Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În prezenţa sa te cuprinde o stare de linişte şi o atitudine
de respect. A cântat şi cântă româneşte, adică despre români, despre bucuriile şi necazurile lor, numai folclor
autentic. A cules totul din vatra ciobanilor. Cântecele sale sunt poveşti-ritual despre viaţa ciobanilor.
Ziua bună, munţilor!
La 27 octombrie 1924, în Topârcea-Sibiu, venea pe lume Lucreţia Arcaş.
A crescut legănată de glasul duios al mamei. ”Unde m-am născut eu nu erau radiouri. Nu cântam pe-acasă. Mama, Ana, tare duios cânta. Tatei, Ion Arcaş, îi plăcea foarte mult muzica. Prin 1916 era revoluţia bolşevică, au avut loc câteva ciocniri, iar tata a căzut prizonier la ruşi şi a lipsit de acasă vreo 10 ani. A reuşit să se îmbarce clandestin spre America pe un vas care pleca din Odessa, cu ajutorul ruşilor. Dar vasul s-a izbit de un gheţar şi s-a întors în port. Tata a fost din nou arestat. Foarte mulţi prizonieri erau lichidaţi în perioada aceea. Erau luaţi dimineaţa ca şi când i-ar pofti la ceai şi erau omorâţi şi îngropaţi în gropi comune... A reuşit în cele din urmă să fugă în America. A lucrat la Ford.
Când s-a întors, a venit pe la Budapesta, de unde a cumpărat din banii strânşi o maşină de treierat. În această perioadă eu nu eram pe lume. Erau născuţi doar fratele meu mai mare Ioan şi sora mea, Marioara, care a murit acum câţiva ani.” Familia Arcaş trăia din agricultură. “Părinţii mei, aveau şi ceva pământ, dar şi maşină de treierat. De multe ori tata venea supărat. Nu se vindea grâul. Nu ştiai unde să-l mai pui. Iar acum, tot felul de ingrediente se pun în pâine. Acum e pârloagă, peste tot. Topârcea mea… satul de baştină al familiei poetului Topârceanu.”
LA BUCUREŞTI. A venit şi momentul despărţirii de sat. “Sora mea mai mare era aici, la Bucureşti, căsătorită cu Şudi, Ion Stănescu. Apoi am venit şi eu la Liceul Domniţa Bălaşa Brâncoveanu. Îmi plăcea foarte mult muzica. La 19 ani l-am cunoscut pe soţul meu prin intermediul unor aviatori, prieteni cu sora mea. El pusese ochii pe mine din vreme. Avea 23 de ani. Era mereu la colţul străzii. Am făcut cunoştinţă, ne-am împrietenit, ne-am căsătorit şi... uite că de atunci au trecut 65 de ani. Un om foarte blajin, foarte bun. Copii, n-o am decât pe Rodica. Ea are doi băieţi, pe Dragoş şi pe Horia. Era perioada aia stalinistă. Noi trebuia să avem copii. Nu ştiu cum om fi arătat când eram tineri, dar ne oprea lumea pe stradă şi ne spunea: «Să faceţi copii, că frumoşi v-a lăsat Dumnezeu!». Şi am făcut unul, pe Rodica. Iar soţul, împreună cu toată Armata Română, au trecut în rezervă. Sovieticii nu aveau nevoie de Armata Română. Era locotenent atunci. A fost avansat la gradul de general… El se îndrăgostise de mine, eu de el. A fost un băiat foarte frumos soţul meu. Înalt, blând, n-am avut niciodată divergenţe. Eu am fost mai iute, el, din contră, blând. Greul… au fost drumurile mele. Vreo 35 de ani de turnee.”
