Există viaţă după moarte

Ce ar putea avea în comun un fost miner din Petrila cu un contabil din Buzău? Ce l-ar putea face pe cel dintâi să-şi facă bagajele într-o dimineaţă capricioasă de început de primăvară şi să străbată 900 de kilometri doar pentru a vedea un necunoscut? Dumitru Daniliuc, nea Dinu, cum îi spun prietenii, se suie în maşină şi cu un ochi râde, iar cu altul plânge. Se opreşte la cimitirul din oraş si aprinde o lumânare la mormântului fiului său, Mădălin, mort cu 10 ani în urmă într-un accident de maşină. În această zi nea Dinu va strânge în braţe o parte din copilul său iubit. La Buzău, contabilul Ion Badea a primit acum 10 ani un ficat sănătos prin donarea organelor lui Mădălin de către familie.  

Nea Dinu plânge şi acum când vorbeşte de băiatul lui cel mare, copil inteligent, pasionat de calculatoare, sociabil şi isteţ. Plânge când priveşte fotografiile din care răsare un cap creţ, iar el, tatăl, un munte de bărbat cu mustaţă, aproape că nu se mai recunoaşte. Suferinţele l-au uscat. Din acea zi de mai a anului 2000, totul s-a schimbat. Familia s-a destrămat, frustrările s-au adunat şi doar gândul la fiul cel mic i-a ajutat pe părinţi să treacă zilele. Nea Dinu a înţeles prea bine ce vrea să spună vorba înţeleaptă: "Când îţi moare un părinte, îţi moare trecutul, când îţi moare un copil, îţi moare viitorul". Gândul că totuşi inima băiatului mort la nici 16 ani va continua să bată, că ficatul şi rinichii vor ajuta alte vieţi şi nu vor putrezi în pământ a fost singura consolare pentru familie.


DUREREA UNUIA, ŞANSA LA VIAŢĂ A CELUILALT
Ora 20:00. Într-o parcare de la intrarea în Buzău, nea Dinu aşteaptă cu lacrimi în ochi. De el se apropie un domn scund, rotund la faţă şi zâmbitor, care-i întinde mâna. Nea Dinu, ditamai omul, se aruncă în braţele bărbatului şi dă drumul lacrimilor. I-au trebuit 10 ani pentru a-şi face curaj să se întâlnească cu una din persoanele ce au beneficiat de organrele lui Mădălin. A mai trecut prin Buzău, în drum spre satul soacrei, undeva pe lângă Bârlad, dar mereu găsea vreo scuză să nu se abată din drum. Deşi contabilul l-a invitat de-atâtea ori să se întâlnească. "În 2005, de Anul Nou, m-a sunat prima oară Daniliuc. S-a scuzat de deranj, dar i-am spus că mă bucur mult că am luat legătura. Mi-a spus multă vreme că încă nu putea da ochii cu mine. Când trecea prin Buzău, nu putea să cârmească spre casa mea. Pur şi simplu nu putea. Din ce ne-am auzit la telefon, îmi imaginam că e şi el e un om mărunţel şi gras, ca mine, nu aşa înalt şi slab. Parcă te invidiez puţin", vorbeşte jovial Ion Badea, ca să treacă peste emoţii.

