Europa Liberă a fost torpilată de patroni

Americanii au negat implicarea Securităţii române în crimele de la Europa Liberă, susţine Ioana Măgură Bernard, fost redactor al postului şi soţia unuia dintre cei mai iubiţi directori ai REL, Noel Bernard (ambii în imagine). Care au fost motivele? În primul rând, pentru că le era teamă că personalul Secţiei române va intra în panică. În al doilea rând, pentru că ar fi trebuit să plătească daune familiilor victimelor.

În exclusivitate pentru Jurnalul Naţional, Ioana Măgură Bernard vorbeşte despre faţa nevăzută a Europei Libere, despre acţiunile Securităţii, despre morţile suspecte de la München şi despre bucătăria internă a postului în perioada comunistă, date şi evenimente necunoscute nici până azi ascultătorilor din România.

• Jurnalul Naţional: În vara anului trecut, fostul director al Secţiei române a Europei Libere, Nestor Rateş, a dat publicităţii planul de măsuri al Securităţii, din 18 august 1980, din dosarul lui Noel Bernard – nume conspirativ Şacalul. Se vorbea acolo de acţiuni de compromitere a lui Noel şi a Ioanei Măgură Bernard. Cât a reuşit această acţiune diversionistă a Securităţii?

Ioana Măgură Bernard: În ce-l priveşte pe Noel, acţiunea era prea absurdă pentru a avea vreo şansă de succes. Ideea că Noel ar fi agent KGB, pe care vroia s-o lanseze Securitatea, s-ar fi lovit de la bun început de o respingere categorică, atât din partea autorităţilor germane, cât şi a celor americane. De altfel, n-am auzit niciodată un astfel de zvon.

• Cum s-au petrecut lucrurile în cazul dvs.?

În ce mă priveşte, s-au facut mai multe încercări de a fi prezentată ca agentă a Securităţii. Prima datează de pe la mijlocul anilor ’70, când directorul de atunci al Europei Libere, Bill Buell, a primit o scrisoare anonimă în care se spunea că am fost infiltrată la Radio cu misiunea de a-l cuceri pe Noel şi a mă mărita cu el, pentru ca, prin intermediul meu, Securitatea să "conducă" secţia română. Buell i-a arătat scrisoarea lui Noel, cerându-şi scuze. O a doua încercare a avut loc cu vreo 10 ani mai târziu. La mijlocul anilor ’80, Richard Cummings, directorul serviciului de securitate al Europei Libere, m-a chemat în biroul lui şi mi-a spus că, în urmă cu circa un an, în Franţa fusese descoperită o reţea de spionaj. Împricinaţii au comunicat poliţiei franceze că eu aş fi contactul lor în Germania. Alertată, poliţia germană m-a pus sub urmărire. După 6 luni, m-a abandonat, dându-şi seama că fusese dezinformată. Mi se pare însă foarte interesant că acţiunea de compromitere împotriva mea nu a încetat o dată cu aşa-zisa dispariţie a Securităţii, în 1989. Ea a continuat mai departe.

• În 1992, directorul de atunci al SRI, Virgil Măgureanu, i-a scris o scrisoare lui Richard Cummings. Mai apoi, s-a văzut cu el şi i-a dat unele informaţii care vă vizau pe dvs., dar şi pe alţi patru jurnalişti cunoscuţi ai Secţiei române. La întâlnire a participat şi directorul din acea vreme, Nicolae Stroescu Stînişoară. Ce s-a întâmplat ulterior?

Referitor la cei patru aşa-zişi agenţi "deconspiraţi" de Măgureanu, aş spune nu doar că erau jurnalişti cunoscuţi. Nestor Rateş, Neculai Constantin Munteanu, Emil Hurezeanu şi Liviu Tofan erau cei mai buni redactori ai Secţiei române. Mă aflam, aşadar, într-o companie selectă. Richard Cummings m-a chemat din nou în biroul lui şi mi-a comunicat "noutăţile", de astă dată însă pe un ton acuzator, deşi era de mult la curent cu strădania Securităţii de a mă compromite. Atunci mi-am ieşit din fire şi am început să strig la el: "Cum îndrăzneşti să-mi spui aşa ceva? Ştii doar perfect de bine că sunt curată!". După care am ieşit din birou, trântind uşa. Cât am mai lucrat la Radio, nu am mai auzit nimic de la Cummings.

• Am intrat în posesia unei stenograme a discuţiei dintre Richard Cummings şi Virgil Măgureanu trimisă de fostul şef al serviciului de securitate al Europei Libere, în 2005, la CNSAS. Măgureanu spunea că aţi fi fost maior în Serviciul Român de spionaj extern, fără nume de cod, şi că nu există înscrisuri care să dovedească acest lucru. El mai afirma că aţi fi fost folosită informativ, până în 1979, prin întâlniri personale cu ofiţerul de legătură, cu care aţi fi avut relaţii intime. Ce l-a făcut pe Cummings să trimită acest document la CNSAS la 10 ani după ce părăsise slujba de la Europa Liberă?

