Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
În a doua jumătate a lunii iulie 1990, procesul foştilor membri plini şi supleanţi ai Comitetului Politic Executiv intra într-o nouă etapă. Rechizitoriul fusese finalizat la 4 iunie, iar instanţa a fixat primul termen pentru 21 iulie. În zilele următoare, judecători, avocaţi şi procurori le-au pus întrebări inculpaţilor. Procedura audierilor s-a dovedit anevoioasă, apărătorii contestând cu argumente juridice faptele puse în seama clienţilor lor.
Acuzarea a susţinut că, în calitatea lor de membri ai forului suprem de decizie al Partidului Comunist, persoanele aflate în boxa acuzaţilor au fost parte a deciziei de reprimare a manifestaţiei de la Timişoara şi, ca urmare, se fac vinovate de genocid. După mai multe zile de audieri, instanţa a fixat un nou termen, pentru 8 august, şi tot aşa, până în martie 1991, când judecătorii au dat un prim verdict.
Pentru genocid a fost chemată în faţa instanţei şi Ana Mureşanu, membru CPEx din 1979, ministru al Comerţului Interior din martie 1980, preşedinte al Consiliului Naţional al Femeilor din 1985. La momentul respectiv avea 64 de ani. Ajunsese în nucleul prim al puterii la finele deceniului opt, când "partidul" constatase că fiicele patriei nu sunt folosite în politică la adevăratul lor potenţial. Politica "feministă" a partidului o propulsase şi pe Ana Mureşanu în CPEx, la fel ca pe Suzana Gâdea, Lina Ciobanu, Cornelia Filipaş, Alexandrina Găinuşe. Din dosarul de cadre aflat în arhiva Comitetului Central al PCR, recent pus în circuitul public, reiese că ministrul Comerţului Interior provenea dintr-o familie săracă din Ploieşti.
Doar patru clase a frecventat în copilărie, şi nici atunci nu s-a putut dedica exclusiv studiului şi jocurilor copilăriei. Greutăţile materiale au împins-o de mică în "câmpul muncii": după şcoală, îşi ajuta părintele, de profesie muncitor cazangiu, iar la 14 ani s-a angajat la o întreprindere petrolieră din oraşul natal, calificându-se "la locul de muncă" în meseria de sudor. Îndeletnicire cu totul neobişnuită pentru o adolescentă, cum aveau să remarce colegii ei care au dat ulterior referinţe, uimiţi nu doar de inedita situaţie, cât şi de seriozitatea şi îndemânarea tinerei femei într-o meserie rezervată până atunci "sexului tare". Intrarea în Partidul Comunist în 1946 s-a dovedit o şansă nesperată: Ana Mureşanu, născută Rădulescu, a luat calea politicii, s-a "calificat" în profesia de activist, şi-a completat studiile întrerupte în copilărie, şi-a aflat un "tovarăş de viaţă".
În ultimii ani ai puterii lui Nicolae Ceauşescu, Ana Mureşanu manageria şi rafturile magazinelor ţării, pline cu conserve de peşte, crevete vietnamezi şi borcane de muştar. Într-o economie cuprinsă de criză, dacă doamna ministru ar fi avut talentele lui Hermes, zeul grec al comerţului, populaţiei nu i-ar fi fost oricum de nici un folos. Lipsa bunurilor de primă necesitate i-a fost semnalată şefului cel mare chiar de rebelul său fiu. În interviurile acordate după Revoluţie, deşi zgârcit cu dezvăluirile, Nicu Ceauşescu a pomenit în mai multe rânduri că i-a sesizat părintelui său "dezechilibrele macroeconomice" prin formula mai neacademică "aia nu-i, aia nu-i, ailaltă nu se găseşte".
"Ba e", a venit răspunsul sec, care l-a făcut să se lase păgubaş. Totuşi, în mentalul colectiv, Ana Mureşanu, ministrul Comerţului Interior, nu a rămas ca principalul vinovat pentru golurile din magazine, ci ca persoana care dădea aprobare pentru cumpărarea de autoturisme "peste rând". În amintirea colegilor a rămas ca o persoană uşor impresionabilă. În faţa presiunilor, atmosferei tensionate din şedinţe şi ironiilor Elenei Ceauşescu, Ana Mureşanu slobozea şuvoi de lacrimi.