La început te simţi stingher între doi oameni pentru care suferinţa unuia a însemnat de fapt şansa la o nouă viaţă a celuilalt. Poveştile lor se leagă într-un singur punct fatal şi apoi se developează diferit. Dacă până la transplant, viaţa lui Ion Badea era plină de dureri fizice şi irascibilitate, după ce a primit ficatul băiatului de 16 ani, bărbatul de aproape 50, la acea vreme,  a renăscut. Apoi, ciudat, deşi până atunci nu suporta decât muzica clasică în surdină, la câteva luni de la transplant soţia l-a găsit cu capul între două boxe, ascultând Paraziţii şi B.U.G Mafia la maximum. În schimb, pentru Dinu Daniliuc, viaţa a fost plină de satisfacţii înainte de anul 2000: avea 2 copii frumoşi şi deştepţi, o soţie iubitoare şi un loc de muncă bun. Moartea fiului cel mare l-a aruncat în cea mai cumplită disperare şi nu a mai putut să-şi salveze căsnicia. Mai mult, faptul că săptămânal dă ochii cu şoferul care i-a omorât copilul, cel care a primit NUP pentru ucidere din culpă, îl seacă la inimă. După ce-şi spun pe scurt poveştile, unul fără să pară prea fericit, iar celălalt stăpânindu-şi lacrimile, momentul de stinghereală trece. Nunţi, despărţiri, pensionare, speranţe, copii, toate s-au întâmplat din cauza şi datorită lui Mădălin. Şi a morţii lui.
"AM VRUT SĂ-L OMOR. NU MI-A ZIS NICIODATĂ CĂ-I PARE RĂU"
Pe 2 mai 2000 Mădălin a mers la Primăria din Petrila pentru a imprima nişte afişe. Tatăl său candida ca independent  pentru consiliul local. O funcţionară i-a spus să nu plece încă acasă, că se întâlnise cu tatăl lui şi îi zisese că va trece să-l ia cu maşina. "Nu a vrut să aştepte. Am înţeles că l-ar fi strigat cineva să mergă cu el la un baschet, băiatul a traversat pe trecerea de pietoni, dar o maşină l-a luat şi l-a izbit de caldarâm. Am trecut pe acolo cu maşina, dar drumul fusese închis de poliţie din cauza accidentului. Nu m-am gândit că era chiar Mădălin cel lovit şi am luat-o pe alt drum spre casă", îşi aminteşte Daniliuc. Cel care-i lovise copilul cu maşina era unul din şefii de la mină. Poliţia a sunat acasă şi i-au spus că Mădălin fusese grav accidentat. La spitalul din Petroşani, familiei i s-a spus că băiatul nu mai avea nicio şansă. Lovitura de la cap fusese foarte puternică. Tatăl a insistat să meargă cu băiatul la Timişoara. "Atâta timp cât suflă, eu îl duc". În elicopterul pus la dispoziţie de Compania Naţională a Huilei (CNH) timpul trecea greu. "Îmi aduc aminte că-l frecam pe picioare să-i circule sângele. La Timişoara ne-au anunţat că n-au ce să-i facă. Şi atunci m-am repezit să le spun că văzusem pe Discovery că doctorii pot tăia capul unui om şi schimba cu altul. Eram disperat", mai are puterea să zâmbească de aşa gânduri bărbatul.

După câteva ore au venit nişte medici şi l-au întrebat pe nea Dinu dacă ar fi de acord să-i cedeze organele lui Mădălin. "Nu ştiam dacă e bine, nu mai auzisem, ce implicaţii sunt? Creştineşte, dacă e în ordine? M-am interesat la preoţi, la avocaţi, am vorbit cu soţia şi toţi mi-au zis să fac cum îmi spune sufletul", îşi aminteşte nea Dinu de cea mai grea decizie din viaţa lui. A acceptat, gândindu-se că băiatul lui frumos va trăi prin aceşti oameni, pe care-i va salva. A pus o singură condiţie: să-l poată cunoaşte pe cel care va primi inima.

Bărbatul a rămas cu mai multe senzaţii amare, pe lângă imensa suferinţă. La Morga, deşi i se spusese că nu mai trebuie să plătească nimic, i s-au cerut 2 milioane de lei vechi pentru a putea să ridice corpul. "Mi-au zis că au făcut totuşi o reducere pentru mine", povesteşte Daniliuc. Dar ce-l topeşte pe picioare este când vede că şoferul care i-a lovit băiatul cu maşina n-a păţit nimic, nici măcar o amendă nu i s-a dat. "Ca un făcut, mă întâlnesc cu el în fiecare luni la piaţă. Am vrut să-l omor, vă spun. M-am gândit la asta. Nu mi-a zis niciodată că-i pare rău. Doar s-a oferit să dea bani pentru monumentul de la mormântul copilului, dar n-am vrut să accept una ca asta", tremură de revoltă bărbatul. Mai mult, dosarul s-a soluţionat cu NUP (n.r. neînceperea urmăririi penale) pentru că "nu s-au întrunit elementele constituirii faptei de omor din culpă". Orice contestaţie şi reluarea procesului la instanţele superioare au avut acelaşi rezultat. "În dosar se spune că, în urma expertizei, şoferul rula cu 38 de kilometri pe oră, dar a lăsat urmă de frână metri buni. Şi copilul era zdrobit. Ani la rând am mers cu maşina cu 40 la oră şi puneam frână să văd: las ditamai dâra? Nu am fost lăsat să fac o expertiză pe cont propriu", spune tatăl, care nu s-a împăcat cu rezultatul justiţiei, deşi spune că nu vrea ca vinovatul să facă închisoare, doar să primească o sancţiune cât de mică, să simtă că a greşit cu ceva. "Nu mai spun că la câteva luni de la moartea lui Mădălin m-a oprit poliţia şi mi-a dat amendă că nu purtam centură. Şi lui i-au dat NUP, deşi a omorât un om...", constată trist bărbatul.


