insotise pe Regina Elena, venita de la Florenta, cu A. Vermehren, sa controleze starea tablourilor El Greco, depuse la banca din Zürich. Tot atunci au fost achitate spezele cu publicarea cartii Crown against Sickle (Coroana impotriva Secerii - n.n.) de catre vicemaresalul de aviatie pensionar Arthur Gould Lee, o istorie a Regelui Mihai al Romaniei, bazata pe insemnarile din agendele anuale ale Reginei-mame Elena." Or, asemenea cheltuieli, finantate de banca, mai devreme sau mai tarziu trebuiau acoperite cu bani, nu cu picturi, oricat de celebre ar fi fost ele.

Cu alte cuvinte, tablourile trebuiau transformate in bani, ceea ce era foarte greu in conjunctura istorica de atunci. In timpul razboiului, numeroase lucrari de arta disparusera fara urme, un numar apreciabil de opere erau cautate cu infrigurare pe tot continentul si era extrem de riscant sa scoti la vanzare picturi dintre cele mai bine cotate fara sa dispui de acte certe de proprietate. Si tocmai aceste acte de proprietate ii lipseau lui Mihai. Nici banca nu putea iesi cu tablourile la licitatie, in contextul in care multe autoritati nationale banuiau ca importante lucrari de arta, disparute de-a lungul celui de-al doilea razboi mondial, erau depozitate in banci elvetiene, Elvetia pastrandu-si neutralitatea traditionala pe tot parcursul ostilitatilor. Din informatiile de care dispunem, primul tablou pe care a reusit sa-l vanda Mihai, intr-un cadru strict particular, fara publicitate, la inceputul anilor ’50, a fost Fecioara si Pruncul, de Francesco Raibolini. Atribuirea lui L...o Bachelin din 1898 fusese confirmata in 1934 de istoricii de arta J. Gabriel Goulinat si Louis Hautecoeur, solicitati in acest sens de Carol al II-lea. Pictura a fost cumparata atunci de Diana Kreuger, mama lui John Kreuger, unul din viitorii gineri ai lui Mihai.

MINCIUNA ARE PICIOARE LUNGI. Intre timp, in tara, versiunea lansata de George Oprescu incepuse sa convina autoritatilor, daca nu cumva fusese elaborata chiar la indemnul lor. Oricum am fi rasucit lucrurile, George Oprescu era un om al regimului expiat dupa 23 august 1944 si, intr-un fel sau in altul, trebuia sa plateasca pentru faptul ca noul regim, comunist, nu l-a aruncat peste bord, ci l-a tratat cu toate onorurile, inclusiv cu rangul de academician plin. Si a platit si prin aceasta minciuna, conform careia cele 42 de tablouri din colectia Coroanei Romaniei ar fi fost sfeterisite de Carol al II-lea, in septembrie 1940. Prin asta i se aplica si o copita nemeritata defunctului maresal Ion Antonescu. Insa versiunea lui George Oprescu a convenit mai cu seama Securitatii, care inca de la infiintare isi asumase misiunea ignobila de a acoperi prin orice mijloace ilegalitatea comisa in noiembrie 1947 de Gheorghe Gheorghiu-Dej si dr. Petru Groza. Mai mult, Securitatea a facut tot ceea ce putea depinde de ea sa raspandeasca aceasta versiune si in strainatate, ca sa-i administreze o copita nemeritata si lui Carol al II-lea. Din pacate sau din fericire, depinde din ce unghi privim lucrurile, la 4 aprilie 1953, Carol al II-lea a incetat din viata si nu-l mai putea atinge vreo consecinta a manipulatiilor de la Bucuresti.

