Politica partidelor istorice din Romania, de a se preface ca nu exista ceea ce exista si greva asupra destinului tarii, nu putea sa produca vreun rezultat, ceea ce s-a verificat in timp. Astazi, unii se straduiesc sa explice noilor generatii ca tot acolo s-ar fi ajuns, indiferent de politica adoptata. Tot ce se poate, insa una este sa pierzi o lupta prin confruntare deschisa si altceva este sa combini in penumbra tot felul de scheme destinate esecului.

TEMPI PASSATI. Iuliu Maniu, in "anii cei buni", alaturi de liberalul I. Gh. Duca si diplomatul Nicolae Titulescu

Politica partidelor istorice din Romania, de a se preface ca nu exista ceea ce exista si greva asupra destinului tarii, nu putea sa produca vreun rezultat, ceea ce s-a verificat in timp. Astazi, unii se straduiesc sa explice noilor generatii ca tot acolo s-ar fi ajuns, indiferent de politica adoptata. Tot ce se poate, insa una este sa pierzi o lupta prin confruntare deschisa si altceva este sa combini in penumbra tot felul de scheme destinate esecului. Altii ne spun ca national-taranistii, totusi, ar fi organizat lupta impotriva comunizarii tarii si ne trimit insistent la asa-zisa Miscare Nationala de Rezistenta. Aiurea! Aceasta miscare a fost inventata de Siguranta infiltrata de comunisti, care si-a oferit un pretext sa-i vare pe toti in detentie.

Intrevederea cu Burton Berry si Roy Melbourne l-a tulburat pe Iuliu Maniu din cale afara si, plecand de la sediul reprezentantei americane, l-a insotit pe Nicolae Penescu pana la locuinta acestuia. "Foarte abatut - isi amintea fostul secretar general al PNT - , el a facut unele reflexii asupra soartei micilor popoare, apoi mi-a spus sa nu divulg nimanui ceva despre ceea ce s-a vorbit la Berry, fiindca demoralizam tara si distrugem partidul. Aceste acorduri sunt foarte subrede. Azi sunt, maine nu mai sunt. Cea mai mare greseala este sa crezi in durabilitatea lor". Si Iuliu Maniu i-ar mai fi spus lui Nicolae Penescu, chiar in casa acestuia, pe Str. A. Muresanu nr. 16: "Cu atat mai mult trebuie sa rezistam, cu cat am ramas singuri". Din asta se putea intelege, in plus, ca liderul national-taranist, la data aceea, nu se mai rezema nici de liberalii lui Dinu Bratianu, nici de social-democratii lui Constantin Titel Petrescu. Si avea dreptate.

S-a consumat, apoi, intrevederea cu John Le Rougetel, in aceeasi toamna a anului 1945, si Nicolae Penescu, referindu-se la consecintele ei, declara in penultimul sau an de detentie: "In fata unor asemenea perspective, pe care englezii nu ni le ascundeau, se intarea si mai mult convingerea noastra de a lupta contra comunismului si de a organiza rezistenta nationala. De aceea, consideram ca politica intelegerii cu comunistii este o adevarata tradare de neam. Aceste idei le raspandeam printre elementele conducatoare ale partidului si ele patrundeau in adancime in randurile national-taranistilor si in opinia publica". Asta, deoarece nu era vorba despre o "revolutie sociala", cum trancaneau comunistii in discursurile si gazetele lor, ci de "existenta statului si poporului roman". Cu alte cuvinte, atat Iuliu Maniu, cat si principalii sai colaboratori acceptasera resemnati o lupta fara speranta. Insa nu au prea dus-o, limitandu-se la pertractari de culise si la memorii adresate unor foruri internationale postbelice, foruri incadrate cu oameni noi, care habar nu aveau cine era Maniu sau cine era Bratianu. Ca sa nu mai vorbim si de faptul ca acestia erau total decuplati de la evolutiile din planul politic extern.