"SIMŢEAM O CREŞTERE DE VIAŢĂ ÎN MINE"
În timp ce nea Dinu îşi deapănă drama în sufrageria lui Ion Badea, acesta şi soţia privesc fotografiile băiatului care le-a permis să fie fericiţi în continuare. Buzoianul îşi începe povestea însufleţit, vorbind despre coincidenţele miraculoase ale vieţii. Pe fiul lui cel mic îl cheamă tot Mădălin, ca pe cel care i-a dat viaţă a doua oară. În cei zece ani după operaţie, Badea a putut să-şi vadă băiatul cel mare însurat, în curând va deveni bunic şi din mai speră să se bucure de pensie. Are 60 de ani acum şi e un om fericit. În 2000 era un bolnav irascibil, cu ficatul praf din cauza unei hepatite contractate la 18 ani. În 1999, ciroza l-a doborât. Spre sfârşitul anului, starea lui s-a agravat pentru ca începutul anului 2000 să-l găsească numărând recunoscător zilele în care deschidea ochii dimineaţa. Nu mai putea conduce, nu mai mânca cum trebuie. În ianuarie a mers la Bucureşti pentru o operaţie, iar o doctoriţă i-a spus pentru prima dată de transplant. "Mi-au făcut analizele specifice şi domnul dr. Irinel Popescu mi-a spus că ciroza nu se tratează şi un transplant ar fi singura mea şansă. I-am zis: «Domnule doctor, nu mai ziceţi nimic. Accept». Şi m-au trecut pe lista de aşteptare", rememorează momentele de cumpănă Badea. În perioada Paştelui s-a simţit foarte rău. A sunat la Fundeni să întrebe câţi oameni sunt pe listă. I s-a spus că 10, dar, fiind un caz grav, are prioritate. Şi era un caz grav. Soţia îşi aminteşte că doctorii i-au zis să meargă acasă şi să se pregătească de înmormântare.

În miercurea după Paşte, familia Badea a primit un telefon. Doctorii i-au spus că aveau un ficat şi mergeau să-l ia de undeva, din ţară. "Cât am stat internat la Fundeni, eram foarte încrezător, spuneam bancuri, râdeam. Apoi a venit un medic şi m-a luat prin învăluire, m-a dus să văd o operaţie de transplant, apoi într-un salon, unde era posibil să fiu şi eu operat. Mi-a dat o pastilă şi m-am trezit a doua zi la ora 9:00 dimineaţa. Gata, îmi făcuseră operaţia. Nu simţeam încă nimic. Dar în următoarele 3 zile simţeam durere cu plăcere şi o creştere de viaţă în mine... Simţeam că reînviu. Eu nu eram emotiv înainte, dar atunci, simţind aşa minune, le-am zis să mă lase să plâng", povesteşte zâmbitor Ion Badea.

Contabilul s-a întrebat de unde are ficatul, dar şi-a zis că o perioadă ar fi mai bine să nu ştie. "Nu-mi venea să mă bucur de reuşită în faţa unui om care-şi pierduse pe cineva drag", explică. De atunci viaţa lui s-a schimbat. Au urmat concedii fericite, căsătoria copiilor. La control merge la 3 sau 6 luni şi ia şi pastile. Dar se simte şi arată minunat. Ion Badea a fost al doilea caz de transplant de ficat reuşit în ţara noastră.

