Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Zorii abia născutului veac douăzeci îl găseau pe moşneanul Ion Săvoiu din Mălinul Muscelului, alături de mama sa Oprina, în casa pe care o zidise tatăl, Pătru, cel plecat la călugărie tocmai la Stânişoara, dinsus de Cozia. Oprina îl tot îmboldea să se rostuiască în ale vieţii, dar Ion era acum mai cumpănit. Se vede că a ascultat îndemnul de acasă, dar şi de glasul inimii, căci de la o vreme şi-a îndesit drumurile către satul vecin, la Albeşti de Muscel, unde o cunoscuse pe Elisaveta Isbăşescu, o tânără de aproape 20 de ani, al şaptelea copil al lui Nicolae Isbăşescu, hangiu în comună şi, la nevoie, chiar învăţător. Chipul senin de fată abia ieşită din adolescenţă, cât şi energia şi pofta de viaţă ale albeştencei l-au hotărât repede pe Ion. A cerut-o de nevastă pe Elisaveta şi, după cununie, a adus-o alături de el, în casa de la Mălin. Vitalitatea Elisavetei a trecut şi asupra copiilor ei, Victoria, Benone şi Nicolae, care, unul după altul, după ce merseseră de-a buşilea pe treptele mari de piatră ale casei părinteşti, începuseră a se înălţa în bătătură. Alături de casă, şuierând subţire, bradul sădit de Ion în 1913, care, cu timpul, va deveni un simbol al locului pentru toţi din neam, începea a-şi forma coroana...
Ion Săvoiu trecuse de 30 de ani şi era acum un bărbat împlinit: avea nevastă frumoasă, puternică şi devotată, copii, casă, pământ, vite, livadă. Treburile gospodăriei îi mergeau bine. Într-una dintre zile i-a venit veste de prin vecini că tunul a început să bată prin ţări străine. Deşi nimic nu tulbura încă liniştea Mălinului, ţara era în fierbere, iar ştirile au devenit din ce în ce mai alarmante. N-a trecut mult şi Ion a fost chemat la oaste. S-a despărţit cu greu de ai săi, lăsând vorbă cu privire la tot ce era de făcut în lipsa lui şi având în gând întoarcerea apropiată. Ca amintire, a luat cu el de acasă un brâu roşu şi o psaltire scrisă de mână.
Războiul începuse în vara lui 1916. Încorporat în Regimentul 70 Infanterie, Ion a simţit în scurt timp mirosul prafului de puşcă. Luptele l-au purtat prin locuri înde¬părate. În clipele de acalmie, lăsa arma şi citea din psaltirea scrisă de mână. Într-un astfel de moment, soldatul, cu gândul acasă, la cei pără¬siţi fără voie, a scris pe o carte poştală militară un ultim mesaj către familie: “Iubiţii mei, aflaţi că am primit două scrisori şi m-am bucurat mult. De mine aflaţi că sunt bine. Mi-aţi scris de fân: claia cea mare să nu o daţi la nimeni, a veche să o daţi cu 110 lei, a nouă cu 130 lei. Din preţul acesta să nu lăsaţi mai mult ca 5 lei. Vă rog scrieţi cât de des: ce mai faceţi şi cum merg treburile casei, copiii, vitele şi ce aţi făcut cu prunele”. Aceste rânduri, singurele păstrate de la el, vor căpăta peste ani valoarea unui testament.
În toamna anului 1916 Regimentul 70 Infanterie, cel în care lupta Ion Săvoiu, a fost mutat din Dobrogea în zona Ploieştiului. De aici, prin ordinul generalului Averescu, a în¬ceput deplasarea urgentă, pe calea ferată, până la Câmpulung-Muscel. În zonă, dinspre Transilvania, nemţii presau cu tehnică superioară de atac şi frontul de pe linia munţilor Carpaţi era pe punctul de a fi spart. Situaţia devenea din ce în ce mai dificilă. În dimineaţa zilei de 3 octombrie 1916, pe un frig cu totul neobişnuit, cele două batalioane ale Regimentului 70 Infanterie soseau în gara Câmpulung. După un epuizant marş forţat, primul batalion a ajuns în timpul nopţii în munţi, pe linia frontului, şi a doua zi a intrat în luptă directă cu inamicul. Cel de-al doilea batalion va proceda identic 24 de ore mai târziu. După înfruntări grele, muscelenii din Regimentul 70 Infanterie redresaseră situaţia, dar, în contextul general al operaţiunilor, aceasta n-a fost de mare folos. Deoarece frontul de pe Jiu căzuse şi riscau să fie izolaţi de restul armatei, s-a primit ordin de retragere pe drumul ce duce de la Câmpulung Muscel spre Târgovişte.