Intre altele, la un deceniu dupa moartea lui Iuliu Maniu, Nicolae Penescu marturisea ca aflase cate ceva despre continutul real al acordurilor de la Potsdam, din august 1945, abia in 1962, de la Vasile Netea si Nicolae Iordache (criticul literar Vladimir Streinu - n.a.). Acestia venisera in Penitenciarul Jilava din libertate, la scurt timp dupa ce aparusera in Occident stenogramele convorbirilor purtate in Palatul Cecilienhof, editate fiind de istoricul german Helmuth Dundermann. Si auzisera vorbindu-se despre ele la Europa Libera, mai pe larg, si la alte posturi de radio straine, evident, mai succint...

Alte pertractari, alte deziluzii

MADRID, 1980. Legionarii produc dovada ca Nicolae Penescu l-a cam tradat pe Iuliu Maniu

Dupa dusul rece din toamna lui 1945, in ianuarie 1946, a descins la Bucuresti o comisie interaliata, alcatuita din Averell Harriman si Archibald Clark Kerr, ambasadorii Statelor Unite si, respectiv, Marii Britanii la Moscova, si din A. I. Visinski, adjunctul lui Molotov. Rostul ei era sa dezamorseze criza constitutionala din Romania, determinata de faptul ca regele tarii, inca din vara trecuta, sistase orice relatie cu Petru Groza si guvernul condus de acesta. Intr-o prima intrevedere cu Averell Harriman, Iuliu Maniu, insotit si de data aceasta de Nicolae Penescu, i-a cerut diplomatului american sa sprijine plecarea lui Ion Mihalache din tara, dupa alegerile ce urmau sa se desfasoare intr-un viitor apropiat. Nu se indoia asupra rezultatului acelor alegeri si dorea sa se sprijine pe o persoana marcanta in Occident. Spre surprinderea sa, mai in gluma, mai in serios, Harriman si-a infundat urechile cu degetele aratatoare si i-a raspuns pe un ton mustrator: "Nu am auzit nimic, domnule Maniu". Apoi, luandu-si seama si impresionat de chipul dezamagit al lui Iuliu Maniu, a adaugat: "Daca, insa, domnul Mihalache va ajunge pe un teritoriu controlat de Statele Unite sau de Marea Britanie, atunci eu voi face interventii ca sa i se inlesneasca sa mearga mai departe". Unde mai departe, in Patagonia sau Zanzibar? - ar fi putut sa intrebe Iuliu Maniu, de vreme ce Ion Mihalache chiar acolo voia sa ajunga, in lumea anglo-saxona, spre a apara in strainatate cauza democratiei amenintata de moarte in Romania.

O a doua intrevedere intre Iuliu Maniu, pe de o parte, si Averell Harriman si Archibald Clark Kerr, pe de alta parte, a avut loc, conform relatarii lui Nicolae Penescu, care a fost si de data aceasta martorul ei, in locuinta lui Aurel Leucutia, pe B-dul Schitu Magureanu nr. 19. Interpret a fost inginerul Rica Georgescu, un personaj care, sub guvernarea lui Ion Antonescu, fusese arestat pentru spionaj in favoarea britanicilor. Diplomatii anglo-saxoni i-au promis presedintelui PNT ca vor cere lui Petru Groza sa respecte libertatea presei si a intrunirilor politice. Si chiar i-au cerut. Numai ca una au vorbit ei cu Petru Groza si altceva a inteles Petru Groza din toata discutia. In afara de asta, in chestiunile discutate, Petru Groza era un personaj marginal. Cenzura presei o exercita Comisia Aliata (sovietica) de Control, iar in ceea ce privea oportunitatea unor intruniri politice tot sovieticii erau suverani sa decida. In depozitiile din 1963, Nicolae Penescu va recunoaste deschis: "Anglo-americanii marturiseau ca ei nu pot interveni in favoarea noastra decat in limitele foarte modeste pe care le permiteau aranjamentele diplomatice secrete si cele publice, care, uneori, erau contradictorii. Daca numai atat puteau face ei, cat timp mai aveau unele indreptatiri juridice, dupa incheierea pacii nu mai era de asteptat nimic. Nu ne-a scapat toata gravitatea situatiei politice a tarii". Aceasta fiind o concluzie dedusa si de Iuliu Maniu, nu numai de Nicolae Penescu, din intalnirile lor cu ambasadorii american si britanic de la Moscova. Cu toate acestea, s-au iluzionat, in continuare, ca nu era totul pierdut.

