Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
“Colţ umbros, plin de poezie, avea terase, colonade, cărări pietruite cu lespezi şi iazuri tăinuite; nu-i lipsea nici obişnuita seră de portocali. În domeniul acesta înconjurat de frumoase păduri, mi-am cules eu ultima ciuboţică a cucului, pe pământ englezesc şi păstrez o fermecătoare amintire de felul cum creşteau în mănunchiuri palide, şi mirositoare, de-a lungul malurilor sau ascunse printre pomii seculari. Lordul Mount Edgecomb mai avea şi alt domeniu, de toată frumuseţea; un vechi castel istoric numit Cotheal, aşezat mai departe de ţărm şi înconjurat de măreţe păduri. Plin de mister, trecea drept locuinţa unei stafii: cuprindea o falnică sală de piatră, scări întunecoase şi întortocheate, coridoare înguste, un localş plin de o tainică măreţie, care ne înfiora. Ne plăcea să mergem la acest vechi şi misterios castel care ne atrăgea cu o neînvinsă ademenire; era pătruns de vraja romantică a trecutului, îmbinată cu framecul deplinei desăvârşiri, pe care o au numai vechile locuinţe de ţară din Anglia. Am văzut iarăşi Cotheal cu prilejul neuitatei primiri ce mi se făcuse la Plymouth, în 1924, şi-l găsii şi mai minunat decât era în amintirea mea; afară de aceasta, actuala lady Edgecomb ajutase mult la înfrumuseţarea grădinilor şi făcuse ciudata veche clădire o locuinţă intitmă şi plăcută. Părinţii mei aveau la Devonport mulţi prieteni şi dădeau multe recepţii; îmi amintesc ca prin vis de nişte prânzuri în Palatul Amiralităţii şi mai desluşit de nişte ceaiuri la care eram poftite, în câteva case din împrejurimi, la ţară; peste tot eram primiţi în chip încântător, totuşi, după cum am spus mai sus, această parte a vieţii mele mi-o amintesc nedesluşit, poate din pricina marii schimbări, care cam pe acea vreme avea să-mi pecetluiască soarta şi-şi arunca umbra peste toate celelalte întâmplări. Înainte însă de acel eveniment, am fost o dată în Rusia şi, de data asta, cu un prilej foarte dureros.
În august, în toamna anului 18.... primi mama la Coburg vestea morţii tinerei soţii a unchiului Paul. Marele duce Paul era fiul cel mic al ţarului Alexandru şi cel mai iubit frate al mamei. Abia cu trei ani înainte se căsătorise cu Alexandra, fiica cea mare a regelui George şi a reginei Olga a Greciei; şi acum Alix, aşa cum o numeam noi toţi, drăgălaşa şi tânăra mamă şi soţie, murise! Vestea ne sosi ca un trăsnet. Cu un an înainte, unchiul Paul o adusese la Coburg să ne vadă. Doi îndrăgostiţi, plini de tânăra lor fericire, care îşi revărsaseră bucuria asupra căminului nostru liniştit. Aveau o fetiţă, iar la naşterea fiului al doilea, micul Dimitri, Alix murise. Ce lucru straniu şi de necrezut: Alix moartă!... Ea, care fusese aşa de curând musafira noastră, fiinţa aceea atât de drăguţă şi de veselă şi de fericită, încetase de a mai trăi!... Nu ne venea să credem. Se putea oare ca fericirea să fie aşa de repede zdrobită şi năruită? Mama hotărî să plece în grabă la St. Petersburg, în tovărăşia celor două fete mai mari, Ducky şi cu mine. Voia să fie de faţă la înmormântare şi, mai ales, voia să fie lângă fratele ei atât de iubit. Cât de bine îmi amintesc de mormântul în care fu aşezată pentru odihna de veci Alix, lângă cei care plecaseră înaintea ei. A fost îngropată în biserica din Fortăreaţa Petru şi Paul, construită în timpul lui Petru cel Mare; toţi ţarii şi familiile lor acolo se îngropau. Fortăreaţa Petru şi Paul!... ce sunet sinistru au aceste cuvinte!...
De-a lungul întregii istorii se leagă de acest nume povestiri de groază, povestiri de crimă, de spaimă şi de durere, al căror şir l-a însutit regimul bolşevic.
Una lângă alta, în rânduri impunătoare, sub lespezi prelungi, de simplu granit cenuşiu, zac toate figurile mari ale trecutului, bărbaţi şi femei. Fiecare mormânt e întocmit la fel cu celălalt, sever simbol al chipului cum aduce moartea pe toţi la acelaşi nivel comun; slava şi mărirea, bucuria şi durerea s-au sfârşit; cenuşa s-a întors la cenuşă. Totodată, s-au sfârşit păcatul şi crima, nădejdea şi teama; fiecare piatră îşi păstrează taina, taina acelor vieţi deosebite, dintre care unele s-au încheiat cu tragedii fără seamăn. Unul dintre aceştia a fost bunicul. Acolo zăcea şi el; mărimea şi culoarea mormântului lui erau întocmai ca şi ale celorlalte, granit greu şi cnuşiu în care îi sta săpat, fără nici o podoabă, numele, şi lângă dânsul, bunica. Murise cu un an sau doi înainte, în patul ei de suferinţă, femeie cu inima zdrobită, cu sănătatea adânc zdruncinată, femeie care-şi scrunsese durerea sub o înfăţişare falnică şi mândră. Niciodată nu s-au deschis pentru tânguire buzele ei subţiri, nimeni nu-şi dădu vreodată seama dacă aflase ceea ce toată lumea ştia. Iar Ţarul Liberator, căci astfel susese supranumit pentru că liberase pe robi, fusese dus la groapă mutilat, cu picioarele despărţite de tup, de-o bombă aruncată de nihilişti pe când se întorcea de la o ceremonie.”
