Dracula versus Vlad Ţepeş

Aflate la capătul civilizaţiei europene în Evul Mediu, Ţările Române au furnizat Occidentului numeroase le­gende fantastice, printre care şi povestea lui Dracula, “fiul Satanei”, însetat de sânge şi dornic să chinuiască oamenii nevinovaţi.

Aflate la capătul civilizaţiei europene în Evul Mediu, Ţările Române au furnizat Occidentului numeroase le­gende fantastice, printre care şi povestea lui Dracula, “fiul Satanei”, însetat de sânge şi dornic să chinuiască oamenii nevinovaţi.

Atât în perioada istoriografiei romantice din secolul al XIX-lea, cât şi în anii naţional-comunismului din anii ’70-’80, Vlad Ţepeş a fost considerat simbolul “dreptăţii” şi al demnităţii românilor în faţa “asupritorilor” oto­­ma­ni sau de orice fel. El îi pe­depsea atât pe răufă­cători, cât şi pe boierii tră­dă­tori sau pe so­lii turci care ve­neau să ia “bi­rul”, “secă­tuind” resur­sele ţă­rii.

În ciuda no­­torietăţii sa­le, Vlad Ţe­peş a domnit în Ţara Ro­mâ­­neas­că pe­rioade scurte de timp: 1448, 1456-1462 şi 1476. Interesele turco-ungare şi trădările bo­ie­reşti l-au făcut să-şi piardă tro­nul, determi­nân­du-l să reac­ţio­ne­ze impulsiv la orice tentativă de subminare a autorităţii sale. Pentru a-i îngrozi pe boieri a folosit pedeapsa trasului în ţeapă, răs­pândită peste tot în Europa acelui timp. Iată cum descrie cronicarul german M. Beheim o astfel de scenă: “El – Vlad Ţepeş – a invitat pe toţi jupânii şi boierii din ţara sa la un ospăţ. După ce masa s-a isprăvit, el a început a întreba pe cel mai în vârstă de câţi voievozi îşi mai aduce aminte că ar fi fost domni în ţară. Şi astfel el a întrebat pe fiecare la rând. Şi au răspuns fiecare cât au ştiut ei să-şi aducă aminte. Unul a spus 50, altul a spus 30; şi astfel n-a fost nici unul dintre ei să fi spus de şapte. După aceea, el – Vlad Ţepeş – a pus să fie cu toţii traşi în ţeapă. Şi au fost cinci sute”. Cei şapte erau descendenţii săi direcţi, Ţepeş dorind ca boierii să-i recunoască autoritatea supremă şi să nu mai susţină alţi pretendenţi.

LEGENDA. Imediat după moartea sa (decembrie 1476), Vlad Ţepeş a devenit perso­naj de legendă. Turcii, ma­ghiarii, slavii, germanii şi alţi cronicari me­dievali au scris despre isprăvile sale, persoana lui fiind asociată cu Diavolul (Dracul). “Demonizarea” are la bază şi unele realităţi – era fiul lui Vlad al II-lea (descendent al lui Mircea cel Bă­trân), care primise ordinul occidental al Dra­gonului. Însă contemporanii au denumit Dra­gonul – Drac, spunându-i lui Vlad al II-lea, Dra­cul. Deci Ţepeş era fiul lui Vlad Dra­cul, adică Dră­culea. Cronicile timpului au tradus Drăculea prin “fiul lui Satana”, demonizând personajul cu exemple de poveşti referitoare la cru­zimea ce o manifesta faţă de supuşi. Varianta slavă a “Po­vestirii despre Dracula voievod” – o colecţie de anecdote, cu caracter literar şi istoric din 1490 – ne furnizează următoarele legende despre Ţepeş: “La Dracula au venit soli ai împăratului turcesc, care nu şi-au scos fesurile de pe cap. Vlad Dra­cul i-a întrebat de ce, spunându-i că aşa e obiceiul în ţara lor. Atunci a poruncit să li se fixeze fesurile pe cap cu câte un mic cui de fier”; “Mergând odată de drum, Dracula a întâlnit un sărac, cu o cămăşă ruptă, murdară. L-a întrebat dacă are ne­vastă şi i-a spus că are. S-a dus în casa omului şi a văzut că avea soţie tâ­nără şi să­nă­toa­să. Apoi l-a întrebat dacă a cultivat in, spu­nându-i că a cultivat mult in. Atunci, Dra­cula a po­runcit să i se taie femeii mâi­nile şi să fie tra­să în ţeapă”.

Însă astfel de fapte nu sunt singulare în cro­nicile Evului Me­diu, Vlad Ţe­peş fiind doar un caz de principe “aprig la mâ­nie”. Celebritatea in­ternaţională a acestuia este datorată scrii­torului irlandez Abraham (Bram) Stoker, care, aflând de faptele lui Ţepeş, a dat naştere unei întregi mitologii a vampirilor, strigoilor şi altor făpturi fantastice, avide de sânge. Scriitorul irlandez s-a născut în noiembrie 1847 la Dublin, fiind pasio­nat în tinereţe de teatru. În anul 1867 îl vede pentru prima dată pe Henry Irving, un celebru actor al timpului, care-i va oferi modelul lui Dracula. După ce se mută la Londra, Bram Stoker începe să-şi creeze persona­jul, fiind influenţat de unele scrieri despre vârcolaci care circulau la acea vreme în spaţiul literar franco-englez. Este posibil ca scriitorul irlandez să se fi documentat din unele cronici săseşti apărute în secolul al XV-lea, în care Ţepeş era demonizat datorită taxelor pe care le impusese negustorilor germani din sudul Transilvaniei. Scrierile se găseau la British Museum din Londra, alături de alte cronici medievale în care era menţionat “Drăculea”. Pentru a se convinge de autenticitatea personajului, Stoker l-a consultat pe Arminius Vambery, profesor la Universitatea din Budapesta. Ca să creeze suspans, scriitorul irlandez a introdus în romanul său (apărut în 1897) li­liacul hematofag sud-american, zis Vampir, care bântuia nopţile castelului, în căutare de sânge.

PE MARILE ECRANE. Personajul “Dra­cula” a fost ecranizat în mai multe variante, interpreţii sângerosului principe fiind, în epoci diferite, Bela Lugosi (1931) şi Gary Oldman (1992). Amatorii de senzaţional americani au venit în Transilvania să caute castelul lui Dra­cula, “concluzionând” că acel amplasament s-ar afla la Bran (Vlad Ţepeş a fost închis aici timp de două luni, în 1462).