ÎNCEPUTURILE. “Prin 1953 locuiam cu soţul în apropiere de Podul Izvor, când am văzut un afiş: «Festivalul Mondial al Tineretului şi Studenţilor va avea loc...». Şi i-am zis soţului meu: «Să ştii că eu le iau nişte bani ăstora!». Dar trebuia să duc o hârtie de la căminul cultural unde am activat. În cartier era un cămin cultural: «Ion Creangă». Acolo era un băieţel de clasa a VIII-a, la pian. Şi... ce să cânt? Am interpretat «De ce nu-mi vii de Eminescu»: «Vezi, rândunelele se duc...» şi mi-a dat o hârtie de colaborare… Apoi, la concurs, am cântat două strofe dintr-o doină. Pentru că mai mult nu ştiam. Şi mi-au dat menţiune pe ţară pentru cele două strofe. Aveam 29-30 de ani. O aveam pe Rodica. Şi, la un moment dat, în sală era sculptorul Spiridon Georgescu, autorul Leului din Cotroceni. A venit şi mi-a zis: «Doamnă, nu doriţi să deveniţi model pentru o statuie?». Iar eu, din curiozitate când am auzit: model, statuie, sculptor, mă gândeam: «Cum or lucra ăştia?» şi am luat-o pe Rodica de mână şi m-am dus. El lucra împreună cu soţia şi a trebuit să stau nemişcată şase ore pe zi, timp de şase săptămâni. N-am vrut să-i stric lucrarea, pentru că munca era titanică. Deschidea o expoziţie, fiindcă împlinea 70 de ani. La un moment dat ne-am trezit cu zeci de pictori şi de sculptori ca să pozez şi pentru ei. Dar am refuzat. Fondul Plastic mi-a dat o sumă frumuşică de bani. De acolo, nu ştiu prin intermediul cui am ajuns la corul marelui dirijor Gheorghe Danga. Am învăţat încă două strofe din doină şi, cu orchestra semisimfonică a lui Gheorghe Danga, cântam cu cei de la cor: «Uite bade-n ochii mei», aşa se numea doina. Tremura inima-n mine de emoţie. Mi-au comandat un costum, splendid, de creaţie. Era cam dobrogean acel costum.”
DEBUT. “Într-o
zi, luam cafeluţa la Capşa. Acolo erau numai artişti: Petre Gusti, Ştefănescu
Goangă, Maria Tănase, Aida Moga, Lavinia Slăveanu, Radu Zaharescu... Eu, cu
diploma luată, menţiune pe ţară… Într-o zi,
bietul Gusti a zis: «Ştii ce? Mâine să te prezinţi la gară, să pleci la
Valea Călugărească. Vei merge cu Ioana Radu şi cu Ion Luican». Am ajuns la
Valea Călugărească. În orchestră era numai o vioară. Nepotul lui Grioraş
Dinicu, un băiat vârstnic, grăsuţ, care ne-a acompaniat. Ne-am dus, am cântat,
dar… a fugit impresarul, Petrovici, cu banii şi am rămas şi fără bani de tren,
să ne întoarcem de la Valea Călugărească. Am aflat după câteva zile că e
arestat.
Eu cântam în deschidere la Valea Călugărească, am avut mari emoţii. Ioana mi-a spus: «Auzi, ai cântat doina asta, dar... ai avut nişte ezitări, aşa…» M-a sfătuit să merg să cânt într-un cor să mă obişnuiesc cu scena. Apoi am venit şi am dat examen la Estradă. Luigi Ionescu, Mălineanu erau acolo... Am urcat pe scenă, am dat probă, ei mă voiau mai mult pentru Revistă.
“Când am venit în Bucureşti eram îndrăgostită de o altă muzică. La noi erau lăutari care cântau foarte frumos, dar mi-au rămas în minte doi fraţi de la noi din sat, care au murit pe front în cel de-al doilea război mondial, care cântau foarte frumos… Venind la Bucureşti, ascultând radio, numai muzică italiană cântam. Mă fascina”
Lucreţia Ciobanu
“La un moment dat, Ely Roman a scris o piesă pentru mine. O piesă foarte grea: «Zboară, cântă, ciocârlie!». Eu am început să cânt. Şi mi-au spus: «Vrem să vedem ce succes ai la public». Dar piesa a fost dată în ultimă instanţă Dorinei Drăghici, dar, fiind foarte grea, Dorina a dat orchestra peste cap, şi piesa a fost scoasă. În sfârşit, aşa s-a întâmplat cu intrarea la Estradă”
Lucreţia Ciobanu
Maria Tănase
“Maria Tănase era foarte săracă. De cum vedea pe cineva
cunoscut întreba: «Mă, n-ai cinci lei, să beau o cafea?». Am cunoscut-o la
Circul «Franzini». Mi-am făcut o rochiţă superbă, bleu jandarm şi prezentam
programul la circ. A apărut Maria Tănase, care era cap de afiş. Intră şi mă întreabă?
