Esenţe tari. Legenda lacului cu peşti

O legendă străveche spune că odată năpădise un mare necaz peste un sat. Nu mai plouase de foarte mult timp, iar pământul se crăpase atât de tare, încât dacă priveai câmpia de pe vârful dealului, îţi părea că este pielea lepădată de un şarpe uriaş, iar nu grădina roditoare de până mai ieri. Bătrânii satului s-au întâlnit şi s-au întrebat ce-i de făcut? Preotul le-a spus atunci că ar fi bine să-i aleagă pe cei mai vrednici şi mai cucernici dintre bărbaţii satului, iar aceştia să se retragă undeva într-un loc pustiu, unde să trăiască în post şi în rugăciune, până când Dumnezeu se va milostivi de ei. Au fost aleşi doisprezece oameni, care s-au dus în inima pădurii. Acolo fusese un lac frumos, cu ape lim¬pezi, care acum secase.Cei doispre¬zece oameni aleşi s-au aşezat în cerc şi au început să se roage. Ziua urca la ei o fetişcană care le aducea să mănânce câteva fructe uscate. Noaptea se retrăgeau într-o colibă pe care şi-o construiseră anume. Şi, pe măsură ce ei se rugau, nu ştiu cum se face că lacul creştea din zi în zi. Cei doisprezece aleşi ai satului continuau să se roage, păzindu-se, aşa cum le ceruse preotul, să se atingă de vreo picătură de apă. Nu aveau voie să bea din apa aceea până ce lacul nu se umplea. Într-una dintre nopţi, unul dintre cei doisprezece aleşi simţi că nu mai poate răbda de sete. Fructele uscate aduse de fetişcană parcă îi secau şi mai tare gâtlejul, că nu mai putea nici măcar să se roage cu voce tare.În toiul nopţii, el se strecură de lângă tovarăşii săi din colibă şi se duse pe malul lacului. Lacul era aproape plin. Poate, într-o zi sau două, ar fi fost plin ochi. Bărbatul îşi spuse că nimeni nu va observa că el a înghiţit o gură de apă din lacul acela înainte de a veni sorocul încheierii postului. Aşa că se aplecă şi sorbi. Apa era bună, săţioasă. Ah! Ce mult îşi dorise să bea aşa, să se sature, să-şi astâmpere setea. Aşa că bău, şi bău, şi bău, până simţi că plesneşte de câtă apă înghiţise. Din lac părea că nu fusese luată nici o picătură. Nimeni nu va observa, îşi spuse, întorcându-se la colibă. Numai că, puţin mai târziu, simţi cum apa îi izvorăşte din cap, din ochi, din gură, din urechi. Iute-iute, din el nu mai rămăsese decât un râu mare, care nu mai contenea să curgă la vale. Cei unsprezece tovarăşi ai lui fuseseră înghiţiţi de ape şi... se transformară în peşti de tot felul. Satul fu şi el înghiţit de ape, iar sătenii se transformară în peşti, broaşte, şerpi sau raţe...A doua zi se porni şi ploaia. Pământul reveni la viaţă. Iar oamenii din satele din apropiere se treziră mulţumind Cerului pentru binecuvântare. O singură nedumerire aveau: ce se întâmplase cu satul vecin şi de ce în locul lui acum era un lac uriaş, plin cu peşti, numai buni de mâncat...
(PS. Vin Floriile şi-i dezlegare la peşte!)