Dragoste şi criză

În orice stare de criză a vieţii unui om, cea încercată cu adevărat este chiar... dragostea lui. Cea care triumfă cu adevărat când depăşim o criză este, de asemenea, dragostea. Fără dragoste nu putem depăşi marile încercări ale vieţii şi, chiar dacă credem că avem nevoie doar de hrană pentru supravieţuire, experienţa de viaţă - înainte de religie, de spiritualitate sau de ştiinţă - dovedeşte că dragostea este hrana sufletului şi motivaţia fiinţei umane de a trăi.

Într-o situaţie de criză majoră, aşa cum este aceea prin care tocmai trecem cu toţii, putem cu uşurinţă să alunecăm în stări emoţionale, în mentalizări nefireşti sau în comportamente stranii în relaţiile pe care le avem cu oamenii din jur. De obicei, în stările de criză, toate castroanele se sparg în capetele celor pe care-i iubim mai mult. Partenerii de cuplu, copiii, părinţii sau alţi oameni de care ne simţim legaţi afectiv ar putea deveni ţinta insatisfacţiilor, a durerilor, a deznădejdilor şi a fricilor pe care le putem culege dintr-un mediu social deprimant, de la slujbele nemotivante sau, mai rău, din pricina lipsei unei slujbe.

Preasfinţia sa Bartolomeu a declarat recent că această "criză este o stare demonică" şi încă una care nu poate fi depăşită fără o restaurare duhovnicească! O stare demonică este o stare de lucruri care pune la încercare sufletul, comportamentul, dar şi faptele omului. Mărind în noi puterea dragostei, a înţelegerii şi a conştienţei, putem ţine piept "demonilor crizei", căci ei ne-ar putea îndemna să ne părăsim partenerul sărac pentru unul... mai avut. Ei ne pot spune că putem face rabat de la calitate pentru câştiguri mari. Ei ne pot face să ne vindem trupurile pentru pâine, să atacăm alţi oameni pentru a le lua locurile, să invidiem, să urâm, să ne abandonăm copiii ori să le facem altora viaţa un iad...

Cititorul nostru, Filişanul, ne-a trimis un citat biblic (şi-i mulţumim acum), care dezvăluie puterea dragostei: "Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte. Dragostea nu se poartă cu necuviinţă, nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul. Nu se bucură de nedreptate, ci se bucură de adevăr. Toate le suferă, toate le crede, toate le nădăjduieşte, toate le rabdă. Dragostea nu cade niciodată" (1 Corinteni 13:4-8). Avem în aceste spuse ale Sfântului Pavel remediul pe care-l putem alege şi noi în faţa oricărei încercări pe care ne-o aduce viaţa. "Dragostea nu cade niciodată" şi, dacă nu cade, nu vom cădea nici noi.

Dacă nu vom pierde dragostea din sufletele noastre, tot ce vom pierde într-o stare de criză (chiar dacă cineva ne părăseşte, altcineva ne loveşte, chiar dacă pierdem averi sau tot ce ne părea mai drag pe lume) vor fi doar lucruri, situaţii sau oameni de care am fost ataşaţi. A păstra iubirea din sufletul nostru în situaţii grele înseamnă a ne întoarce, într-adevăr, la o viaţă duhovnicească sau a găsi cărarea către ea. Prin rugăciune, răbdare şi prin dispoziţia inimii de a accepta mai mult experienţa vieţii şi a căuta un sens în privaţiune, în abstinenţă sau în provocările emoţionale putem spera că dragostea din noi nu se va irosi, ci va zidi... un dig de aur către dimensiunile nevăzute ale acestei existenţe.

Să aruncăm o privire către oamenii care ne stau alături în clipa aceasta, poate într-o aşteptare tăcută de a primi o mângâiere sau un zâmbet. Să facem un pas mic către acela care-a strigat mai înainte cu năduf către noi şi să vedem dacă nu cumva... el ne cere un strop de dragoste, tocmai pentru că i se pare că n-o mai găseşte nicăieri. Poate că cineva aşteaptă un telefon de multă vreme, deşi singur ar fi putut să-l dea. Să fim primii care mângâie, primii care spun cuvântul frumos, să avem curajul de a ne exprima dragostea, indiferent de răspunsul primit, acceptând... chiar posibilitatea de a fi respinşi înseamnă să intrăm în armonie cu esenţa fiinţei noastre, care poate trece prin toate crizele şi, cu siguranţă, învinge întotdeauna!