«Dumneata ce cânţi, domnişoară?» Iar eu îi spun: «Doamnă, am să cânt romanţă,
fiindcă sunteţi dumneavoastră cu muzică populară!». Ştiam că Maria nu suporta
pe nimeni de sex feminin să cânte într-un spectacol cântece populare. Asta o
aflasem de la cei mulţi de la Capşa. Eu am cântat romanţe. Dar patronul a
spus: «Ea cântă şi pleacă, iar eu tare mult aş vrea ca dumneata să apari, la
final, cu o piesă». Într-o seară, soţul Mariei era în lojă cu un domn, bătrânel,
şi au stat până la final, au ascultat romanţele, iar la un moment dat mi-au
spus: «Domnişoară, sunteţi invitata doamnei Maria Tănase la Cazino, la
restaurant. Să vii în fiecare seară!». Iar eu am răspuns: «Da, am să vin, dar
vreau să-mi plătesc singură masa, pentru că şi eu sunt plătită aici»“, îşi
aminteşte Lucreţia Ciobanu.
“Nu exista canţonetă pe care să n-o ştiu. De la cele clasice până la cele pe care le cântă gondolierii. Aveam cântăreţi preferaţi, precum Milva. Eu am colaborat foarte mult cu Giani Spinelli şi Aldo Sollini. Giani era un fost ofiţer rămas la noi din război, cu ordonanţă cu tot. Şi noi făceam turnee foarte multe, de divertisment, cu Maria Tănase, cu Ioana Radu, splendid. Când cânta unul dintre italieni «Italia mia», plângea Ioana Radu la cabină”
Lucreţia Ciobanu
Rivalitate
“A pus ochii Maria pe mine la îndemnul lui Conu Clery, cum îi spunea ea lui bărbat-său, să mă arunce în Revista ’58, care era la «Savoy», pentru că Ioana Radu era într-o formă splendidă de romanţe şi dorea să-i aducă o rivală, un cui. Dar Ioana era regină la romanţă. Şi Maria, nimic. S-a dus la unul, Pârâianu, care i-a spus că nu poate tăia din Revistă... Maria şi Ioana erau rivale, s-au împăcat târziu, abia când s-au îmbolnăvit amândouă. Maria mai întâi, apoi Ioana. Mariei i s-a spus să nu mai fumeze cu 20 de ani în urmă. N-a putut. Şi a murit de cancer pulmonar la nici 50 de ani. Cântatul Mariei era cântatul ei. Când am fost ultima dată cu Maria Tănase a fost în Banat. A cântat «Uhăi, bade» în limba franceză. Şi n-am înţeles atunci de ce. Apoi am aflat că avea un disc în limba franceză, iar ea repeta. Nu vă spun că la Windsor priveam într-o vitrină. Nimeni în raiul ăla… Nici un român! Dar ce magazine, ce vitrine, stăteam jumătate de oră în faţa unei vitrine să admir… La un moment dat văd discul Mariei Tănase. N-am mai plecat… E neagră străinătatea… În America, foarte multă bogăţie. E foarte bogată, dar e a lor…”
Citiţi şi:• Demnitate • Pe scenă, fără microfon • Cântece jieneşti • Repertoriul • Şi-a conturat stilul unic • O regină ar fi prea puţin… • Ritmul pastoral • Crăiasa munţilor • Mugurel de primăvară • Şlefuiri în alb-negru • Artă pură • Model real • O prezenţă scenică aparte • Gură de aur • Ca la mama acasă • Portul popular
