Ediţie de Colecţie - Lache Găzaru, povestitorul în cântec

O Ediţie de Colecţie cu totul specială vă este oferită luni, 25 februarie: “Lache Găzaru”. Povestea unui lăutar din comuna Desa, judeţul Dolj, un talent uriaş.

Fenomen - Un lăutar doljean, iubitor de balade

O Ediţie de Colecţie cu totul specială vă este oferită luni, 25 februarie: “Lache Găzaru”. Povestea unui lăutar din comuna Desa, judeţul Dolj, un talent uriaş. Mihai Constantin, zis “Lache Găzaru”, a lăsat în urma sa comori de cântec, pe care vi le oferim să vă bucuraţi.

Din povestirile celor care l-au cunoscut, Lache era un om plin de viaţă. Un lăutar care transforma o petrecere, o nuntă într-un mare eveniment. Lache a fost o vedetă locală. Din păcate, specialiştii l-au descoperit abia spre sfârşitul vieţii sale. Iar recunoaşterea valorii a venit chiar la ultima sa prezenţă pe pământ: în ziua înmormântării , statul l-a numit “rapsod al poporului”.

Muzica lui Lache Găzaru seamănă cu el. Când o asculţi nu te poţi plictisi. Parcă stai lângă o cascadă. Povestea curge vijelios, balada te ţine cu sufletul la gură. Un mare talent de povestitor. Cel mai mult lui Lache Găzaru îi plăcea să improvizeze. Făcea povestea să sune aşa cum îi plăcea lui. Vioaie, îndrăzneaţă. Cei care participau la petrecerile la care cânta Lache jucau de le săreau opincile din picioare la cântecele de dragoste: “Lele!/ Foaie verde mărgărit/ Mă gândesc mai de demult/ Cine am fost şi cine sunt/ Şi ce cai am călărit/ Şi ce mândruţă-am iubit/ Şi ce bani am cheltuit/ Şi ce haine am ponosât/ Şi acum în ce stare sunt/ Mă mir că stau pe pământ/ Lele!” sau, uneori, puţin decoheate: “åi, eu ştiu ce pofteşti mata/ Dar n-are moşu’, că ţi-ar da/ Mai deunăzi, Safta mea/ Păi, mă sucea şi mă învârtea/ Şi mă lua pe-ndelete/ Să mă-ntorc de la perete/ Păi, eu i-am spus fii mai domoală/ C-asta-i nu pe porunceală/ Ş-asta e cum poate omul”. Sau ascultau, uneori ore în şir, aceeaşi baladă.

NU ESTE “UN ARTIST”. Despre Lache Găzaru, doctor Marian Lupaşcu, etnomuzicolog, spune: “Nu este un «muzicant», un «artist», nu cântă «pentru microfon», nu înfrumuseţează, nu face virtuozitate de dragul virtuozităţii. Lache Găzaru este un vulcan din care erup sunete: de fiecare dată «face cântarea» altfel, «o trăieşte» din nou. Nimic nu este memorat şi redat, totul este învolburat şi proaspăt. Lăutarul nu are oprelişti, «se opinteşte în vioară», o acordează în fel şi chip, cântă pe două corzi deodată, le mai şi ciupeşte, se sfădeşte cu «arcul» care nu mai face faţă elanului debordant sau cu cobzarul care nu reuşeşte întotdeauna «să-l ghicească» şi «se pierde pe drum» cu ritmul sau «o ia pe tarla» cu armonia”.

Iată câteva dintre melodiile sale: “N-are moşu’, că ţi-ar da”, “M-am făcut malagambistă”, “Pasăre galbenă-n cioc”, “Nu mă cunoşti, neică Ghiţă” şi “Sună codru şi răsună” (sârbe), melodiile instrumentale de joc “Şchioapa”, “Calu”. Lache cântă “Dragostea”, “Mi-apucai pe drum la vale”, pe o melodie de cântec epic eroic. El băsmeşte, cântă, recită, declamă, amestecă perle ale înţelepciunii ţărăneşti cu “vorbe în doi peri” de prin revistele bulevardiere interbelice, te biciuie cu sunetele şi cu accentele, te ţine cu sufletul la gură, te copleşeşte şi te obligă să trăieşti o dată cu el miracolul artei vii. La sfârşit, obosit şi fericit, poţi să spui doar atât: Al dracu’ e omu-n lume.

Acesta este Lache Găzaru (Mihai Constantin), lăutar din Desa – Dolj, care a avut perioada de glorie în anii ’50. Vă prezentăm o Ediţie de Colecţie însoţită de un CD cu cele mai frumoase melodii interpretate şi lăsate moştenire de Lache Găzaru.

“Să stea omu’ s-asculte”

Lache a călătorit destul de mult, însă doar în comunele şi în localităţile învecinate participând la nunţi, hore, hramuri şi sărbători, spune etnomuzicologul Constantin Secară. Repertoriul stăpânit de Lache demonstrează o foarte pregnantă omogenitate folclorică a zonei: “E tot una; tot acelaşi joc îl ştie în toate satele”. Cântecele bătrâneşti, aflate la mare cinste, erau frecvent întâlnite în mai toate satele, “de la Bistreţ până la Tunari”, fiind solicitate tuturor lăutarilor. Acestea erau şi preferatele lui Lache: “Să stea omu’ cu mâna la falcă s-asculte”. Câteva titluri din repertoriul lui Mihai Constantin oferă o imagine sumară, dar semnificativă asupra complexităţii baladei ca gen care înglobează un adevărat conglomerat de elemente specifice: şarpele, Manolea, Sărăcuţ de mic de mine (Ciobanul care şi-a băut turma), Ioane, Ioane-al meu, Milea, Ilincuţa şandrului, Sfânta Vinerea, Gerul ş.a

Şcoala

“A început să înveţe vioara la 18 ani, căci până atunci a fost «slugă la cai, tata murisă, mama iera slabă, n-avea cine lucra». A deprins lăutăria de nevoie, «să-nvăţ şi io ceva, n-aveam pământ, nimic» şi, cu toate acestea, i-a plăcut: «Păi, dacă nu-ţ’ place o meserie, nu poţ’ să-nveţi!». Profesor i-a fost un bătrân lăutar din comună, Petrache Buzgan, în vârstă de 75 ani”

Constantin Secară etnomuzicolog

Moştenirea

“Fiind sărac (toată averea sa rezumându-se doar la o pereche de cai şi trei pogoane de teren arabil), ocupaţia principală a lui Lache a fost aceea de lăutar: «Cu lăutăria, pe acolo-i numa’ năsâp, pădurile nu le poţ’ folosî, n-ai cu ce»; s-a mai ocupat şi cu munca câmpului şi lucrător la alţii, fiind plătit cu ziua, dar şi la moşii: «Am mers la Rast, la prinţu’ Brâncoveanu, avea 80 de moşii, lucram acolo cu ziua, tot n-aveam ce face!»“

Constantin Secară etnomuzicolog

Uriaşul timid

“Amzulescu şi profesorul Mihai Pop, directorul Institutului de Folclor, au fost şi la două nunţi «cântate» de Lache la Desa, să vadă «cum se mişcă la popor». Uriaşul, timid şi delicat în viaţa de zi cu zi, se transforma într-un magician posedat şi posesiv. Relaţia lui cu oamenii se schimba, era în centrul atenţiei, «punea în cântec» poveşti bătrâne şi grozăvii contemporane”.

Dr. Marian Lupaşcu etnomuzicolog