Pe lângă schimbările exterioare, vizibile, Ion Badea a suferit şi alte câteva transformări inexplicabile. Din bărbatul urâcios, pe lângă care toţi păşeau cu grijă şi vorbeau în şoaptă, a devenit expansiv, dornic să iasă la fotbal "cu băieţii" şi cu gusturi muzicale pe care nu le înghiţea deloc: ascultă la maximum în maşină sau acasă numai hip-hop. Muzica preferată a lui Mădălin din Petrila. "Prima oară când m-a prins soţia, stăteam cu ochii închişi cu capul între boxe şi ascultam CD-urile lui fi-miu. Am 60 de ani şi ascult hip-hop", râde cu tot trupul Badea.
VISUL GENEROS AL UNUI TATĂ
Dumitru Daniliuc vrea să simtă că moartea fiului său nu a fost în zadar. Şi-a deschis mai demult un magazin cu numele fiului, a cumpărat un câine pe care l-a numit aşa cum şi-ar fi dorit fiul său. Dar simte că nu poate rămâne blocat în suferinţă şi vrea să ajute alţi oameni care trec prin ce trece el. Acum doi ani i-a venit ideea înfiinţarii unei asociaţii care să faciliteze întâlnirile dintre familiile donatorilor cu ale celor care primesc organele respective, atunci când aceştia îşi doresc acest lucru. Are chiar şi un nume pentru asociaţie. "Atunci mă voi simţi împăcat. Nu poţi pune în cuvinte ce simţi când întâlneşti un om care are o parte din cel drag şi pierdut. Am putea să-i convingem şi pe alţii să doneze organele celor aflaţi în moarte clinică, am putea informa despre ce înseamnă acest lucru. Să avem psihologi, să ascultăm poveştile beneficiarilor, ale familiilor donatorilor", explică acesta. Iată scopul asociaţiei, formulat de Dumitru Daniliuc: "Scopul umanitar al acestei asociaţii este de a crea o legătură de suflet şi prietenie între familiile celor care au cedat organele celor dragi, aflaţi în moarte cerebrală, cu cei care au beneficiat de el, cu acordul celor două părţi şi dacă aceştia o doresc". Tatăl lui Mădălin nu a apucat să-l cunoască pe cel care a primit inima fiului său, un băiat de 16 ani, care a murit la un an şi jumătate după transplant. Cei care doresc să-l ajute şi să-l susţină în demersul său nobil de a înfiinţa asociaţia sunt rugaţi să sune la numărul 0724 198 884 sau pe mail: dinu.jube@yahoo.com


CE SPUNE LEGEA
Legea 95/2006
Art. 144 e) donarea şi transplantul de organe, ţesuturi şi celule d eorigine umană nu pot face obiectul unor acte şi fapte juridice, în scopul obţinerii unui folos material sau de altă natură.
Art. 148 j) se interzice divulgarea oricărei informaţii privind identitatea donatorului cadavru, precum şi a primitorului, exceptând cazurile în care familia donatorului, respectiv primitorul sunt de acord.


"DONAREA, UN GEST COMPLET ALTRUIST"
Prof. dr. Irinel Popescu, şeful Centrului de Chirurgie Generală şI Transplant Hepatic de la Institutul Clinic Fundeni explică de câte transplanturi ar fi nevoie pentru a se acoperi listele de aşteptare şi care sunt motivele numărului redus de donatori din România.

● Irinel Popescu: Principala cauză a numărului redus de donatori este insuficienta colaborare cu serviciile de terapie intensivă din ţară. Ceea ce conduce la situaţia în care puţine cazuri de moarte cerebrală se raportează şi se comunică reţelei naţionale de transplant, în raport cu numărul real. Din aceste puţine cazuri de donatori potenţiali devin donatori reali o mare parte datorită ratei ridicate de consimţământ al familiilor din România.


● De ce avem totuşi o listă de aşteptare atât de lungă a celor care au nevoie de transplant?
● Lista de aşteptare e lungă, într-adevăr, dar ar fi şi mai lungă dacă s-ar lua în evidenţă chiar toate cazurile de pe teritoriul României care necesită transplant. În toate ţările din lume pe lista de aşteptare sunt mai multe cazuri decât pot fi transplantate într-un an într-un sistem medical, oricare ar fi el. Necesarul de transplant anual ar fi undeva între 300 şi 500, ca să se acopere listele de aşteptare.


● De ce se evită de obicei întâlnirea între beneficiar şi familia donatorului?
● Ca să nu existe la un moment dat diverse lucruri de condiţionare materială sau, mai subtilă, de natură psihică, obligaţie. Am dorit ca donarea să rămână un gest anonim tocmai pentru ca ea să rămănă un gest complet altruist.


● Există beneficii pentru familia donatorului?
● Nu. Agenţia de Transplant îi ajută în ce priveşte transportul la domiciliu al decedatului şi pentru familiile modeste ajută şi cu cheltuielile de înmormântare.


● Care este rata de supravieţuire la transplantul hepatic?
● Rata imediată este de 90%, iar de supravieţuire globală, la distanţă, de 71%. Imediat, depinde de selecţia cazurilor. Dacă am refuza cazurile extrem de grave, am avea rata de supravieţuire de 100%. Dar trebuie să li se acorde şi lor o şansă. Uneori reuşesc să treacă peste operaţie, alteori nu reuşesc.