Dupa debutul razboiului rece

La 5 martie 1946, la Fulton, in statul american Missouri, in prezenta lui Harry Truman, Winston Churchill a rostit un discurs celebru, prin care acuza Uniunea Sovietica de felonie, concretizata prin instalarea in Europa a unei cortine de fier. Istoricii de pretutindeni considera si azi ca acest discurs a marcat debutul razboiului rece. Textul lui a parvenit si partidelor istorice din Romania, prin intermediul reprezentantelor anglo-saxone de la Bucuresti. Si Iuliu Maniu a fost ferm convins ca politica sa, de respingere categorica a oricarei intelegeri cu comunistii, era valabila din toate punctele de vedere. De aici inainte, iluziile sale nu mai pot fi considerate drept rezultatul unei defectiuni personale de optica, ci expresia tariei sale de caracter.

Intelegerile pertractate de aliati la Teheran, la Moscova, Yalta si Potsdam pareau sa se clatine din temelii. Si s-au tot clatinat, chiar s-au destramat, dar Romania a ramas tot captiva unei parti nefericite a lumii, sub jug strain. Nici unul din memoriile inaintate de Iuliu Maniu reprezentantilor anglo-saxoni de la Bucuresti sau forurilor internationale in care americanii si britanicii ar fi avut un cuvant de spus, nu a fost luat in consideratie. In urma unui memoriu inaintat Secretariatului Organizatiei Natiunilor Unite a primit doar recipisa de la registratura din New York a respectivului for. Asemanatoare cu recipisele primite ceva mai tarziu de cei ce se adresau cu memorii Marii Adunari Nationale, la CC al PCR sau la alte foruri comuniste dintr-o epoca ceva mai recenta. Si nici macar n-a primit-o in mana, fiind interceptata de serviciile de resort ale Sigurantei. Am gasit-o noi, in 1996, in arhivele Sigurantei, preluate de Securitate si, de la aceasta, de SRI. De regula, acest gen de memorii sunt reproduse in cartile de istorie, sunt tratate drept probe de temeritate politica, insa, de fapt, ele nu au ajuns nicaieri, fiind arhivate ca maculatura la ONU.

Dupa ce Londra a recunoscut Guvernul lui Petru Groza si dupa reluarea relatiilor diplomatice normale dintre Romania si Marea Britanie, John Le Rougetel si-a incheiat misiunea la Bucuresti si a fost inlocuit cu Adrian Holman. Acesta, in mod cert, fara sa cunoastem motivele, nu-l agrea pe Iuliu Maniu si relatiile PNT cu Legatia britanica au ramas in seama lui Nicolae Penescu. Intr-o buna zi, Holman i-a spus acestuia: "Ghinionul dvs. este ca aveti un sef prea batran si un rege prea tanar". Probabil, Nicolae Penescu a inghitit in sec si n-a avut replica. Ce putea sa-i raspunda interlocutorului sau? Intr-adevar, o traditie nenorocita din Romania impunea sefilor de partide sa moara in scaunul lor, ca voievozii sau patriarhii. In conducerea partidelor zise istorice - traditia perpetuandu-se si sub regim comunist, ai carui lideri au preluat-o cu voiosie - , nu era loc pentru oameni cu viziuni noi si proaspete, adecvate momentului. Carma ramanea pentru un termen nedefinit in mainile unor epave care nu puteau sa mai inteleaga nimic din conjuncturile geopolitice ale perioadei postbelice, gandind tot in termenii primului razboi mondial. Iuliu Maniu continua sa creada cu disperare ca petrolul romanesc si Gurile Dunarii se aflau chiar in buricul pamantului. Si ca occidentalii nu vor renunta la acest buric.

