EDIŢIE DE COLECŢIE/Omagiu poetului Grigore Vieru

Grigore Vieru ar fi împlinit mâine 74 de ani. Jurnalul Naţional îi dedică o ediţie de 32 de pagini care se va difuza împreună cu volumul antologic "Cele mai frumoase poezii".

Paginile Ediţiei de Colecţie de luni, 16 februarie, adună cele mai frumoase amintiri, cele mai sensibile evocări ale prietenilor şi ale celor care i-au fost alături lui Grigore Vieru de-a lungul vieţii. De la mărturiile soţiei şi ale celor doi fii la cele ale scriitorilor basarabeni Nicolae Dabija, Mihai Cimpoi şi Arcadie Suceveanu, la cele ale prietenului de la Bucureşti Adrian Păunescu, până la cele ale unor artişti precum Tudor Gheorghe, Anastasia Lazariuc, Mirabela Dauer şi Gheorghe Zamfir. În paginile amintite mai puteţi citi şi cuvinte spuse cu suflet de oameni care nu sunt persoane publice, dar care au pentru poetul născut la Pererîta o stimă deosebită.

VIAŢA
Copilul Grigore, fiul lui Pavel şi al Eudochiei Vieru, a trăit din plin sărăcia şi suferinţele provocate de război, de alipirea Basarabiei la Uniunea Sovietică, dar şi lipsa tatălui, care murise pe front. În schimb, s-a bucurat de credinţa, curăţenia sufletească şi bunul simţ transmise de mama lui, pe care avea să o cânte atât de frumos în poeziile sale.

Când şi-a dat seama că pe malul drept al Prutului sunt tot români şi-a dorit cu ardoare să ajungă în România, să-şi cunoasă fraţii de acelaşi neam. Prima dată a venit în România în 1973, alături de o delegaţie de scriitori. Era atât de fericit când vedea scrise în româneşte, cu litere latine, formule banale precum "Nu călcaţi iarba!", încât începea să cânte. Lupta pentru păstrarea identităţii româneşti l-a propulsat în fruntea unei mişcări de renaştere naţională, alături de el antrenând şi alţi oameni de cultură din întreaga Basarabie. După 1989 a venit foarte des în ţară, şi chiar dacă multe dintre versurile lui puse pe muzică şi interpretate de soţii Aldea-Teodorovici şi de alţii i-au sensibilizat pe toţi cei care simţeau româneşte, Vieru nu a avut doar prieteni. Neprietenii, cum îi numea el, erau de fapt neprieteni ai ideilor lui unioniste, şi cei care îl numeau la Chişinău "spion român", iar la Bucureşti, "bolşevic". Însă în istoria

literaturii va rămâne cu sincere şi valoroase poeme patriotice, cu poeziile atât de sensibile despre mamă şi cu multe versuri lirice de iubire în general.

A murit cu visul de a vedea înfăptuită unirea Basarabiei cu patria-mamă, vis pe care l-a purtat mereu în suflet, nu cu naivitate, ci cu statornicia celui care crede în destinul ţării sale.

Raisa Vieru, soţia sa, i-a povestit corespondentului nostru la Chişinău, Vitalie Călugăreanu: "Ieşeam des la plimbare prin parc şi el parafraza poeziile sale pentru copii şi mi le recita mie. Îmi amintesc una: «Au venit în prag la noi/ Doi piţigoi/ Cică dă-ne dacă ai/ O tingire de mălai». Dar el mi-o recita aşa: ...«Dă-ne nouă până-n mai/ O odaie dacă ai». Noi intenţionam să ne căsătorim, dar nu aveam unde sta. Eram sărăcuţi amândoi. Eu rămăsesem doar cu mamă, iar el a crescut de la vârsta de un an şi şase luni numai cu mama. La data de 8 iunie 1959 ne-am căsătorit".