Prima ocazie de a transporta minciuna peste hotare s-a oferit Securitatii la inceputul anului 1956, cand celebrul ziarist american Cyrus L. Sulzberger a intreprins o calatorie de documentare in Romania, vizitand, intre alte asezaminte sociale, economice si culturale, si Muzeul de Arta al Republicii Populare Romane, gazduit si atunci, ca si acum, in fostul Palat regal de la Bucuresti. Bineinteles, peste tot l-a insotit un ofiter de Securitate, recomandat ca ziarist de la Agerpres. Cele trei tablouri de El Greco ramase in tara au produs asupra lui o impresie deosebita si, la 21 martie 1956, Cyrus L. Sulzberger a publicat un amplu articol in The New York Times, din care rezulta ca cele mai solide valori artistice romanesti ar fi fost transportate de Carol al II-lea in strainatate, cu prilejul abdicarii sale, impusa de Ion Antonescu si de toate partidele care contau in politica tarii. Opinie care i-a fost evident indusa. Si cum sa nu-l crezi, de vreme ce ziaristul american, in septembrie 1940, se afla chiar la Bucuresti, in calitate de corespondent pentru zona Balcanilor al aceluiasi mare cotidian de peste Ocean? Imediat, serviciul de spionaj de la Bucuresti a concentrat aprecierile lui Cyrus L. Sulzberger intr-o ampla nota informativa, distribuita apoi diverselor departamente ale ministerului Afacerilor Interne. Si care se afla si astazi in arhivele Securitatii. Drept urmare, credinta ca regele Carol al II-lea ar fi scos din tara principalele piese ale colectiei de tablouri care apartinuse Coroanei Romaniei s-a instalat ca un fix in creierele subalternilor lui Alexandru Draghici si, mai ales, in creierii conducerii Directiei de Informatii Externe. Nici nu le putem reprosa foarte multe, de vreme ce la aceasta opera de tainuire a adevarului cotiza insasi conducerea statului roman de atunci.

CALCAIUL LUI AHILE. Exista in aceasta tara totusi si un om care detinea toate dovezile in masura sa rastoarne alegatiile Securitatii. Acest om era fostul administrator al domeniului regal de vanatoare Gurghiu, greu lovit prin faptul ca acceptase, la 3 ianuarie 1948, misiunea de mandatar al fostului rege Mihai "in 1950, la aplicarea Decretului 92 de nationalizare, prin cea mai grosolana incalcare a lui - scria Ioan Bibi Popescu, intr-un alt memoriu adresat autoritatii de stat - mi se nationalizeaza singura casa, desi eram pensionar din 1948. La cateva luni, mi se ia pensia, pe motiv ca am casa nationalizata. La scurt timp, sunt evacuat din ea in termen de 24 de ore si mutat la periferia orasului, intr-o camera si bucatarie, unde locuiesc pana azi, fara asentimentul proprietarului, in mizerie si conditii inumane. Si toate acestea pentru ca am fost si sunt, la insistenta si cu asentimentul guvernului, mandatarul fostului rege, care intre timp a binevoit sa nu-si respecte angajamentele si obligatiunile asumate, atat fata de guvern, cat si fata de mine. Dar nu voiesc sa continuu acest capitol trist. Amintesc numai ca toate interventiile mele, atat verbale, cat si in scris, facute in decursul timpului, au ramas fara raspuns, nesocotind cele cateva aconturi primite in numerar de la tov. dr. Petru Groza, in contul pretentiilor mele si in legatura cu cheltuielile facute cu executarea mandatului si solicitate de mine prin nenumarate cereri inaintate domniei sale." Era spre sfarsitul anilor ’50 si demersurile fostului mandatar se vor perpetua aproape un deceniu in timp.

Faptul ca Ioan Popescu a revenit in mod repetat asupra cererii sale de a i se face dreptate se poate deduce si dintr-un alt memoriu al sau: "Nici la ultima cerere a mea, inaintata tovarasului Gheorghe Gheorghiu-Dej, in ziua de 24 mai 1963, si cu care cerere, din ordinul tovarasului ministru Levente, s-a prezentat la domiciliul meu, in ziua de 7 iunie 1963, tovarasul director Paraschiv din Ministerul Comertului Interior, spre a intreprinde o ancheta la fata locului, si care, in iulie 1964, mi-a spus ca domnia-sa si-a depus inca de atunci raportul tovarasului ministru Levente, dar n-am primit nici un raspuns... Tot fara raspuns a ramas si cererea mea din 18 octombrie 1965, inaintata tovarasului Nicolae Ceausescu. Toate acestea si, in special, faptul ca cererea mea, inaintata direct tovarasului Gheorghe Gheorghiu-Dej, a ajuns in geanta tovarasului director Paraschiv, imi trezesc banuiala ca toate cererile mele, oricui ar fi fost adresate, n-au ajuns mai departe decat pana la tovarasul ministru Levente, ca altcum nu-mi pot explica nerezolvarea lor si neprimirea nici unui raspuns. Acestea ar fi foarte pe scurt situatia si calvarul pe care l-am dus si duc de la primirea mandatului." Fostul ministru Mihail Levente fiind si el interesat in ascunderea adevarului.