La 22 decembrie 1989, după fuga cuplului prezidenţial, Ana Mureşanu a fost primul şi singurul demnitar comunist cu care Nicu Ceauşescu a reuşit să stea de vorbă la telefon. Nicu văzuse scena la televizor şi a încercat minute în şir să afle amănunte. "De fapt, la Bucureşti nu mai răspundea nimeni la telefoane, le-a spus Nicu Ceauşescu în iunie 1990 lui Lucian Jiman şi Rudolf Kamla, gazetari la ziarul Tribuna din Sibiu. Am dat telefon la Coman, pentru că, având biroul la ultimul etaj, m-am gândit că mai greu ajung oamenii acolo, dacă e ceva. Centralista mi-a spus că nu se mai răspunde la nici un telefon din CC şi că-i foarte mare gălăgie la cabinetele părinţilor."
Ana Mureşanu i-a telefonat lui Nicu Ceauşescu din proprie iniţiativă, să-i comunice noutăţile. Ulterior, fiul Ceauşeştilor a fost chemat ca martor în cauza fostului ministru al Comerţului Interior. "Apreciez că raporturile Anei Mureşanu cu mine, ca prim-secretar al Comitetului Judeţean Sibiu şi preşedinte al Consiliului Popular, n-au fost marcate de calitatea mea de fiu al preşedintelui ţării, le-a spus Nicu judecătorilor. Ea mi-a telefonat la Sibiu pentru că a vrut să-mi anunţe plecarea părinţilor mei, pentru că e şi ea mamă."
La sfârşitul lui decembrie 1989 şi începutul lui ianuarie 1990, lucrurile păreau să se liniştească. Nicolae şi Elena Ceauşescu au fost găsiţi, judecaţi şi împuşcaţi, o nouă putere se instala în fruntea statului. Un reprezentant al acesteia chiar i-a dat asigurări Anei Mureşanu că i se va da ceva de făcut şi sub noul regim. "Domnul Mazilu mi-a transmis că voi primi noi însărcinări, şi le-am primit", a declarat în timpul procesului despre primele zile de libertate.
N-a mai apucat să le ducă la îndeplinire, pentru că a fost arestată la 10 ianuarie 1990 şi întemniţată la Jilava. Colegului de închisoare Dumitru Popescu nu i-a lăsat nici o amintire: "Despre Ana Mureşanu nu am nici o reprezentare, n-am cunoscut-o nici măcar de la distanţă, auzind ca toată lumea că gospodăreşte comerţul. De talie scundă, abia îşi mişca picioarele, ca nişte butuci. La Jilava nu am auzit vreun cuvânt din gura ei, iar în proces nu îmi amintesc ce a spus. Pe panorama imagistică a acelor ani a trecut meteoric".
În iulie 1990, fiul Anei Mureşanu a deplâns în faţa jurnaliştilor soarta mamei sale. "Mama este tratată foarte prost, a spus el. Am cerut expertiză medicală. Ştiţi cum se judecă în România? «Ai mâncat salam cu soia? Nu? Ia intră în puşcărie şi mănâncă şi tu!». Veniseră de la televiziune să vadă cum trăim (în Strada Bitolia nr. 45, imobil alocat după Revoluţie lui Dan Iosif, căruia însă nu i-a plăcut - n.n.). Şi când au văzut că n-aveam nimic, nici n-au mai aprins reflectorul. E acuzată mama că i-a dat aprobări de maşini lui Nicu? Dar ce, Iliescu n-a dat aprobări de maşini pe vremea când era prim-secretar?"
În noiembrie 1990, avocatul Virgil Mogoş Raţă a obţinut eliberarea provizorie a Anei Mureşanu, pe motive medicale.
Acelaşi apărător îi mai reprezenta în proces şi pe Gheorghe David, Paul Niculescu Mizil şi Dumitru Popescu, iar anterior îl reprezentase pe Tudor Postelnicu. În martie 1991, instanţa militară a condamnat-o pe Ana Mureşanu la doi ani închisoare cu suspendare pentru "favorizarea infractorului".
La fel ca majoritatea "foştilor", Ana Mureşanu a fost marcată de scurta, dar intensa experienţă carcerală. S-a retras din viaţa publică şi a creat Fundaţia "Umanitaria", menită să-i ajute pe oamenii politici ai epocii Nicolae Ceauşescu ajunşi la ananghie. Apărea în public doar la înmormântările foştilor colegi şi la conferinţele de presă ale şefului unui partid politic care n-a mai reuşit să acceadă în Parlament la ultimele alegeri.
Leşinurile, cauzate de boală, emoţii şi vârsta înaintată, au stârnit uimire, zâmbete, replici răutăcios-ironice. În ultimul an de viaţă n-a vrut să-şi depene amintirile despre viaţa şi cariera politică întinsă pe mai multe decenii, nici măcar "pentru istorie". A amânat pentru un imprecis "mai târziu", care n-a mai venit niciodată. Ana Mureşanu a murit în martie 2010.