Alegerile din noiembrie ’46

Adrian Holman a mai avut totusi o intrevedere si cu Iuliu Maniu, inainte de scrutinul electoral din 19 noiembrie 1946. Aceasta s-a consumat in octombrie, acelasi an, si martorul ei a fost tot Nicolae Penescu. In plina campanie electorala marcata de abuzuri si violente, liderul national-taranist i-a spus ministrului britanic la Bucuresti ca ar fi cazul ca alegerile din Ro-mania sa fie supravegheate de observatori desemnati de aliatii occidentali. Minimalizand temerile interlocutorului sau, diplomatul britanic l-a asigurat pe Iuliu Maniu ca, in ziua alegerilor, va fi prezenta la Bucuresti toata floarea gazetariei occidentale, mai eficienta decat orice corp de observatori. Prezenta ziaristilor straini la alegerile din 19 noiembrie 1946, promisa de Adrian Holman lui Iuliu Maniu, s-a incheiat pentru PNT si PNL printr-o farsa sinistra. Dupa anuntarea rezultatelor votului, 47 de ziaristi din SUA, Marea Britanie, Franta, Turcia, Palestina, URSS, Ungaria, Iugoslavia, Bulgaria si Cehoslovacia au publicat in presa romana o declaratie comuna, din care citam: "Cetatenii veniti sa-si exercite votul nu au fost supusi nici unei presiuni, nici morala, nici fizica, si nici un alegator nu a fost impiedicat sa-si exercite dreptul la vot… Cetatenii romani au fost in masura sa-si exercite optiunile politice in absoluta libertate". In felul acesta, se putea spune, democratia romana din acel moment tulbure al istoriei putea deveni un exemplu chiar si pentru democratia americana. Ceea ce se stie astazi contrazice fundamental o asemenea opinie mai mult decat optimista.

Curand, vizibil descurajat, Iuliu Maniu s-a confesat lui Nicolae Penescu: "In tara, vom avea din ce in ce mai putin de facut si va veni un moment cand nu va mai fi loc decat pentru martiraj".

O chestiune inca nelamurita

Ulterior, s-au derulat tentativa disperata de evaziune aeriana de la Tamadau, scoaterea Partidului National-Taranesc in afara legii, arestarea si condamnarea la ani grei de detentie a lui Iuliu Maniu si a tuturor apropiatilor sai. Alti membri marcanti ai partidului se aflau deja in detentie, inca din primavara timpurie a aceluiasi an. Astazi, asupra afacerii de la Tamadau se mai emit fel de fel de versiuni care nu tin seama de realitatea momentului. Comunistii ar fi fost incantati sa scape de Ion Mihalache, Nicolae Penescu, Nicolae Carandino si altii. Fuga lor clandestina din tara ar fi fost un motiv suficient pentru scoaterea PNT in afara legii, fara a-l mai tarnui prin procese evident regizate. Nu mai era necesar sa fie surprinsi pe terenul de aviatie de la Tamadau. Dar s-a intamplat asa si nu altfel, pentru ca prezenta unor lideri ai PNT in Marea Britanie si intentia lor de a forma un guvern roman in exil nu putea decat sa deranjeze autoritatile de la Londra. Le-ar fi torpilat toate acordurile cu Moscova. Aici sta si cheia adevarului cu privire la acest episod tenebros, cheie pe care o regasim si in arhivele Sigurantei, de care conducerea SRI tine cu ghearele si cu dintii, spre paguba istoriografiei romanesti actuale. Iar astazi, chiar merita sa ne intrebam: ce putea sa faca Ion Mihalache la Londra? Sa se plimbe pe malurile Tamisei, in surtuc si itari, asa cum obisnuia sa faca la Bucuresti? Era inca un semn ca Iuliu Maniu era subjugat de himere.