Mi-am pus şi eu această întrebare. Mai mult decât atât: i-am pus-o chiar lui Cummings, cu care am avut recent un schimb de e-mailuri. Mi-a răspuns că a făcut-o la cererea celor de la CNSAS. Dacă ar fi adevărat, destinatarul nu mi-ar fi trimis e-mailul lui Cummings, conţinând dialogul lui cu Măgureanu, precizând că e bine să ştiu de el, ca să mă pot apăra.

• În Planul de Măsuri din 1980, al Securităţii, nu se pomenea nimic despre aşa-zisa dvs. activitate de agent. Se spunea, însă, citez: "Vom pregăti pe Ilie Ciurescu să intre în legătură cu soţia lui Şacalul, adică cu dvs., şi să realizeze contactarea ei în exterior, în mod acoperit, de preferinţă într-un hotel, pentru a da posibilitatea verificării ulterioare din partea celor interesaţi". Care este adevărul?

Tocmai asta este problema: că adevărul lipseşte. Nu am de unde să ştiu dacă ideea Securităţii de a-l aborda pe Ciurescu în acest scop a fost pusă în practică sau a rămas doar pe hârtie. Este însă limpede că "informaţiile" lui Măgureanu sunt direct legate de pasajul citat de dvs., din Planul de Măsuri. Ce dovadă mai grăitoare, privind continuitatea Securitate/ SRI?

• După câte ştiu, şi Richard Cummings a citat acest pasaj în lucrarea pe care a prezentat-o la 15 noiembrie 2007, la Conferinţa Internaţională a IICCR.

Aşa este. Plus două paranteze: "(Ciurescu era un cunoscut prezentator de televiziune, fost coleg şi prieten al Ioanei, şi un binecunoscut agent al Securităţii. Potrivit dosarului, scopul era acreditarea ideii că el este – după toate probabilităţile – persoana de legătură între ea şi organele de securitate române.) Preferinţa ofiţerilor era ca întîlnirile între cei doi să aibă loc într-un hotel, pentru a le da posibilitatea celor interesaţi să verifice ulterior dacă întâlnirea a avut loc într-adevăr. (Este exact ceea ce s-a întâmplat.)". În a doua jumătate a anilor ’60, atât Ciurescu, cât şi eu eram foarte cunoscuţi, pentru că apăream aproape zilnic la televiziune şi nu era un secret pentru nimeni că aveam o relaţie quasi-maritală. Nu mă pot pronunţa în privinţa legăturii lui Ciurescu cu Securitatea, deşi în calitatea lui de însoţitor constant al lui Ceauşescu în vizitele oficiale în străinătate era imposibil să nu fi fost implicat, dar nu neapărat şi ca agent. Pot spune însă, cu absolută certitudine, că după plecarea mea definitivă din România, în aprilie 1969, nu l-am mai văzut niciodată până în 1990, când am revenit la Bucureşti pentru prima oară, după 21 de ani. Remarca lui Richard Cummings: "Este exact ceea ce s-a întâmplat", reprezintă implicit o dublă acuzaţie: colaborare cu Securitatea şi, în context, adulter. Aceste rânduri sunt conţinute şi în scrisoarea deschisă adresată preşedintelui IICCR, Marius Oprea, la 23 noiembrie 2007 şi la care, până astăzi, nu am primit nici un răspuns.

• Ce explicaţii v-a dat Cummings?

Explicaţiile lui sună cam aşa: fraza cu pricina nu are sensul că eu m-aş fi întâlnit cu Ciurescu, aşa cum au înţeles toţi cei care au citit-o sau auzit-o, ci că Securitatea a făcut ceea ce şi-a propus. Şi-a propus să mă compromită şi nu a reuşit niciodată; că remarca nu îi aparţine, ci a luat-o dintr-un schimb personal de e-mailuri cu Rateş – ca şi cum asta l-ar scuti de răspunderea unei afirmaţii publice, cel puţin ambigue; că nu-şi aminteşte s-o fi făcut şi ulterior, chiar că n-a făcut-o.

• Am vorbit cu mai mulţi redactori ai Europei Libere. Ei îl acuză pe Cummings că, în perioada în care au înce-put asasinatele de la Radio Europa Liberă, atât el, cât şi conducerea americană au negat implicarea Securităţii în aceste crime...