AGENTUL HUBERTUS. In cele din urma, memoriile lui Ioan Bibi Popescu au ajuns pe mana Securitatii si aceasta, treptat, a inteles ca petentul detinea un secret care nu trebuia sa devina public. Si n-a avut nimic mai bun de facut decat sa-l convinga sa-i incredinteze ei toate demersurile, iar de acum, in actele institutiei, figura drept agentul Hubertus, desi nu era si nu va fi niciodata agent al Securitatii. Omul de legatura dintre Securitate si el era capitanul Ioan Balint si intalnirile lor se consumau in casa conspirativa Cerbul din Reghin. Aici, la 16 noiembrie 1966, convins ca Securitatea ii va rezolva toate pasurile, Ioan Bibi Popescu i-a inaintat capitanului Ioan Balint un nou memoriu, intitulat: Nota despre cauzele si motivele care ma silesc sa ma adresez forurilor competente cu rugamintea de a-mi da posibilitatea sa intru in legatura cu mandatarul meu, precum si pentru modalitatea de a-mi deconta gestiunea cu acesta si posibilitatea de a depune mandatul. Reproducem aici o parte din el: "Azi inca, fiindca sunt convins ca Republica Socialista Romania a ajuns la soliditate, o chestiune ca a mea nu mai poate tulbura mersul treburilor, ba chiar reclama o solutionare. Cred ca a sosit timpul sa ma adresez forurilor in drept, pentru solutionarea ei, motivandu-mi acest pas cu realitatile insirate mai sus si, in primul rand, cu faptul ca nu mai pot amana sa nu ma adresez mandantului meu, direct, cu pretentiile juste si legale ce le am fata de el. Abstragand ca gestiunea indeplinita din ordinul lui, si care nu mi-a fost decontata si astfel pretentiile mele banesti sunt inca neachitate, simpla pretentie de remuneratie lunara neridicata, fixata de el prin scrisoarea din 3 ianuarie 1948, pe durata mandatului, in care, pe langa drepturile si posibilitatile cuprinse in mandat, imi asigura separat, drept plata lunara pentru serviciile prestate, afara de suma fixa de 20.000 lei lunar, intretinere completa (locuinta, lumina, incalzit, serviciu, alimente pentru mine si familia mea si automobilele necesare), pana in ziua cand voi depune sau mi se va retrage mandatul, fapt care pana azi nu s-a produs si care are valabilitate atat pe teritoriul tarii, cat si oriunde in strainatate si pe care exclusiv din vina lui nu l-am putut executa decat partial, reprezentand pentru mine o suma care mi-ar asigura batranetele si mi-ar recompensa putin calvarul purtat din vina lui." Cu alte cuvinte, Mihai plecase din tara nu numai cu o cantitate importanta de bunuri cedate de fostul regim comunist, ci si cu datorii contractate fata de un om necajit.

SUPARARE
"Nu inteleg sa menajez si pe mai departe un om ca mandantul meu, care, prin calcarea cu atata usurinta si nepasare a obligatiilor luate fata de mine, mi-a cauzat calvarul prin care am trecut si ma sileste sa traiesc, frustrat de toate bunurile mele achizitionate prin mostenire si munca grea, in mizerie, cu o pensie lunara de 594 lei si aceasta abia din 1963, numai din motiv ca am fost si sunt mandatarul lui - mandat pe care il am de la el si a carui executare a fost si este impiedecata exclusiv din cauza si vina lui si nu a mea. Acestea sunt singurele motive care ma silesc sa inaintez forurilor in drept cererea mea de a putea lua contact direct cu mandantul meu si de a obtine posibilitatea de a-mi face decontarea cu el si de a-mi depune mandatul" - dr. Ioan Bibi Popescu