Gazetarul Caragiale despre scena politică de azi

Ori de câte ori vor să ironizeze stările de lucruri din România de azi, oamenii de cultură se precipită să remarce: E ca în Caragiale! Şi dacă e locul şi timpul prielnice pentru un taifas, oamenii noştri de cultură aduc în discuţie scene şi personaje faimoase din proza şi teatrul genialului scriitor.

Întrunirea electorală din O scrisoare pierdută e citată pentru a confirma demagogia politicianistă, veritabilă epidemie în România politică a lui 2009. Lectura gazetei în tandem din O noapte furtunoasă trimite, în orice taifas, la tendenţiozitatea presei de azi, care e nu numai a celor care o fac, dar şi a celor care o citesc.

Despre actualitatea scriitorului Caragiale ziceam în eseul "Ne îndreptăm spre Caragiale. Adică spre normal", publicat în Expres Magazin, din 1991:

"Autorul Nopţii furtunoase n-a dezvăluit trăsăturile amuzante ale democraţiei, în general, ci trăsăturile democraţiei de pe malurile Dâmboviţei. Viaţa politică din epoca lui Caragiale e, din acest punct de vedere, expresia unor trăsături de esenţă ale românilor. O scrisoare pierdută e mai greu de înţeles în SUA. Un american n-ar putea pricepe de ce Tipătescu nu pune un asasin plătit să-l împuşte pe Caţavencu. Un neamţ n-ar înţelege cum e posibil ca o scrisoare să se piardă pe drum.

Asta înseamnă - ar spune neamţul - că treburile merg rău la Poştă. Iar un englez s-ar întreba, de exemplu, cine sponsorizează banchetul din final: Prefectura, organizaţiile de caritate, Poliţia?! Un rus, îndeobşte hrănit cu proza lui Dostoievski, n-ar pricepe de ce, ajunşi în dramatica dilemă, Tipătescu şi Zoe nu se sinucid împreună, având grijă, desigur, înaintea gestului fatal, să ţină o lungă tiradă despre singurătatea omului pe pământ.

Viaţa politică din epoca lui Caragiale e însă şi expresia stadiului de început al democraţiei româneşti. E normal, aşadar, ca democraţia noastră, aflată şi ea la o vârstă fragedă, să-şi găsească corespondenţe în pluralismul despre care vorbeşte opera marelui scriitor. Cum de la Caragiale încoace Bucureştii sunt tot pe malurile Dâmboviţei, putem afirma, fără riscul de a greşi, că societatea românească a rămas în linii mari aceeaşi".

Într-adevăr, Caragiale-scriitorul radiografiază nu numai România vremii sale, ci şi România de azi.
Pe lângă Caragiale-scriitorul există însă şi un Caragiale-gazetarul. Lucrând la Voinţa naţională, la Timpul, Moftul român, Gazeta poporului, Ziua, Epoca, Universul, Caragiale a făcut numeroase comentarii la evenimentele social-politice ale vremii sale. Mai mult decât gazetar, scriitor politic, I.L. Caragiale a folosit faptele şi personajele trecătoare ale vremii sale pentru a avansa ceea ce am putea numi idei generale. Idei generale despre viaţă şi politică, în general, dar şi despre viaţa şi politica României tuturor timpurilor, în special.

O astfel de realitate face din publicistica lui Caragiale un veritabil îndrumar pentru analistul politic de azi. De aceea, pentru a înţelege România politică a lui 2009 e musai să vedem ce scria Caragiale despre România politică a vremii sale. Din multitudinea de observaţii profunde despre România politică a vremii lui Caragiale, vom desprinde câteva, care ni se par de o acută actualitate.

INDUSTRIA POLITICĂ
"Pe lângă agricultură deci trebuie să-nflorească în România şi o vastă industrie, industria politică, şi, ca orice industrie bine şi inteligent dezvoltată, trebuie să prospereze." Formulată în celebrul "1907. Din primăvară până-n toamnă", observaţia se referă la una dintre cauzele social-politice ale zguduirii de la 1907. Ea e actuală însă şi azi, dacă nu chiar mai actuală decât în 1907. De 20 de ani, de când România a revenit la democraţia autentică, se produce pe aceste meleaguri doar politică.

Numeroşi cetăţeni se bat pentru a ajunge şefi de partide sau măcar în apropierea şefilor de partide. Campaniile electorale consumă sume uriaşe, toate din fonduri care nu sunt transparente marelui public. Teoretic, un politician câştigă foarte puţin. Ce-i face pe mulţi să nu se ocupe de profesia lor sau de o afacere, preferând să piardă timp şi energie pentru a se ocupa cu politica? Faptul că a face politică a devenit, în anii postdecembrişti, o chestiune rentabilă financiar. A fi parlamentar înseamnă a avea posibilitatea de a introduce într-o lege un amendament cerut, contracost, de clientela politică.