Colegii mei cu care aţi stat de vorbă au dreptate. Americanii au negat implicarea Securităţii în aceste crime, cel puţin din două motive. În primul rând, pentru că le era teamă că personalul Secţiei române va intra în panică. În al doilea rând, dacă ar fi recunoscut că Noel Bernard, Mihai Cismărescu, Emil Georgescu şi Vlad Georgescu şi-au pierdut viaţa datorită activităţii lor la Radio Europa Liberă, vă daţi seama ce despăgubiri ar fi trebuit să plătească familiilor lor?

• Una din informaţii vizează atentatul de la 28 iulie 1981, împotriva lui Emil Georgescu, pus în seama unor "clienţi nemulţumiţi"...

Independent de activitatea lui la Radio, Emil Georgescu avea un birou de consultanţă, pentru românii care doreau să-şi reîntregească familiile. La 28 iulie 1981, Emil a fost atacat de doi indivizi pe când cobora în garaj. În ciuda numeroaselor lovituri de cuţit, primite în piept şi abdomen, a scăpat cu viaţă datorită curajoasei lui soţii, care i-a sărit în ajutor. Conducerea americană le-a comunicat membrilor departamentului românesc că atacul împotriva lui Emil nu avea nimic de-a face cu activitatea lui la Radio, făcând astfel, fără voia ei, jocul Securităţii. Căci dacă nu reuşise să-i ia viaţa, prin intermediul celor doi asasini plătiţi, Securitatea i-a murdărit lui Emil reputaţia şi l-a transformat într-un paria printre colegii lui, răspândind zvonul că atentatul fusese comis de "clienţi nemulţumiţi" de afacerile lui necurate.

• A murit mai întâi soţul dvs. în 1981. Au urmat Mihai Cismărescu în 1983, Emil Georgescu în 1985 şi Vlad Georgescu în 1988. Generalul Pacepa se afla din 1978 în Statele Unite şi le spusese americanilor că Ceauşeştii îi voiau morţi pe Noel Bernard şi pe Emil Georgescu. Cum vă explicaţi că serviciile americane nu au acţionat pentru prevenirea acestor crime, luând măsuri abia după asasinarea lui Vlad Georgescu în 1988 şi numirea lui Nestor Rateş în fruntea departamentului românesc?

Ceea ce îmi spuneţi este pentru mine o noutate absolută. Mă refer la măsurile pe care le-ar fi luat serviciul de securitate al Radioului după moartea lui Vlad Georgescu. Nu am auzit niciodată de aşa ceva. De altfel, după câte ştiu, tocmai lipsa unor astfel de măsuri l-a determinat pe Nestor Rateş să se întoarcă la Washington, după mai puţin de un an de directorat. În ce priveşte repetatele avertismente ale generalului Pacepa, am auzit versiunea că americanii nu i-au dat crezare. Ceea ce mi se pare cel puţin ciudat. Spun asta pentru că, în vara lui ’78, după ce Aristide Buhoiu îl invitase pe Noel să facă o vizită în România, conducerea americană a Europei Libere i s-a adresat lui Pacepa. Când acesta a spus că vizita este o cursă întinsă de Ceauşescu şi Securitate şi s-a pronunţat hotărât împotriva ei, lui Noel i s-a interzis categoric să plece în România. Pacepa a fost, deci, crezut. De ce nu şi avertismentele lui privind viaţa lui Noel Bernard şi Emil Georgescu?

V-aţi întrebat vreodată dacă moartea lui Cornel Chiriac nu a fost şi ea, cumva, opera Securităţii?
Nu m-am întrebat niciodată, pentru că am fost convinsă de la bun început. Ştiu că nu există nici o dovadă în acest sens, dar ăsta e un lucru obişnuit când e vorba despre asasinatele la comandă ale Securităţii. Memoria noastră este scurtă şi în timp, faptele se deformează atât de mult, încât devin altele. În emisiunea "Între bine şi rău", difuzată de TVR 1 la 27 noiembrie 2007, se afirma cu o certitudine desăvârşită că, în cazul lui Cornel Chiriac, implicarea Securităţii este exclusă, pentru că Mario Gropp, asasinul lui Cornel, l-a omorât pentru bani. Cu siguranţă, dar rămâne de văzut ai cui bani? În nici un caz ai lui Cornel, care i-a dat de bunăvoie, înainte ca Mario Gropp să bage cuţitul în el, după cum a recunoscut în faţa tribunalului chiar inculpatul. Şi atunci de ce l-a omorât? De plăcere? Dintr-un capriciu? Nu cred că există crimă fără mobil. Mario Gropp nu avea nici unul, Securitatea – din belşug. Aşa cum, 6 ani mai târziu, a plătit doi asasini francezi, ca să-i ia viaţa lui Emil Georgescu, Securitatea ar fi putut face acelaşi lucru şi cu Mario Gropp. N-am pretenţia să conving pe nimeni cu raţionamentul meu, dar cer oare prea mult dacă propun să fie luat măcar în consideraţie?