Capcana instalata de Siguranta la Tamadau se leaga de un anume Vasile Serdici, vorbitor de limba engleza, in casa caruia Iuliu Maniu chiar locuise un timp, fara sa observe ca aceasta gazda a lui de ocazie cazuse in bratele alcoolismului. Vasile Serdici era angajat la Legatia britanica, ca diurnist cu misiunea de a redacta zi de zi sinteze ale presei din Romania, pentru uzul lui Adrian Holman. Prin el, Iuliu Maniu transmitea diplomatilor acreditati, de Londra la Bucuresti, diverse memorii sau doleante. In plus, fara acordul lui Iuliu Maniu, acesta informa Legatia cu tot ce se intampla la nivelul conducerii Partidului National-Taranesc. Numai englezii intuisera ca Vasile Serdici plasa Sigurantei atat informatii din legatia lor, cat si din anturajul lui Iuliu Maniu. Si l-au folosit "in orb" la plasarea unor stiri derutante dincolo de zidurile stabilimentului, in scopul intoxicarii agentilor Sigurantei. Nu intamplator, era ocolit de toti diplomatii si functionarii legatiei si nu intamplator nu era invitat niciodata sa participe la discutii in care se vehiculau decizii cat de cat importante. Englezii ii comunicau numai ceea ce era destinat producerii de deruta. Astfel incat, atunci cand englezii au aflat de proiectul de evaziune al national-taranistilor in Occident, au plasat in Vasile Serdici maslina din care erau convinsi ca Siguranta va stoarce un butoi cu ulei. Explicatiile ce se dau esecului de la Tamadau, in zilele noastre, sunt aberatii in toata puterea cuvantului.

Sfarsitul iluziilor

NOIEMBRIE 1947. Judecat de "tribunalul poporului", Iuliu Maniu prefera sa pledeze singur in procesul in care era inculpat

In sfarsit, la 19 iunie 1947, cu o luna inainte de declansarea "afacerii Tamadau", a mai survenit un episod semnificativ, care spune multe despre starea de spirit a lui Iuliu Maniu si despre rectitudinea sa morala: "Dl ing. Stefan Mihaescu, casierul central al PNT - consemna o nota informativa a Sigurantei - , intr-o convorbire avuta cu dl Iuliu Maniu, acum doua zile, l-a informat ca fondul pentru ajutorarea membrilor partidului ce se gasesc arestati este complet epuizat si ca Misiunea Statelor Unite din Romania, prin reprezentantii sai, s-a oferit sa contribuie cu o suma importanta la fondul de asistenta al partidului". Iuliu Maniu a raspuns sec: "Nu voiesc sa fiu stipendiatul americanilor". Cu toate ca nu americanii il vandusera, ci britanicii. Sa fi fost un semn ca Iuliu Maniu, la data aceea, era vindecat de iluzii?

In schimb, Nicolae Penescu s-a vindecat de iluzii mult mai tarziu. In ultimul lor an de detentie, detinutii politici de la Jilava au fost plimbati in autobuze cu ferestrele camuflate, imbracati in hainele lor de acasa, pe la diferite obiective civile si industriale din Bucuresti, spre a fi familiarizati cu "realizarile socialismului victorios".

Nicolae Penescu s-a nimerit intr-un grup care a ajuns la Uzina de anvelope Danubiana, unde, la vremea aceea, lucrau vreo cateva sute de specialisti englezi. La intoarcerea in celula, fostul secretar general al Partidului National-Taranesc s-a spovedit cu naduf nefericitului sau anturaj: "Uite, domnule, noi ii asteptam pe britanici de un deceniu si jumatate sa ne elibereze de comunisti si ei au venit aici sa dea o mana de ajutor comunistilor. Vai de norocul nostru!" Reflexiile lui amare au fost captate prompt de microfoanele Securitatii.

ABANDONATI "Ivor Porter, secretar la Legatia britanica, afirma ca Adrian Holman a interzis tuturor functionarilor legatiei contactul cu cetatenii romani, pana dupa judecarea Partidului National-Taranesc. Aceasta, intrucat s-au dat dispozitii de la Londra de a se evita tot ceea ce ar putea lasa impresia unui amestec al legatiei in chestiunile interne ale Romaniei. De altfel, afirma tot Porter, pe baza acestui ordin, Adrian Holman a cerut sa fie distrus memoriul pe care Ghilezan il predase lui Porter si i-a facut acestuia din urma aspre observatii pentru aceasta luare de contact" (ASRI, fond D, dosar 1804, f. 331 )

RAPORT "Avocatii George Serdici, fiul inginerului Vasile Serdici, si R. Matei fac eforturica sa prezinte procesul Maniu ca neavand un aspect juridic... Printre altele, avocatul Serdici a mai afirmat ca tatalui sau, care este alcoolic, nu i s-a dat nici un fel de bautura (in detentie - n.n.), fapt pentru care astazi este intr-o stare de plans" (ASRI, fond D,dosar 1804, ff. 416-418)