Dor de Grigore Vieru

L-am cunoscut pe Grigore Vie­ru. Am crescut stiindu-l aproape de tata, de familia mea, de tara noastra, pe care mereu a visat-o intreaga. Aproape ca i-am invatat pe dinafara ritmul pasilor, pasi mici, de om trecut prin boala si renascut din prea multa dragoste de viata. I-am deschis usa de cateva ori, cand venea la noi in casa, in vizita, intotdeauna cu o cutie de bomboane din Basarabia, 'Lapte de pasare', pentru mine. Ne trecea pragul cu o timiditate pe care nu am reusit sa o descifrez nici pana acum. Ii placea mult mancarea gatita de mama si se bucura ca un copil de orice veste buna, de orice incurajare. Nu vorbea tare, nu l-am auzit ri­di­cand tonul, din contra, avea un fel anume de a-si sopti su­fe­rin­ta, ca pe o poezie fara sfarsit, ca pe o eternitate pe care doar dansul o intelegea.

Mi-l amintesc intr-un turneu in Hunedoara, din 2008, turneu in care si-a infrant slabiciunea fizica evidenta pentru a-l sus­ti­ne pe tata in cariera politica.

I-a placut extraordinar de mult drumul in Ardeal, a locuit la Geoa­giu, intr-un peisaj pe care il contempla fara incetare. Atunci, Grigore Vieru ne-a cantat, cu un glas mai stins decat de obicei, cu privirea blanda, ca de final de lupta, gesticuland discret si lacrimand: 'Floare micsunea, glasul meu cel rupt din Soare,/ Care-mi mangai inima, floare...'. Asa canta poetul, cautandu-si putere pentru a duce versurile la capat si pentru a parea puternic. De fapt, nu stiu daca a fost vreodata puternic. Uneori, am impresia ca tocmai fragilitatea fiintei sale l-a ajutat, paradoxal, sa reziste.

Ar fi fost ziua lui, si in acest mijloc de februarie. Cu cat trece timpul, cu atat ne lipseste mai mult felul sau de a pune problema si de a se face auzit. Da, Grigo­re Vieru s-a facut auzit si a ramas cu noi, la fel ca toti poetii fara egal ai existentei noastre. Acum, probabil, cei doi mari prieteni sunt impreuna. Vieru si Paunescu. Mi-e dor sa-i vad si sa-i aud vorbind. Acum imi dau seama, cand incerc sa-mi amintesc mai multe momente pe care le-am petrecut impreuna cu ei, ca un om, intr-adevar, mai are speranta cat mai are amintiri. Iar eu sunt o norocoa­sa. In fiecare februarie si in fie­care moment de singuratate si debusolare, voi avea dreptul sa-mi amintesc de cei pe care i-am intalnit, de-a lungul vietii. L-am cunoscut pe Grigore Vieru.