Goana după Alaska (12)

Jack London. Cel care a descris oamenii pentru care cucerirea „pământurilor aurite” reprezenta un unic ţel. Mă gândesc la asta pe drumul spre Skagway şi răsfoiesc pentru a nu ştiu câta oară minunatul album „A pictorial history of the Klondike Gold Rush, 1896-1899, by Stan Cohen” pe care l-am achiziţionat aici, în Alaska. Complicata poveste a căutătorilor de aur este scoasă în evidenţă de uimitoare fotografii vechi şi aproape că iar îmi vine să mă ciupesc ca în filme, deoarece nu îmi vine să cred că respir aerul unui ţinut cu istorie pe măsură. Aproape fără nici o legătură îl invidiez deodată pe Kit Bellew, neînsemnatul ziarist din „Căutătorii de aur” ai lui Jack London, care se transformă, în decursul a nenumărate înfruntări cu natura potrivnică, în vestitul Smoke, explorator şi căutător de aur. Pentru el, principala descoperire nu este aurul, ci modul de viaţă care-i dă certitudinea că şi-a găsit locul în această lume largă.

Alina mă trezeşte din reverie, spunându-mi că nu înţelege cum de Alaska este statul cel mai puţin dezvoltat din punct de vedere economic... N-are rost să mă transform iar într-o enciclopedie ad-hoc. Dar... „Alina dragă, în anul 1906, producţia de aur a atins peste 33.000 kg, iar asta a determinat apariţia unor centre de prelucrare la Fairbanks, Nome, Bethel, Circle, denumiri intrate în legendă. În prezent, exploatarea aurului a scăzut foarte mult, fiind înlocuită cu cea a argintului, cuprului, zincului, plumbului, a unor metale rare, a cărbunelui.” Hm... „În iulie 1897, nava Portland andoca în Seattle, iar pasagerii – mineri din Alaska, coborau cocoşaţi sub povara a sute de saci în care se afla aur. Prin intermediul presei şi al telegrafului, vestea s-a răspândit ca pâinea caldă: apăruse un nou El Dorado. În numai o lună, peste 10.000 de americani din Seattle au plecat în Alaska. Până la sfârşitul secolului al XIX-lea, alţi 20.000 de aventurieri din toată America porneau în Goana după Aur”.

Cred că i-am mai pomenit despre asta. Alina cască şi îmi spune că şi-ar dori un vin bun roşu şi o masă tradiţională în faţa unui şemineu. „Lasă, Alino, că masă tradiţională ai destulă acasă!” („Mai bine te duceam la rezervaţia de vulturi golaşi – îmi sună în cap un gând umoristico-răutăcios”) „Dar ştii ceva, Alinooo? Principalul produs de export al Alaskăi îl constituie peştii şi alimentele de provenienţă marină, în principal somon, cod, Pollock şi crab!”. „Hai nu mă înnebuni, Cornele! Şi eu care credeam că pateul a fost inventat de eschimoşi!... Hai să-ţi zic şi eu ceva: îmi pare rău că nu ajungem la Angoon, un sat al nativilor Tinglit. Acolo, locuitorii împart insula cu peste 1.500 de urşi bruni, care sunt respectaţi de fiecare persoană, ca şi cum ar face parte din familie. Nativii Tinglit pun mare preţ pe familie şi rudenie, însă respectă la fel de mult natura, cu care trăiesc în armonie perfectă!”

Poate îşi revine când vom poposi în prietenosul orăşel Skagway, cel care îmbină atât de plăcut setea de cunoaştere a turistului cu setea (neostoită!) de suveniruri a turistului...

(Va urma)