Dacă ajungi cumva demnitar şi se deschid în faţă uriaşe posibilităţi de a-ţi ajuta neamurile, apropiaţii, sponsorii în posturi bugetare bine plătite. Recenta Lege a reorganizării agenţiilor de stat ne dezvăluie un adevăr spectaculos: pe banii de la buget au funcţionat, în România, ani întregi, peste 300 de agenţii guvernamentale. Multe dintre acestea n-au avut un alt rost decât căpătuirea cu posturi grase a celor din armatele flămânde ale partidelor.

La fiecare nou guvern, partidul învingător şi-a răsplătit nu numai sponsorii, dar şi activiştii, cu salarii uriaşe de la buget, plasându-i în agenţiile guvernamentale şi, mai ales, la şefia acestor agenţii. Pentru asta, au fost daţi jos cei plasaţi de guvernul anterior sau au fost înfiinţate noi agenţii. Despre această folosire a administraţiei ca teren de hrănire a clientelei partidelor scria I.L. Caragiale tot în "1907. Din primăvară până-n toamnă": "Administraţia e compusă din două mari armate. Una stă la putere şi se hrăneşte; alta aşteaptă flămânzind în opoziţie (...)

A căzut un guvern şi a venit altul, îndată, toată administraţia ţării, şi cea de stat, şi cea de judeţ, şi cea comunală - de la prefecţi şi secretari generali de ministere până la cel din urmă agent de poliţie şi până la moaşa de mahala - se înlocuieşte... pentru mai mare expeditivitate chiar pe cale telegrafică. O clientelă pleacă, alta vine; flămânzii trec la masă, sătuii la penitenţă. Şi asta aşa mereu şi pe rând, din trei în trei ani, ba şi mai des uneori. De la o administraţie astfel recrutată şi constituită pe termene provizorii, se înţelege că numai seriozitate şi scrupuluri nu se pot pretinde".

N-AVEM PARTIDE
Tot în "1907. Din primăvară până-n toamnă", I.L. Caragiale observa: "Partidele politice în înţelesul european al cuvântului, adică întemeiate pe tradiţiune, pe interese vechi sau noi de clasă şi prin urmare pe programe de principii şi idei, nu există în România. Cele două aşa-numite partide istorice, care alternează la putere nu sunt în realitate decât două mari facţiuni, având fiecare nu partizani, ci clientelă". Cele scrise de gazetarul politic în urmă cu aproape un secol au nevoie, pentru a le atribui actualităţii, de câteva nuanţări:

1) Nu-i vorba azi de două facţiuni, ci de mai multe. Fiecare aşa-zis partid n-are partizani, ci clientelă.

2) Pe vremea lui Caragiale, cele două partide existente: PNL şi Partidul Conservator nu intrau în alianţe imorale numai de dragul de a ajunge sau rămâne la guvernare, precum partidele noastre din prezent.

3) Mai mult decât vremea lui Caragiale - azi, partidele politice nu sunt întemeiate pe tradiţie, deoarece au trecut prea puţini ani de la 1989, şi cu atât mai puţin pe interese de clasă, deoarece România prezentă n-are clase. Are, în schimb, o împărţire între un număr mic de bogaţi şi un număr uriaş de săraci.

ETERNA NEAŞEZARE
În Stat şi literatură, din Epoca, 25 octombrie 1896, Caragiale nota:
"O aşa societate, în urma prefacerilor politice din Europa în secolul acesta, nu o avem. La noi n-avem azi decât o strânsură de lume din ce în ce mai mare, mai împestriţată şi mai eterogenă.

Această strânsură de năvală, care-şi schimbă fizionomia în fiece zi, care n-are nici o nevoie mai presus de cele individuale, care nu poate avea o tradiţie, şi, prin urmare, în nici o împrejurare unitate de gândire şi de simţire, este departe de a fi ceea ce se înţelege prin cuvintele «societate aşezată». Lumea aceasta se aseamănă cu un vast bâlci, în care totul e improvizat, totul trecător, nimic înfiinţat de-a binelea, nimic durabil. În bâlciuri se ridică barace şubrede, pentru timp foarte mărginit, nu monumente durabile, cari să mai rămână şi să folosească şi altora decât acelor ce le-au ridicat".

Caragiale scria aceste rânduri înainte de 1900, valabile pentru tranziţia tranziţiei de la işlic la pantalon, de la bărbi boiereşti la cravate europeneşti. Rânduri valabile şi pentru anii de după 1989. Ai tranziţiei de la tovarăşe la domn, de la girofarul lui Ceauşescu la girofarurile noilor îmbogăţiţi.