• În toamna lui 1976 a încetat din viaţă directorul adjunct al secţiei române, Preda Bunescu. A existat vreo bănuială că nu ar fi fost o moarte naturală?

Până şi actul de a bănui a fost respins şi refuzat cu desăvârşire. Ce putea fi mai natural, decât un stop cardiac, s-a argumentat? Preda locuia singur şi moartea l-a surprins într-un week-end. A fost descoperită abia luni la prânz, când serviciul de securitate al Radioului i-a spart uşa apartamentului. Preda era un om foarte cumpătat şi grijuliu cu sănătatea lui. Îşi făcea controale regulate la dr Opriş, un medic eminent. Tocmai fusese la el în urmă cu câ-teva săptămâni. Testul de colesterol ieşise perfect. La autopsie i s-a găsit în sânge o doză foarte ridicată. Preda era alergic la ouă: nu s-ar fi atins de ele nici în ruptul capului. În frigiderul lui poliţia a descoperit două borcănaşe cu icre. Se ştie că şi icrele sunt ouă. Ce căutau ele acolo? S-a mai argumentat că Preda nu era un personaj strălucitor, că nu se remarca în mod deosebit prin comentariile pe care le difuza pe post. Este adevărat, dar nu trebuie uitat că era un om extrem de capabil, onest şi loial. Noel avea în el o încredere fără rezerve, iar sprijinul lui Preda era solid ca al unei roci. Moartea lui a survenit pe când era în toi campania tenace a Securităţii pentru înlăturarea lui Noel de la conducerea departamentului. Pentru el, pierderea lui Preda, ca prieten şi colaborator, a fost ireparabilă. Campania contra lui Noel, desfăşurată cu tenacitate vreme de aproape 10 ani, a eşuat lamentabil. Atunci Securitatea, la ordinul lui Ceauşescu, şi-a schimbat obiectivul. De la acţiuni de compromitere, pentru îndepărtarea din postul de director al Secţiei române, a trecut la măsuri radicale. După cum ştim, de astă dată, a înregistrat un succes deplin.

(Informaţii de fond: În 1969, Serviciul român de spionaj extern a început o acţiune împotriva NATO cu numele Operaţiunea Pandemoniu şi folosind emigranţi care trăiau în Europa, concentraţi în jurul francmasonilor din Paris şi Germania. Se pare că Dna Bernard era maior în Serviciul român de spionaj extern şi a avut un rol în Operaţiunea Pandemoniu, după sosirea ei în Occident.)

Întrebări:

• Care era numele ei de cod?

Nu avem documente în care să fie înregistrat numele ei de cod. Este posibil să nu fi avut niciodată unul.

• Ce rol a jucat Dna Bernard în Operaţiunea Pandemoniu?

Nu avem nici o informaţie referitoare la posibila ei implicare în Operaţiunea Pandemoniu. Persoane care ar cunoaşte această acţiune relatează că, după eşecul reţelei Caraman, NATO a încetat să mai constituie un scop operaţional al serviciilor române de spionaj.

• Ofiţerul ei de control îşi avea baza la Paris sau în Germania?

Ofiţerul de contact era în Austria.

• Cum primea ea instrucţiunile?

Legătura era asigurată prin întâlniri personale cu acest ofiţer.

• Unde se întâlnea cu ofiţerul de control?

Întâlnirile aveau loc în Germania şi Austria.

• Cum îşi preda rapoartele?

Nu preda rapoarte. La început, ofiţerul de contact a obţinut informaţiile "în mod ocolit", pe baza relaţiei intime cu ea. Ulterior, ea şi-a dat seama că fusese exploatată pentru informaţii.

• Ce misiune avea Dna Bernard la REL/RL? Când a încetat să mai raporteze?

Până în 1979, când ofiţerul de contact a primit o altă misiune. Ea furniza informaţii despre personalul şi activitatea Secţiei române.

Alte remarce: Dna Bernard provine dintr-o familie de comunişti ilegalişti. Dna Bernard nu a pierdut niciodată cetăţenia română, ca urmare a angajării ei la REL, deşi acest lucru fusese propus.

Ioana Măgură Bernard a lucrat 25 de ani la Radio Europa Liberă, începând din februarie 1970 până în 1995, când postul şi-a mutat sediul de la München la Praga. A fost soţia lui Noel Bernard, cel mai apreciat dintre directorii postului de radio, asasinat de Securitate în 1981. Anterior plecării din România a absolvit Institutul de Teatru şi a fost crainic la Televiziunea Română. A plecat din România când avea 29 de ani. În prezent, locuieşte în Statele Unite.