URMAŞII
Teodor, fiul cel mare al poetului, medic oftalmolog în Bucureşti, la Policlinica Spitalului Administraţiei şi Internelor, îşi aduce aminte cu mândrie de perioada în care studia la orele de clasă poeziile tatălui său. A admirat mereu patriotismul şi talentul lui. Călin, al doilea fiu al familiei Vieru, om de afaceri în Chişinău, ne-a povestit: "M-am simţit într-o armonie şi într-o înţelegere perfectă cu tata-maturul şi tata-copilul. Îmi amintesc de un caz care s-a întâmplat când eram clasa I... M-am înscris la o secţie sportivă de trântă clasică. După prima lecţie, am venit acasă şi i-am spus: «Tată, eu am descoperit nişte figuri care mă vor ajuta să-i trântesc pe colegii de clasă». Tata a intrat imediat în rol şi mi-a zis: «Ia demonstrează-mi!». Vreo săptămână după aceea ne-am tot trântit prin casă ca doi copii. Acum îmi dau seama cât de mult am profitat de caracterul lui copilăresc. Era atât de uşor să-l conving să-mi ia o jucărie!".

APRECIERE
Mihai Cimpoi îl consideră pe Grigore Vieru creatorul unei adevărate cărţi româneşti de învăţătură şi un poet al sacrului: "în evocarea lirică a mamei, simbol central, «scapără», pe game diferite, toată sensibilitatea poetului, o întreagă energie pe care am putea-o numi «conştiinţa sa afectivă». Care ar fi, într-o microsinteză, lecţiile din această carte? În primul rând, aceea că trebuie luat în serios sacrul, ca ceea ce dă sens şi rânduială lumii, lucrurilor. Poetul adevărat nu poate să nu ţină cont de factorul religios, de credinţă, de raporturile omului cu divinitatea. «Taina care mă apără» este taina divină care apără fiinţa umană. «Scriu pentru că vreau să-l văd pe Dumnezeu de-aproape», scrie poetul în «Mişcarea în infinit». Hristos este un înalt simbol etic, este însuşi modelul ontologic şi deontologic, pe care trebuie să-l urmeze un poet sacru. Grigore Vieru rămâne un poet naţional în Basarabia şi în perimetrul mai larg al romanităţii".

"El a crescut generaţii de cititori în spirit românesc. A alcătuit abecedare, manuale pentru şcoală, a compus cântece care să ne îmbărbăteze. Poeziile lui Vieru, odată scrise, nu mai erau ale lui. El era al lor. Profilul poetului, felul de a fi, de a rosti cuvintele, parcă fusese modelat de acestea. Unele dintre poemele sale deveniseră cântece. Multe deveniseră folclor"
Nicolae Dabija

Icoana românismului pierdut

"Până de curând trecea printre noi un Om pentru care rostirea poetică în limba română a fost martiriu şi Golgotă". Cuvintele rostite de senatorul Ioan Chelaru au răsunat apăsat în aula Parlamentului. Au fost cuvinte despre românism şi despre Grigore Vieru, cel care a avut curajul să strige că limba română se vorbeşte şi dincoace şi dincolo de Prut, într-o ţară care a inventat "moldoveneasca" pentru a legitima, stupid-naţionalist, deromânizarea. Au fost cuvinte de ultim omagiu adus lui Grigore Vieru, rostite de la tribuna Senatului de Ioan Chelaru, în numele tuturor parlamentarilor. "Vieru a fost omul unui singur vis, independent ca un anarhist şi bun ca un sfânt, un om din a cărui biografie s-ar putea naşte o dramă care ar fi, până la identificare, în acelaşi timp drama limbii române din Basarabia şi a românilor de peste ape. (...) Vieru şi-a iubit neamul românesc. Rar mi-a fost dat să văd un om care să trăiască ţara atât de viu. Rar mi-a fost dat să văd un om care să păstreze în el o inimă de voievod. Cum se refugiază, dragi colegi, câteodată, sufletul unui neam în inima unui singur om?". O mare de aplauze a plecat, o dată în plus, către poetul tuturor românilor. "Va fi înfăşurat în clişee şi purtat ca o icoană a românismului pierdut..."