În retragere, cu nemţii pe urme, în satul Malu cu Flori, pe cursul Dâmboviţei, Ion Săvoiu şi alţi camarazi de arme au tras la casa învăţă¬torului Diaconescu să mănânce şi să se mai încălzească. Erau la masă când o femeie a dat cu disperare uşa de perete şi le-a strigat că nemţii sunt în curte. Toţi au pus mâna pe arme şi au dat să iasă. Trupe germane împânziseră locul şi i-au somat scurt să se predea. Câţiva au ridicat mâinile. Ion n-a ascultat somaţia. Nu se putea preda. A luat-o la fugă, încerând să dea colţul după casă, să iasă din bătaia puştilor şi să scape în vreun fel. Instantaneu gloanţele au început să-i şuiere pe la urechi. Un glonţ l-a lovit drept în spate, pe când se pregătea să sară un zăplaz şi i-a făcut o gaură cât pumnul. Ion a şovăit o clipă, a mai apucat să-şi agaţe arma de un zid şi s-a prăbuşit, strângând pământul. A murit acolo, lângă casa învăţătorului Diaconescu.
Acasă, la Mălin, Elisaveta Săvoiu începuse să se îngrijoreze. Nu primise de prea multă vreme niciun fel de veste de la Ion, cel plecat în război. Ştia că în munţii Muscelului se dăduseră lupte grele şi gândul că lui Ion i s-ar fi putut întâmpla ceva nu îi dădea pace. De la autorităţi n-a reuşit să afle nimic, în ciuda tuturor încercărilor. Atunci Elisaveta n-a mai putut răbda şi s-a hotărât să curme incertitudinea. A luat-o de una singură, din sat în sat, pe apa Dâmboviţei, pe urmele Regimentului 70 Infanterie care se retrăsese pe drumul Târgoviştei. După mai multe zile de căutări începuse să-şi piardă speranţa că va mai descoperi ceva. Mulţi dintre cei căzuţi erau neindentificaţi şi fuseseră îngropaţi pe locul unde îi prinsese frigul morţii. În satul Malu cu Flori a aflat însă de la localnici că într-o groapă comună şapte soldaţi români, împuşcaţi de nemţi, îşi duc somnul de veci în grădina învăţătorului Diaconescu. Nu ştia nimeni să-i spună cine sunt, dar cineva (poate chiar învăţătorul) i-a adus din casă două obiecte rămase de la unul dintre cei împuşcaţi: un brâu roşu şi o psaltire. Văzându-le, Elisaveta a urlat de disperare şi a început să jelească. Brâul cel roşu şi psaltirea scrisă de mână erau ale lui Ion...
Fragment din volumul “Săvoiu – cronica unei familii din Muscel” de Adrian Săvoiu, Editura Ars Docendi, Bucureşti, 2011
Poveştile IEIAstăzi am publicat teribila istorie trimisă de domnul profesor Adrian Săvoiu, din Bucureşti. Poveştile IEI sunt şi despre curaj, dragoste, demnitate, dăruire. Aşteptăm să ne scrieţi.
Orice femeie din lume care îmbracă o ie se poate transforma într-o zână. Orice româncă este născută zână, pentru că aici s-a cusut pe cămaşă povestea lumii. La 24 iunie se va sărbători Ziua Universală a Iei. A cămăşii tradiţionale româneşti, simbolul româncelor, al românilor de pretutindeni. Un fel de al doilea drapel al ţării. Anul trecut, la 24 iunie, în toată lumea, românii s-au recunoscut după Ie.
Jurnalul Naţional susţine IA ca pe simbol al tuturor românilor, un brand de ţară născut din creativitatea din toate timpurile a oamenilor de pe aceste meleaguri. La 24 iunie 2014 ne vom îmbrăca din nou în Ie şi vom putea spune cu mândrie “Noi suntem români!”.
Participă şi tu, trimite-ţi povestea pe iabranddetara@gmail.com şi aceasta va fi publicată în paginile Jurnalului Naţional, pe www.jurnalul.ro şi pe pagina de facebook La Blouse Roumaine. Îmbracă o Ie pe 24 iunie! IA şi dă mai departe!
O campanie Jurnalul Naţional şi La Blouse Roumaine, susţinută de Mişcarea de Rezistenţă.
