Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Din Ţara Lăpuşului pornit-a Grigore Leşe. A mers cu horea lui în toată lumea. A dus povestea Crăciunului lăpuşan peste tot cu el!
Îmi povestea mama că în noaptea de Crăciun mă lăsau cu moşu’ Grigore (străbunicul – n.n.) şi se duceau la corindat. Când se întorceau în zori îl aflau durnind cu capu’ pă leagăn şi scrumu’ din pipă pă perină. Mama zâcea, vai de mine, moşule, îi aprinde pruncu’, iar bătrânu’ răspundea rar, cu blândeşe: "Nu ti teme". Când am mai crescut, moşu’ Grigore îmi aducea de Sărbători pancove şi îmi dădea să mănânc slănină. Eu să fi avut cătă 2 ani. Nu eram de mâncat slănină. Mama îl sfădea, "moşule, îi îneca pruncu’", şi bătrânu’ răspundea rar: "Nu ti teme, lasă că face chept".
Chept am făcut, de mă cunoştea de mic tăt satu’ după glas. A doua zi de Crăciun tata merea cu pretinii la vânătoare... Ionu Pocăitului, Paica... (aieştea au murit, tata trăieşte). Îmi amintesc şi acum cum venea sara cu iepurii agăşaşi de curea şi îi punea în mijlocu’ căsii.
La început îmi era frică de ei, apoi mă apropiam pă furişate şi le cătam ochii. Îl aşteptam cu nerăbdare pă tata să se întoarcă de la vânătoare. Ieşeam de tri-patru ori în filigore (prispă – n.n.), mă uitam pă ulişă în sus, în jos, ascultam, mi se depărea că aud voci... Când îl vedeam că vine, fugeam în casă şi strigam cât mă ţânea gura: vine tata cu iepe, vine tata cu iepe! Trânteam uşile de la casă, de la filigore. "Ce-i mă pruncule?", zâcea mama .
Să hi avut cătă tri ani. Ieşăm pă ulişă desculş, omătu’ era de un metăr şi jumătate. Anuca Catarinii şi Ionu Pocăitului, pretini de-a lu’ tata, făceau cărări. Io abia aşteptam să le gate, să poci fuji desculş şi să mă ascund pân omăt. Ionu Pocăitului striga la mine să mă spărie: mă, te’nghit! Mama ieşa în filigore. Se uita după mine şi-l întreba pă străbunicu’ Grigore, une-i pruncu, moşule? – Pîîi, ucigă-l crucea, iar o fujât... – Tuluare, că-i în strajă la Anuca Catarinei, desculş. Mama mă lua în braşe şi mă aducea acasă. Eram sloi. Mă apucau tot felu’ de junghiuri. Moşu’ Grigore îmi sufla în mânuri şi-mi zâcea cu blândeşe: "Unde-ai fost, dragu’ tatii?". Şi-atunci nu mă mai dure nimică.
Din vremea Crăciunului cel mai bine mi-aduc aminte de Petrea Şâganu’. El corinda tăt satu’. Umbla în Zâua de Crăciun, nu umbla în Noaptea de Ajun. Vinea de bunădimineaşa şi corinda un corind cu bradu’ şi teiu’: "În pădure-s două lemne,/Unu-i tei şi altu-i bradu./Mândră-i zâua de Crăciun./Zâce teiu cătă bradu:/Vede-te-aş de vârf uscatu./ Mândră-i zâua de Crăciun./La mijloc putregăiosu,/Că nu eşti nici di-un folosu./Mândră-i zâua de Crăciun./Da cum nu-s io de folosu?/Primăvara-ntinerescu/Şi nu mă mai desfrunzescu".
Şi îşi încheia corinda cu o urare: "închinăm pe sub butuci/ să ne dăie gazda nuci./ închinăm pă sub podele,/ să ne dăie gazda mere". Mi-aduc aminte că purta opinci, obiele, un căput rău şi o cuşmă spartă. Nu ocole nici o casa. Petrea Şâganu’ era mulşumit cu ce i se dădea. Nuci, mere, băutură. Nu umbla după bani.
Tatăl Ion, moşu’ Grigore şi ficioru’ Grigore Leşe
CORINDATUL MERELOR
Eu, de corindat, corind de când mă ştiu. Dintotdeauna aştept Crăciunul ca pe un dar şi mereu am senzaşia că darul e prea mare. Când eram mic nu corindam pentru a îndeplini un ritual, nici măcar pentru a duce vestea Naşterii Mântuitorului. Corindam pentru merele din grădina lu’ Gherzon ("de la Gherzon din grădină/ îs ca mierea de albină"), pentru strugurii lu’ Cionca, nucile lu’ Sălniceanu, alunele lu’ lelea Mare şi mai ales pentru prăjitura lui Júlcsanéni, care peste vară mă costa o zî de lucru la fân. Încă din toamnă eram cu ochii pă grădinile oamenilor. Cei care aveau pere de iarnă puse-n fân şi mere poinice erau primii corindaşi. Ce mai conta că trebuia să începem cu prima casă de la răsărit ori cu cea a popii... De Sf. Nicolae ne alegeam. Radu lu’ Şura, Nelu din şes, Niculae a lu’ Valerica, Aurelu’ lu’ Ghiduş. Dintre toşi, Radu, Dumnezău să-l hodinească, nu putea corinda. Făcea ca bongău’ (trântor de albine – n.n.). Dacă patru corindau, unu putea veni şi pă prietenie. Tăşi voiau să umble cu mine la corindat. Aveam glas şi eram slobozâşi în toate casele. Străbunicu’ Grigore îmi spunea că atunci când corindele nu se vor mai auzi peste sat vor ieşi diavolii şi lumea va încăpea pă mâna lor. Satu’ nu era mare. Să tot fi avut pe atunci vreo 200 de fumuri. Sat de munte. Troienit de zăpezi cât gardu’, părea încremenit în vremi. Îmi plăcea să aud cum crâşcă omătu’ sub tălpile mele, să simt că-mi îngheaşă nasul şi picioarele. Parcă aşa meritam mai tare pancovele şi merele poinice. Corindam de rumpeam pământu’, cu toate puterile adunate peste an. Au’l’ai, zâcea mama, aiesta-i a nost.
